Atentatele de la Madrid (2004) – o operatiune “Steag Fals” orchestrata de catre Serviciile Secrete pentru a lua libertatile cetatenilor

by

În dimineaţa zilei de 11 martie 2004, 12 bombe plasate în patru trenuri au explodat în gările feroviare din Madrid – Atocha, Pozo del Tio Raymundo şi Santa Eugenia –  acesta fiind unul dintre cele mai mari atentate teroriste din Spania. Sute de mii de cetăţeni spanioli au organizat manifestaţii stradale, cerând explicaţii şi pedepsirea vinovaţilor. Timp de luni de zile, gările au fost pline de lumânări, flori şi mesaje de solidaritate faţă de victimele atentatului. Deşi guvernul spaniol a organizat o Comisie de Cercetări, asigurând poporul spaniol că vinovaţii vor fi pedepsiţi, totuşi, oficialii care se ocupau de acest caz au făcut tot posibilul pentru a tergiversa ancheta. În anul 2007, dintre cei 29 de suspecţi implicaţi în atentate, trei terorişti (doi musulmani şi un spaniol) au primit pedeapsa maximă, fiind condamnaţi la 40 000 de  ani de închisoare, însă opt dintre ei au fost achitaţi, în mod surprinzător printre aceştia aflându-se şi Rabei Osman El Sayed, „creierul” atentatelor. Nemulţumite de verdictul statului spaniol şi de ancheta frauduloasă pe care acesta a condus-o, la opt ani după sângeroasele evenimente din 11 martie 2004, familiile victimelor şi cei care au supravieţuit atentatelor îşi doresc să afle adevărul mai mult ca oricând.

Atentat terorist sau lovitură de Stat?

Luis Del Pino, un binecunoscut jurnalist spaniol din Madrid şi moderator tv, a realizat un documentar şi a publicat câteva cărţi în care prezintă dovezi incriminatoare la adresa anchetei oficiale spaniole asupra atentatelor din 11 martie 2004.
În anul 2010, în cadrul unei emisiuni televizate care avea ca temă dezbaterea atentatelor din martie 2004, Del Pino a acuzat în mod direct serviciile secrete ca fiind responsabile de atentatele teroriste din Madrid. Conform lui Del Pino, tragedia respectivă a fost o lovitură internă de Stat care este posibil să fi fost făcută cu ajutor extern, şi nu un atac terorist al ETA (gruparea separatistă bască) sau al Al Qaeda aşa cum au afirmat oficialii: „Există două capete de acuzare în legătură cu falsificarea probelor în cadrul investigării atentatelor din 11 martie 2004. Acestea au fost emise cu ajutorul petiţiilor unei asociaţii care reprezintă peste 600 din victimele atentatelor. Deşi la ora actuală există nenumărate probe şi dovezi  dintre care unele chiar vizuale care demonstrează că s-a ascuns adevărul în cadrul judecării crimelor din 11 martie, totuşi, judecătorul  general nu acţionează în oficiu pentru a clarifica lucrurile. Avem un guvern care a ajuns la putere strigând că Spania nu merită un guvern care minte şi totuşi, au trecut şase ani de când guvernanţii mint poporul spaniol în legătură cu ceea ce s-a petrecut la 11 martie 2004.”

Atentatul sinucigaş din Leganes devine absurd dacă îl privim din punctul de vedere al teroriştilor. Aceştia s-au comportat nefiresc pentru nişte oameni care vor să „moară omorând”. Ei au aşteptat politicoşi pentru câteva ore ca întreaga clădire în care se aflau să fie evacuată şi abia apoi s-au aruncat în aer. De asemenea, deşi în declaraţiile oficiale se spune că teroriştii au detonat exploziile atunci când jandarmii au intrat în apartament, conform documentarului lui Del Pino, aceasta nu poate fi adevărat. Exploziile au avut loc atunci când jandarmii erau pe scări, fiind astfel protejaţi de focul nimicitor al exploziei. Până la urmă, nimeni nu a murit în respectiva explozie teroristă-suicid înafară de cei şapte suspecţi musulmani. Având în vedere aceste fapte, atentatele teroriste de la 11 martie 2004 ar fi primele din istoria umanităţii în care teroriştii ucid 200 de oameni fără să se sinucidă, iar apoi se sinucid neavând nicio intenţie de a ucide pe cineva.

Deşi în cele două filmări lăsate ca mesaj din partea islamiştilor sinucigaşi apar nişte bărbaţi mascaţi care invocă unele precepte din Koran şi au dinamită în buzunare, totuşi, în mod curios, poliţiştii nu au găsit nici urmă de dinamită în apartament. Documentele poliţiei descriu împuşcăturile dintre terorişti şi forţele de ordine ca fiind „intense”, pe o durată de aproximativ 15 minute. Totuşi, în mod surprinzător, în urma exploziei au fost găsite doar cinci cartuşe goale provenite de la gloanţele trase, când în mod normal ar fi trebuit să fie de ordinul sutelor. Un alt fapt curios este acela că în fotografiile făcute după explozie, pereţii arată neobişnuit de „curaţi” pentru un astfel de incident, fără nicio urmă de sânge.

Informaţiile din registrul poliţiei cu privire la cadavrele teroriştilor ridică şi mai multe semne de întrebare. Unul dintre ei avea pantalonii puşi cu faţa în spate, de parcă l-ar fi îmbrăcat altcineva. Din cei şapte terorişti morţi, patru au fost identificaţi după amprentele digitale, dar ceilalţi trei nu au putut fi identificaţi din motivul că mâinile lor nu au mai fost găsite. Nu s-au găsit amprentele digitale ale vreunuia dintre cei trei nici pe pereţii apartamentului, nici între rămăşiţele exploziei, nici între cărţile şi documentele care s-au găsit în apartament. Toate celelalte amprente digitale ale celorlalţi terorişti au putut fi identificate pe diverse cărţi şi documente găsite în apartament. În mod curios, una dintre amprentele găsite pe unele cărţi din apartamentul teroriştilor corespunde lui Mustafa Maimouni, un individ care era din anul 2003 într-o închisoare în Maroc, acuzat de a fi participat la atentatele din Casablanca şi care, în consecinţă, nu avea cum să se fi aflat atunci, în acel bloc din Leganes.

Conform documentarului realizat de Del Pino, pentru a demonstra că într-adevăr bomba fusese găsită în gara Pozo (deşi declaraţiile poliţiştilor erau contradictorii), judecătorul Del Olmo a trebuit să audieze de două ori poliţiştii implicaţi în inventarierea şi transportarea rămăşiţelor din gara Pozo. În ambele rânduri au apărut inadvertenţe care au fost rezolvate prin schimbarea cuvintelor din mărturia unuia dintre poliţişti fără a i se mai lua o dată declaraţie pentru aceasta.
Un fapt interesant, care dă de gândit este acela că rămăşiţele de la Pozo au fost singurele care au trecut pe la o secţie de poliţie, restul din celelalte staţii feroviare fiind trimise pentru depozitare direct la IFEMA (un spaţiu unde se organizează expoziţii internaţionale). Contrazicând ordinele judecătoreşti, rucsacul cu bomba a poposit pentru o vreme la secţia de poliţie Puente de Vallecas unde din întâmplare (sau necesitate) activa directorul Rodolfo Ruiz care mai apoi a fost condamnat pentru falsificarea probelor în cadrul unui proces care avea implicaţii politice.

De asemenea, este surprinzător faptul că bomba găsită în staţia feroviară Pozo nu fusese făcută cu intenţia de a exploda. Timp de patru luni, unitatea TEDAX (specialişti în dezamorsarea explozibililor) condusă de Sanchez Manzano au transmis Comisiei de Cercetări diverse motive contradictorii încercând să justifice de ce această bombă nu a explodat. În realitate, exista o radiografie care explica foarte clar aceste motive. Bomba avea două fire scoase, iar această radiografie a fost ascunsă judecătorului pe durata celor patru luni. Nu era întâmplător faptul că bomba avea două fire scoase, de fapt, s-a descoperit că nimeni nu le scosese ci în realitate acestea nu fuseseră niciodată lipite. Mai mult – ca şi cum TEDAX ar fi avut ceva de ascuns – atunci când poliţiştii de la Poliţia Ştiinţifică au vrut să fotografieze bomba „dezamorsată” nu au fost lăsaţi de trupele TEDAX să se apropie de bombă, fiind obligaţi să predea aparatul foto unui ofiţer al TEDAX pentru ca acesta să facă pozele.

Având în vedere că în urma cercetărilor s-a descoperit că bomba din rucsac avea alte componente (care nu au fost depistate la autopsiile victimelor atentatelor) în comparaţie cu restul bombelor aflate în trenuri, este foarte ciudat că anchetatorii oficiali s-au bazat pe o astfel de probă dubioasă şi înconjurată de atâtea inadvertenţe.

Justiţia oarbă

Prima expertiză în cazul explozibililor folosiţi în atentatele din 11 martie a fost realizată la trei ani după atentate. Din păcate, între timp, proba principală fusese deja distrusă. Abia la trei ani după atentate, oficialii au recunoscut public că marea majoritate a vagoanelor fuseseră „reciclate” de către angajaţii feroviari  pe 13 şi 14 martie 2004, la doar două zile după crimele teroriste. Deşi distrugerea probelor este un delict penal, judecătorul Juan del Olmo şi procurorul Olga Sanchez au emis autorizaţia pentru distrugerea trenurilor. Pe nimeni nu ar surprinde acest gest daca ar veni din partea unor terorişti care vor să elimine orice pistă care i-ar putea identifica. Dar atunci când chiar anchetatorii distrug probele care i-ar putea incrimina pe răufăcători, acest lucru devine foarte ciudat.

Sindicatul Manos Limpias (asociaţie spaniola de dreapta, cunoscută pentru lupta împotriva corupţiei) a făcut demersuri pentru a începe cercetarea penală în cazul „reciclării” trenurilor. Curtea Supremă a arhivat cererea lor, motivând că „judecătorul a realizat toate probele pe care le-a considerat necesare în cadrul vagoanelor şi că abia apoi le-a predat la RENFE(compania feroviară de stat)”. Apoi, Curtea Supremă a acuzat Sindicatul Manos Lipias de „acuzaţie falsă”. Despre ce acuzaţie falsă era vorba, având în vedere că legea dispune păstrarea probelor până la încheierea procesului?

De exemplu, în cazul atentatului cu bombă din aeroportul Barajas din Madrid (perimetrul T4), revendicat de ETA, deşi deja se cunoştea explozibilul folosit, totuşi, la şase luni după atentat sute de maşini încă „aşteptau” să fie reciclate.
În cazul atentatelor din gările feroviare din Madrid, s-a purces la distrugerea/reciclarea trenurilor fără ca nimeni să se deranjeze să ia probele necesare de la focarele de explozie. Doar 23 de mici mostre au fost prelevate, un număr insignifiant în comparaţie cu cercetarea altor incidente teroriste din Spania. În cazul exploziilor din 11 martie, au existat 12 bombe şi doar 23 de mostre, în comparaţie cu incidentul T4, când a fost vorba despre o singură bombă şi 200 de mostre. Pentru orice om înzestrat cu bun simţ este clar că ancheta spaniolă ascundea adevărul.

Mostre puţine şi, în plus, manipulate

Cotidianul german online Telepolis, premiat pentru reportajele sale de investigaţie, a publicat un articol referitor la atentatele teroriste din Madrid, în care prezintă unele dedesubturi ale organizării crimelor din 11 martie 2004. Conform investigaţiilor Telepolis, serviciile secrete spaniole CNI au fost implicate direct în atentatele teroriste din martie 2004.
În urma unor informaţii din interiorul CNI, Telepolis a ajuns în posesia unor date secrete care denunţă legăturile unora dintre membrii partidului socialist spaniol cu agenţi secreţi, poliţişti şi terorişti islamişti care, conform CNI au fost la baza organizării acţiunilor criminale din martie 2004. Vă prezentăm în continuare câteva fragmente din cadrul reportajului publicat de Telepolis:
„José Emilio Suarez Trashorras, omul care, conform comunicatelor CNI, furase dintr-o mină explozibilul cu care 191 de persoane fuseseră ucise şi altele 1500 rănite, era un agent al Poliţiei Naţionale. Pe de altă parte, proprietarul unui magazin de unde se pare că fuseseră procurate telefoanele mobile utilizate pentru explozia bombelor a făcut parte până în anul 1989 din Poliţia Naţională.
Se bănuieşte că explozibilii au provenit dintr-o mină din Spania unde lucra José Emilio Suarez Trashorras, spionul Poliţiei Naţionale citat mai sus. Fernando Huarte, un socialist de frunte, avea contacte bune cu muncitorii minelor asturiene, deoarece el era patronul Sindicatelor Muncitoreşti ale Minelor şi Şantierelor navale. Conform cotidianului El Confidencial Digital, Huarte nu era numai sindicalist în şantierele navale ale Asturiilor, dar juca şi un rol important în sindicatul muncitoresc al minelor SOMA-UGT (Sindicato de los Obreros Mineros de Asturias). Patronul acestui sindicat, Manuel Fernandez «Lito», avea o slăbiciune pentru Zapatero, un politician socialist care, datorită susţinătorului său, avea să devină secretar general al socialiştilor spanioli. Huarte îl cunoştea şi el pe acesta de când era doar un simplu deputat de provincie. În 2004, în urma atacurilor teroriste executate cu ajutorul explozivilor proveniţi din minele asturiene, prietenul lui Huarte, José Luis Rodriguez Zapatero, devenea prim ministru. O fotografie luată cu două zile înaintea atentatelor, la un miting electoral, îl arăta pe viitorul prim ministru Zapatero între omul PSOE (Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol) Rabia Gayas şi omul serviciilor secrete Fernando Huarte, cei doi socialişti care se presupune a fi avut contacte directe cu unii dintre suspecţii islamişti ai atentatelor.”

Statul ca duşman al poporului şi „terorismul islamic”

by