Bazele subterane ultrasecrete sunt o realitate obişnuită pentru bugetele negre, care se află la dispoziţia conducătorilor Noii Ordini Mondiale

Distribuie!
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

“Interviul exclusiv al lui Richard Sauder: „Bazele subterane ultrasecrete sunt o realitate obişnuită pentru bugetele negre, care se află la dispoziţia conducătorilor Noii Ordini Mondiale“

Richard Sauder este doctor în ştiinţe politice, având şi o pregătire de arhitect. După doctorat, a fost preocupat de proiectele US Army Corps of Engineers (Divizia de ingineri a armatei americane). Se pare că această unitate militară sau mai degrabă unităţile de geniu civil ale armatei terestre dispun de bugete secrete colosale şi de un nivel de securitate ieşit din comun, cu scopul de a construi înfiorătoare edificii subterane destinate unor activităţi reprobabile.


Richard Sauder, specialist în domeniul bazelor subterane, şi-a consacrat aproape 20 de ani din viaţă acestor aspecte, întâlnind ingineri arhitecţi, pensionari militari sau chiar victime ale aşa-ziselor răpiri extraterestre (cu referire la fenomenul „Milabs“ sau „Military Laboratory/Alien Abduction“, adică „Laboratoare militare/Răpiri extraterestre“), care relatează cum au fost luate împotriva voinţei lor şi duse în nişte imense baze militare subterane pentru a face obiectul unor proceduri medicale adesea dureroase. Sauder a explicat atât aspectul istoric şi tehnic al problemei, cât şi raţiunile pentru care un guvern poate ajunge să ridice, clandestin şi în cel mai mare secret, construcţii de o atât de mare amploare.

Sauder nu a făcut altceva decât să descopere şi să analizeze faptele, omisiunile şi erorile departamentelor armatei însărcinate cu construirea a numeroase infrastructuri subterane care par să perforeze, ca pe-un şvaiţer, solul Statelor Unite. El a scos în evidenţă existenţa unor tehnologii ultrasecrete pe baza cărora funcţionează utilajele de săpat tuneluri, aceste faimoase maşini de proporţii uriaşe care sunt capabile să foreze tuneluri la fel de netede şi de fine ca pielea unui nou-născut, şi aceasta la mare adâncime şi cu o viteză inimaginabilă. Şi-atunci, la ce bun toată această tehnologie, dacă ea ar fi destinată numai construirii a două sau trei buncăre care adăpostesc câteva biete stocuri de muniţie?


Sauder, care avansează întotdeauna ipoteze, presupune şi uneori confirmă existenţa unora dintre cele mai cumplite scenarii privind „guvernul din umbră“ despre care există numeroase dovezi. Cartea sa „Underground Bases and Tunnels“ („Baze şi tuneluri subterane“) este un rezumat perfect a ceea ce este astăzi tehnologic posibil în acest domeniu, revelând existenţa a mai multe sute de baze secrete care au suprafeţe foarte mari, fiind de fapt nici mai mult, nici mai puţin, decât adevărate oraşe legate între ele prin tuneluri în care circulă navete de mare viteză.
Aceasta arată faptul că tehnologia civilă, deja foarte sofisticată, nu este decât o biată umbră, care în plus este cu 20-30 de ani în urmă, faţă de ceea ce se petrece în tehnologia militară. Site-ul lui Richard Sauder este fără îndoială mai cuprinzător, aducând laolaltă mărturiile cele mai elocvente.

 

De la mit la realitate şi de la realitate la mit

Să ne focalizăm pe un anumit număr de fapte concrete care au fost adunate de Richard Sauder, care, după cum am văzut, este un specialist de referinţă în acest domeniu.
Aceste informaţii despre bazele subterane sunt, desigur, mai puţin uluitoare şi mai puţin fantastice, însă, cu toate acestea, ele formează un nucleu de cvasi-certitudini pe care cititorul mai sceptic se poate baza pentru a-şi face o idee minimă şi concretă despre subiect. Richard Sauder, un cercetător care s-a concentrat pe aspectul financiar, tehnic şi militar al acestei chestiuni, a realizat un studiu aprofundat privind bazele subterane, ajungând la următoarea concluzie: „conchid cu o siguranţă de nezdruncinat că militarii au fost aceia care au construit complexele subterane care se află de-a lungul întregului stat american, atât deasupra, cât şi dedesubtul a circa douăsprezece baze subterane cunoscute şi repertoriate“. Aşadar, după Sauder, se pare că armata americană are baze subterane mai mult sau mai puţin oficiale, la care mai trebuie să adăugăm şi vastele baze anexe, clandestine şi neînregistrate care funcţionează ca nişte prelungiri ale bazelor subterane „oficiale“.

Sauder a consemnat existenţa unor astfel de locaţii la Fort Belvoir, în Virginia, la West Point, în New York, la baza de la Twentynine Marine Corps din California, la Groom Lake, în apropierea bazei aeriene de la Nellis din Nevada, la baza de la White Sands Missile Range din Noul Mexic, la Table Mountain, în apropiere de Boulder, Colorado, şi la Mount Blackmore şi la Pipestone Pass, în Montana. Dacă încă nu a fost confirmată construirea a numeroase alte baze gigantice, aceasta nu înseamnă că atât guvernul SUA, cât şi companiile private, nu au dezvoltat programe active pe termen lung pentru construirea unor astfel de baze. Sauder prezintă un număr însemnat de documente, de brevete, de planuri şi de contracte guvernamentale menite să dovedească nu numai interesul pe care îl poate prezenta un astfel de program, dar şi fezabilitatea sa din punct de vedere tehnologic. Aceste tehnologii implică sisteme tehnice care merg de la utilajele de săpat tuneluri şi de la dispozitivele convenţionale de foraj la tehnici mai exotice, de „dezintegrare a pământului“ cu ajutorul microundelor, al ultrasunetelor, al plasmei, al fasciculelor de unde şi al tehnologiei laser… Aceste utilaje de săpat tuneluri sunt folosite în toată lumea pentru construirea reţelelor de scurgere, a liniilor de metrou, a autostrăzilor, a căilor ferate, a proiectelor hidroelectrice şi, desigur, a tunelurilor gigantice de tipul celui care trece prin marea Mânecii… Unele dintre aceste instalaţii subterane nu sunt de natură militară, dar rămân cu toate acestea învăluite în mister. În plus faţă de imensul complex al Băncii Rezervei Federale, care se află sub Muntele Pony, aproape de Culpepper, mai există celebra bază de la Mount Wheather, din Virginia, care a fost construită de către guvern în anii ’50, ca un imens adăpost antinuclear. Astăzi, instalaţia se află sub controlul enormei Administraţii Federale pentru Gestionarea Situaţiilor de Urgenţă, FEMA. Cel mai interesant este că FEMA, al cărei cartier general se află în interiorul acestui imperiu subteran, nici măcar nu apare în bugetul oficial al administraţiei…

 

Chiar şi unele organizaţii non-guvernamentale au astfel de baze subterane. Un exemplu este gigantul petrolier Standard Oil care are un centru subteran aproape de Hudson, în New Jersey. Northrop, un gigant al industriei de armament, deţine un complex similar aproape de Tehachapi Mountains, în nord-vestul Californiei, în timp ce Lookheed şi McDonnel Douglas îşi desfăşoară activitatea în baze care se află amplasate tot în California, la Hellendale şi, respectiv, la Llano. Scopul iniţial al construirii acestor baze a fost acela de a oferi capilor din industrie şi din finanţe un adăpost pentru a putea supravieţui unui război nuclear. Însă unii cercetători consideră că aceste scopuri s-au schimbat în ultimii ani. (Jim Marrs, „Alien Agenda“ – „Agenda extraterestră“, First Perennial Editions, 1998)

După jurnalistul american de investigaţii Jim Keith, este posibil ca adăpostul oferit de aceste baze subterane, deşi ele sunt construite la mare adâncime, să nu fie eficient în toate situaţiile, mai ales în cazul unor cutremure cu o magnitudine ridicată. Astfel, celebra „Alternativa 3“ este o variantă pentru a salva vieţile „preţioase“ ale membrilor „elitei“ satanice a planetei trimiţându-i în spaţiu, pe alte planete, prin intermediul unor baze clandestine. Programul privind adăpostirea unei părţi a omenirii în gigantice complexe subterane terestre poartă, în schimb, numele de „Alternativa 2“.
Aceste „Alternative“ au fost popularizate prin intermediul unui documentar care a fost difuzat în iunie 1977 pe un canal de televiziune britanic, la o oră de maximă audienţă, semănând tulburarea şi panica printre oameni. Redactorii canalului de televiziune, somaţi să dea o explicaţie, au răspuns că difuzarea documentarului a fost un fel de glumă şi că respectivul film era pură ficţiune. În realitate, chestiunea este mult mai complexă, iar numeroşi autori, precum jurnalistul Jim Keith, şi-au dat seama că în spatele aparenţei de ficţiune a documentarului se află lucruri cât se poate de concrete, iar realitatea acestor „Alternative“ este ocultată faţă de marele public.

Puţină istorie ce ne ajută să înţelegem ce se petrece în realitate

Desigur, acest subiect are toate ingredientele unei poveşti fantastice sau ale scenariului SF perfect, fiind însă înainte de toate susţinut de o realitate militară de necontestat: de-a lungul istoriei recente, a fost necesar ca Statele Unite şi, înainte de aceasta, Europa, să se doteze cu baze subterane militare.
Nevoia de a construi sisteme de adăpostire autonome coboară în timp până la inventarea artileriei moderne.
Apariţia armei atomice şi deci a posibilităţii de a distruge pe termen lung o suprafaţă însemnată a dus la construirea unor imense structuri subterane foarte elaborate şi care au capacitatea de a adăposti un număr mare de oameni pe perioade lungi de timp. Astfel, în pragul războiului rece, SUA a construit de-a lungul întregului teritoriu baze de o anumită importanţă care puteau servi nu numai ca adăpost pentru populaţie, dar şi ca spaţiu de dezvoltare şi de stocare a programelor ultrasecrete de armament. Dar, pentru a se ajunge aici, istoria a mai trecut prin alte câteva etape progresive. Chiar la sfârşitul Primului Război Mondial, război poziţional prin excelenţă, în care apărarea faţă de inamic se făcea în tranşee şi în vaste adăposturi subterane, Franţa şi Germania au ajuns să posede cunoştinţe foarte avansate în materie de adăposturi subterane. Un eveniment fără egal a fost construirea costisitoarei linii Maginot, care trebuia să apere Franţa de o nouă invazie germană. Pus în faţa acestei construcţii, Reich-ul a decis ridicarea liniei Siegfried şi a unei întregi reţele de adăposturi şi de cazemate subterane până în Alpi, care a fost continuată apoi în Italia (linia Gustave). În Belgia, oraşele traversate de căile tradiţionale de invazie au fost apărate cu ajutorul unor reţele de fortificaţii uneori foarte elaborate, aşa cum este cazul la Namur (cu forturile de la Dave şi de la Rhines), la Liège, cu celebrul fort Eben Emael, sau la Anvers. Perioada interbelică a permis deci perfecţionarea acestor cunoştinţe (cu care ne întoarcem în timp până la Vauban, care el însuşi s-a inspirat din ştiinţa inginerilor lui Francisc I în materie de bastioane). Însă punctul de plecare al lucrărilor realizate mai târziu de armata americană l-au constituit mai ales cercetările făcute de Germania nazistă şi nevoia urgentă de a crea spaţii pentru adăpostirea marilor sale uzine de armament în baze subterane săpate în munţi. Redăm în continuare interviul cu Richard Sauder.

 

„Redacţia: Cum şi când aţi început să fiţi interesat de bazele subterane? Nu este un subiect foarte comun!
Richard Sauder: Este o problemă foarte incitantă. La sfârşitul anilor ’80, când m-am mutat în sud-vestul Statelor Unite, am început pentru prima oară să aud vorbindu-se despre existenţa reală şi concretă a bazelor subterane secrete, despre care se presupunea că ar fi ocupate, conduse şi întreţinute de elemente clandestine ale armatei americane şi de către aşa-zise entităţi de origine extraterestră, şi anume de «micii cenuşii». Unele dintre aceste istorisiri mi-au părut destul de convingătoare. Totuşi, în acea perioadă eram foarte ocupat cu cercetarea academică şi nu aveam timp suficient pentru a acorda acestor chestiuni atenţia cuvenită. La începutul anilor ’90, când am avut un moment de pauză în studiile mele, am făcut o serie de cercetări preliminare, mergând în bibliotecile centrelor de cercetare şi în cele ale marilor universităţi pentru a face cunoştinţă cu bazele de date şi cu documentele guvernamentale privind ingineria şi construcţiile civile. Am descoperit imediat după aceea că un mare număr de baze subterane au fost construite pe întreg teritoriul Statelor Unite de către mari întreprinderi private şi de către anumite agenţii guvernamentale.

Redacţia: Erau mereu aceiaşi contractanţi, aceleaşi companii care erau implicate în construirea acestor baze subterane?
Richard Sauder: Este vorba despre un anumit număr de companii, care apar şi reapar mereu în literatura acestui subiect, companii specializate în construcţii subterane precum Perini Corporation (http://www.perini.com/), Jacobs Company (n.n. astăzi Bechtel Jacobs, http://www.bechteljacobs.com/), Parsons Brinckerhoff Quade and Douglas (http://www.pbworld.com/) şi alţi mari antreprenori generali. Cu alte cuvinte, există un anumit număr de mari companii de construcţii care sunt specializate în diferite tipuri de construcţii subterane. În domeniul guvernamental amintim, desigur, de US Army Corps of Engineers (divizia de geniu a armatei americane), Departamentul de Interne, Bureau of Reclamation (o agenţie guvernamentală care se ocupă în special de gestionarea resurselor de apă, de construcţia de baraje, de apeducte şi de subterane diverse în zonele aride din vestul şi din sud-vestul teritoriului american, zone care sunt, desigur, predilecte pentru construirea bazelor militare). Însă atunci când vrem să găsim informaţii privind bazele subterane clandestine, trebuie să vorbim mai ales despre enormele aparate de săpat tuneluri.

 

Redacţia: Ce ne puteţi spune despre acest subiect?
Richard Sauder: Este vorba în special despre agenţii guvernamentale militare care sunt implicate, şi mai puţin despre firme civile specializate în aceste aparate. Există în SUA astfel de firme, dar cei mai de seamă reprezentanţi sunt compania Robbins TBM (Tunnel Boring Machines, adică maşini de săpat tuneluri, http://www.robbinstmb.com/about/). Sunt ani buni de când sunt implicaţi în această activitate. În general, aceste utilaje sunt nişte maşini care pot fi foarte mari, lungi chiar de peste o sută de metri, având o înălţime de câteva etaje şi un diametru de săpare de 56 de picioare (în jur de 18 metri), cel mai mare diametru pe care l-am întâlnit în literatura ingineriei civile (compania Robbins afirmă că poate oferi spre vânzare maşini care au un diametru de săpare de la 3 la 15 metri, ceea ce este un diametru considerabil). Maşina cu diametrul de săpare de 18 metri este cea care a fost folosită în anii ’50 în proiectele de construire a tunelurilor care conduc apa către un baraj din Nebraska.
Puterea unei astfel de maşini depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului obişnuit. Încă de acum 50 de ani era cu putinţă construirea unor tuneluri pe distanţe lungi. Tehnologia este deosebit de puternică, bine controlată şi folosită de mult timp în mod regulat pentru săparea minelor şi în cadrul altor proiecte de inginerie civilă.

Redacţia: A fost uşor să găsiţi informaţii despre acest subiect?
Richard Sauder: Da şi nu. Iată cum s-au petrecut lucrurile. Dacă doreşti să găseşti o documentaţie de valoare, trebuie să acorzi mult timp cercetării, în special în bibliotecile universitare sau guvernamentale dotate, care dispun de surse excelente în materie de literatură ştiinţifică şi de inginerie. O bună parte din această informaţie este deci accesibilă publicului larg. Totuşi, acolo unde lucrurile devin mai delicate, trebuie citite zeci de mii de pagini de documente diverse, trebuie investite sute şi sute de ore din timpul de lucru pentru a aduce laolaltă toate informaţiile într-un mod coerent şi, mai ales, pertinent. Deci nu este un lucru uşor, pentru că aceasta înseamnă mai întâi de toate consacrarea unui mare număr de ore din timpul tău de lucru, dacă într-adevăr vrei să faci ceva. Nu este vorba că informaţia ar fi disimulată sau că ar fi cu adevărat ţinută secretă. Ceea ce face ca munca mea să fie unică nu este atât faptul de a fi avut această „inspiraţie“, cât mai degrabă faptul că a trebuit să am o viziune clară asupra unui volum imens de informaţii, să selectez datele şi să înţeleg conturul general al problemei, izolând în final nucleul de informaţii cu adevărat semnificative. Pentru a reveni le ceea ce spuneam referitor la călătoria în sud-vestul Americii, la sfârşitul anilor ’80, luasem deci o pauză de la cercetarea academică şi am putut să descopăr că există numeroase instalaţii subterane în SUA. Aşadar am scris despre acest subiect un articol destul de scurt în revista UFO Magazine, o revistă din California, în regiunea Los Angeles, publicată de către Don şi Vicky Ecker în noiembrie 1992. În respectivul articol, spuneam că nu pot aduce dovezi care să confirme sau să infirme numeroasele mărturii privind prezenţa entităţilor extraterestre de tipul „micul cenuşiu“ în bazele militare clandestine. În cadrul aceluiaşi articol mai precizam că existau multe instalaţii de acest gen, bazându-mi afirmaţiile pe documente şi precizări privind câteva sute dintre bazele cele mai importante şi cele mai cunoscute. La acel moment, am crezut că terminasem cu acest subiect, dar de fapt acela nu a fost decât începutul.

 

Redacţia: Ce s-a petrecut mai departe?
Richard Sauder: Cu acel articol nu am atins decât superficial subiectul. Daţi-mi voie să vă povestesc un episod anecdotic. Eram în concediu, în decembrie 1992. Într-o noapte, am căzut într-un somn profund. Am început să percep lăuntric sunetul unei voci. Ştiţi, eu am mai avut câteva experienţe paranormale. Nu ştiu de ce. Însă pot să afirm cu tărie că ceea ce am trăit în acea noapte nu a fost o astfel de experienţă. Mi-am dat seama instantaneu că vocea din capul meu aparţinea unei fiinţe umane în carne şi oase. Mai târziu, am ajuns să cred că vocea respectivă îmi fusese transmisă electronic în urechea internă şi în cortexul auditiv. Acea voce îmi spunea: „bazele subterane sunt adevărate“.
Această „voce“ mi-a mai spus că era vorba despre o afacere de mare anvergură, în care se foloseşte tehnologie de ultimă oră, având ca miză sume foarte mari de bani şi în care este implicată multă lume. Vocea mi-a mai spus, de asemenea, că, dacă s-ar afla, oamenii ar fi de-a dreptul şocaţi.
Drept să vă spun, am fost mai degrabă surprins de această experienţă, de faptul că o voce îmi vorbeşte în toiul nopţii. Am ştiut însă că sunt perfect lucid.

Redacţia: Această voce v-a mai vorbit şi cu altă ocazie?
Richard Sauder: Nu. A fost singura dată când am auzit-o. Poate că cercetările pe care le-am făcut ca urmare a acestui contact au depăşit aşteptările acestui corespondent misterios şi astfel nu a mai fost nevoie să mă mai caute [râsete]! Glumesc, desigur. Nu am reuşit să identific fiinţa din spatele vocii şi nici grupul din care făcea parte. Era vocea unui bărbat instruit, de bună seamă cu studii universitare, şi care avea un accent nord american. Este un profil care, fireşte, corespunde câtorva milioane de indivizi.
De-a lungul timpului, am vorbit despre acest subiect cu multe persoane provenind din toate regiunile Statelor Unite, dar şi cu străini, cu militari, cu oameni din cadrul serviciilor secrete, cu ingineri, iar unii dintre aceşti oameni mi-au confirmat că acest tip de tehnologie – şi anume, transmiterea informaţiei direct în creier – este folosit în mod curent de către anumite unităţi militare în cadrul unor programe specifice. Desigur, aceste tehnologii de transmitere a informaţiei şi de Mind Control (control al minţii) nu sunt folosite de soldaţii sau de ofiţerii din cadrul forţelor militare obişnuite. Aceste tehnologii exotice nu sunt folosite decât în anumite circumstanţe şi numai în cadrul programelor clandestine.

 

Redacţia: Aţi simţit de la început că sunteţi în faţa unei tehnologii de Mind Control?
Richard Sauder: Sunt aproape sigur de analiza pe care am făcut-o. Am ştiut încă de la început, din primele cinci secunde, că era vorba despre un fel de transmisie electronică, a cărei sursă era fără îndoială un fel de informator care făcea parte din aceste baze subterane. Acest individ citise probabil articolul pe care îl publicasem şi dorea să îmi dea câteva informaţii suplimentare, cu speranţa că îmi voi continua şi aprofunda cercetările. Vă daţi seama că aceşti oameni care sunt integraţi în aceste programe clandestine ultracompartimentate semnează clauze de confidenţialitate care îi împiedică, pentru anumite perioade de timp, să spună ceea ce ştiu sau să dea la iveală natura activităţii lor. În cazul în care aceşti oameni sunt martorii unor lucruri cu care nu sunt de acord sau dacă sunt obligaţi să facă lucruri care încalcă etica, ei nu beneficiază de niciun fel de sprijin public.
În ceea ce mă priveşte, nu am semnat niciodată astfel de convenţii şi nici nu am lucrat pentru vreo agenţie guvernamentală. În plus, în cadrul cercetărilor mele, am descoperit existenţa unui brevet, brevetul nr. 4 858 612 (US Patent) intitulat „Aparate de ascultare“ şi vă citesc definiţia: „metodă de stimulare a auzului mamiferelor prin intermediul folosirii microundelor multiple aplicate regiunii cortexului auditiv, conform schemei. Se foloseşte un microfon pentru transformarea semnalului sonor în semnal electric, semnal care este ulterior analizat şi sintetizat în vederea obţinerii diferitelor tipuri de control al microundelor generate pe diferite frecvenţe. Regiunea cortexului auditiv este apoi supusă acestor microunde multi-frecvenţiale. Prin această metodă, sunetele reprezentative ale emisiei sonore iniţiale captate de către microfon sunt percepute de către mamifere“.
Mai simplu spus, mamiferele despre care se vorbeşte sunt, desigur, fiinţele umane, fiind vorba despre un sistem electronic prin care un sunet inteligibil poate fi transmis la distanţă direct în cortexul auditiv, astfel încât persoana în cauză aude sunetul ca şi cum acesta ar proveni din propriul său creier. Este exact ceea ce mi s-a petrecut mie. Presupun că o astfel de tehnologie poate fi folosită prin intermediul unui satelit aflat pe orbită, cu ajutorul unui elicopter sau prin alte mijloace. Oamenii trebuie să înţeleagă că tehnologiile electronice sunt capabile să facă lucruri care ne par aproape magice. Tehnologiile care sunt disponibile astăzi sunt atât de avansate, încât putem spune că trăim într-un univers asemănător cu cel descris în romanele SF ale lui Aldous Huxley. Cei mai mulţi oameni nu sunt conştienţi de aceasta. Mă bucur că am trăit această experienţă; mă refer la această scurgere de informaţii provenind dintr-o sursă din interiorul unui mediu clandestin şi care mi-a transmis aceste informaţii prin mijloace neconvenţionale, dar care nu au nimic de-a face cu magia.
Aceasta m-a determinat să îmi aprofundez cercetările cu o încredere sporită. Şi pot spune că tehnologia care permite construirea acestor instalaţii subterane există, că este foarte sofisticată şi puternică.

Richard Sauder este doctor în ştiinţe politice, având şi o pregătire de arhitect. Specialist în domeniul bazelor subterane, el şi-a consacrat aproape 20 de ani din viaţă acestor aspecte, întâlnind ingineri arhitecţi, pensionari militari sau chiar victime ale aşa-ziselor răpiri extraterestre (cu referire la fenomenul „Milabs“ sau „Military Laboratory/Alien Abduction“, adică „Laboratoare militare/Răpiri extraterestre“), care relatează cum au fost luate împotriva voinţei lor şi duse în nişte imense baze militare subterane pentru a face obiectul unor proceduri medicale adesea dureroase. Sauder a explicat atât aspectul istoric şi tehnic al problemei, cât şi raţiunile pentru care un guvern poate ajunge să ridice, clandestin şi în cel mai mare secret, construcţii de o atât de mare amploare.

Sauder nu a făcut altceva decât să descopere şi să analizeze faptele, omisiunile şi erorile departamentelor armatei însărcinate cu construirea a numeroase infrastructuri subterane, care par să perforeze, precum este perforat un şvaiţer, solul Statelor Unite. El a scos în evidenţă existenţa unor tehnologii ultrasecrete pe baza cărora funcţionează utilajele de săpat tuneluri, aceste faimoase maşini de proporţii uriaşe, care sunt capabile să foreze tuneluri la fel de netede şi de fine ca pielea unui nou-născut, şi aceasta la o mare adâncime şi cu o viteză inimaginabilă. Şi-atunci, la ce bună toată această tehnologie, dacă ea ar fi destinată numai construirii a două sau trei buncăre care adăpostesc câteva biete stocuri de muniţie?
Sauder, care avansează întotdeauna ipoteze, presupune şi uneori confirmă existenţa unora dintre cele mai cumplite scenarii privind „guvernul din umbră“ despre care există numeroase dovezi. Cartea sa „Underground Bases and Tunnels“ („Baze şi tuneluri subterane“) este un rezumat perfect a ceea ce este astăzi tehnologic posibil în acest domeniu, revelând existenţa a mai multe sute de baze secrete care au suprafeţe foarte mari, fiind de fapt nici mai mult, nici mai puţin, decât adevărate oraşe legate între ele prin tuneluri în care circulă navete de mare viteză.
Aceasta arată faptul că tehnologia civilă, deja foarte sofisticată, nu este decât o biată umbră, care în plus este cu 20-30 de ani în urmă, faţă de ceea ce se petrece în tehnologia militară. Site-ul lui Richard Sauder este fără îndoială mai cuprinzător, aducând laolaltă mărturiile cele mai elocvente.

Redăm în continuare partea a doua a interviului cu Richard Sauder.
„Redacţia: Aceste baze subterane şi toate aceste tehnologii presupun bugete foarte mari. Cine le finanţează şi cum?
Richard Sauder: În ceea ce priveşte banii cu care se construiesc aceste baze, este vorba despre sume colosale, trilioane de dolari. Se pare totodată că sume enorme din bugetul federal sunt delapidate şi se „evaporă“ pur şi simplu. Este vorba despre lumea „bugetelor negre“, care este finanţată prin mijloace care nu sunt tocmai legale.
Deci banii pentru construirea acestor baze există. În Statele Unite, dar şi în alte state precum Rusia, Franţa, Anglia sau Germania există o economie „neagră“, paralelă, neoficială, care este în mare parte finanţată prin mijloace oculte. Această economie ocultă contribuie la finanţarea dezvoltării unei tehnologii foarte avansate, foarte sofisticate, care ne trimite cu gândul la SF. Dacă aţi vedea aparatele de săpat tuneluri, aţi spune că vă aflaţi într-un film SF. Sunt gigantice. Însă cei mai mulţi dintre oameni nu le-au văzut niciodată, deoarece aceste maşini forează tuneluri la adâncimi foarte mari.

Redacţia: De ce s-au construit în Statele Unite atâtea baze subterane şi la ce folosesc ele?
Richard Sauder: Ca să vă pot răspunde cât mai clar la această întrebare, daţi-mi voie să vă povestesc totul de la început. Atunci când am început cercetarea, am descoperit că în a doua jumătate a secolului al XX-lea – perioadă pe care aş califica-o ca fiind „epoca modernă“ – totul a început în Franţa şi apoi în Germania, imediat după Primul Război Mondial. Pentru a se apăra de o eventuală invazie germană, francezii au construit faimoasa linie Maginot, o imensă reţea de fortificaţii subterane (incluzând căi ferate, centrale electrice, uzine, antrepozite, cazărmi, pe scurt, adevărate oraşe subterane). Cum marea majoritate a acestor construcţii erau subterane, era vorba despre o tehnologie destul de avansată pentru acele vremuri. Germanii au înţeles foarte bine cât de periculoasă putea fi această reţea pentru forţele lor armate. Şi au construit, desigur, propriile lor reţele de fortificaţii (linia Siegfried se întindea pe 630 de kilometri şi era compusă din mai mult de 18 000 de buncăre şi din numeroase tuneluri). Această linie a fost construită începând cu anul 1930, din motive de propagandă, pe structura unei vechi reţele de fortificaţii.

Când s-a decis invadarea Franţei, germanii au ocolit pur şi simplu linia Maginot, trecând prin Ardeni. Linia Maginot era depăşită încă de când a fost construită. Văzând-o, nemţii au aflat o seamă de lucruri şi au învăţat anumite lecţii. Mai târziu, în timpul celui de-al doilea război mondial, au investit sume enorme de bani în construirea unor vaste baze subterane. Din cauza impactului raidurilor de bombardament ale forţelor anglo-americane asupra Germaniei, naziştii şi-au accelerat considerabil programele de cercetare în domeniul tehnologiilor şi al construcţiilor de instalaţii subterane. De fapt, s-au construit sute de instalaţii subterane. Cele mai multe dintre ele erau mai mult sau mai puţin modeste, însă unele erau de-a dreptul enorme, incluzând uzine de armament care fuseseră construite în scopul apărării cartelului industrial împotriva bombardamentelor. În momentul în care aliaţii au intrat în Germania, au fost pur şi simplu uluiţi de aceste construcţii subterane, de mărimea lor şi de gradul lor avansat de finisare. Chiar dacă în arhivele oficiale americane, ruseşti sau europene pot fi găsite numeroase documente relative la acest subiect, nu cred totuşi că au fost făcute publice toate documentele privind natura acestor baze subterane. Dimpotrivă, cantităţi de informaţie apreciabile au fost puse şi rămân şi astăzi sub pecetea tăcerii.

Redacţia: Deci naziştii sunt cei care au dezvoltat tehnologia bazelor subterane?
Richard Sauder: După cum puteţi constata, din punct de vedere istoric, este evident. Pe toată perioada celui de-al Doilea Război Mondial, naziştii au lucrat la un foarte vast program de dezvoltare şi de construire de baze subterane. Două personalităţi se disting îndeosebi în cadrul programului nazist pentru dezvoltarea de baze subterane: primul este Xaver Dorsch, un inginer strălucit care a lucrat în cadrul ministerului de armament şi al producţiei de război (Reichsministerium für Rüstung und Kriegproduktion). Dorsch a lucrat pentru Fritz Todt, un alt inginer de foarte mare valoare care este părintele celebrului sistem de autostrăzi nemţeşti. Deci Dorsch a lucrat pentru Organizaţia Todt, o imensă organizaţie responsabilă cu programele de construire a echipamentelor de apărare, cât şi cu toate construcţiile şi structurile de care armata germană avea nevoie. În 1942, Fritz Todt a murit într-un accident de avion şi Xaver Dorsch a venit la conducerea Organizaţiei Todt. În acea perioadă, Dorsch lucra cu Albert Speer (arhitectul preferat al Führerului şi şeful programului de armament) şi depindea direct de Hitler. În ultimele 18 luni de război, Hitler a schimbat structura comandamentului şi l-a făcut pe Dorsch să accelereze programul de construire a instalaţiilor subterane. Hitler voia ca Dorsch să construiască cel mai mare sistem subteran de producţie industrială militară construit vreodată. În ciuda acestui program, germanii au fost depăşiţi de amploarea bombardamentelor, iar acest fapt a marcat şi sfârşitul războiului, când, prin operaţiunea clandestină «Paperclip» («agrafa»), Serviciile secrete americane au trimis către Statele Unite oameni de ştiinţă şi ingineri nazişti, «exportând» astfel toată tehnologia şi toate cunoştinţele acestora în materie de inginerie civilă cu privire la bazele subterane.

În cadrul unui memorandum al proiectului „Paperclip“, se cerea în mod explicit integrarea lui Xaver Dorsch în programul de construire a bazelor militare subterane, însă nu ştiu dacă acesta chiar a venit în Statele Unite şi ce s-a mai petrecut după aceea. Însă vă pot spune cu certitudine că, la sfârşitul războiului, armata americană l-a pus pe Xaver Dorsch în detenţie, unde a fost supus unor interogatorii. Mă aflu în posesia a două documente pe care Dorsch le-a redactat la momentul respectiv pentru temnicerii săi americani. Am bănuiala că el chiar a lucrat în SUA, în cadrul proiectului «Paperclip», însă colaborarea sa cu militarii constituie un element secret de un nivel foarte ridicat. Cred că tocmai de aceea Dorsch a dispărut pentru o anumită perioadă de timp, reapărând ulterior în Germania, în 1952, unde a fondat o firmă de construcţii care mai există şi astăzi.

Redacţia: Deci nu putem nega originea nazistă a bazelor americane?
Richard Sauder: Or fi fost arhitecţii şi inginerii constructori americani foarte bine calificaţi, însă, în momentul în care armata Statelor Unite a descoperit bazele din Germania, şi-au dat seama că inginerii germani erau, în această privinţă, cu ani buni înaintea lor.
Este clar deci că inginerii germani au avut rolul lor. Şi în ceea ce priveşte tehnologia rachetelor, a motorului cu reacţie, a industriei chimice etc., germanii erau mai avansaţi decât americanii.
De unde şi importanţa operaţiunii „Paperclip“. Dintr-un anumit punct de vedere, cel de-al treilea Reich nu a dispărut odată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. A continuat să supravieţuiască prin influenţa majoră pe care a exercitat-o asupra cartelului militaro-industrial american. Se poate spune că cel de-al treilea Reich a fost încorporat, oricare ar fi fost preţul unei astfel de fuziuni, în cadrul sistemului american. A fost, de exemplu, cazul sistemului de spionaj american care a integrat figuri pregnante ale sistemului de securitate nazist (Gestapo, SS, Kripo, Abwehr). Sunt sute, dacă nu chiar mii de spioni germani care au fost folosiţi în mod direct de către reţelele de informaţii americane în lupta împotriva comunismului şi a Războiului Rece.

Redacţia: Bazele subterane americane au fost construite la sfârşitul celui de-al doilea război mondial sau înainte de acest moment?
Richard Sauder: Imediat după terminarea războiului, Statele Unite au ordonat dezvoltarea unui program ambiţios de construire a unor instalaţii subterane sofisticate de mare adâncime, iar acest program s-a derulat fără niciun fel de pauze. De altfel, continuă şi astăzi. La început, justificarea publică a acţiunii de construire a acestor baze a fost aceea de a putea înfrunta un război nuclear, întrucât Statele Unite deschiseseră deja cutia Pandorei bombardând Japonia. Construirea de către alte state a unor arme atomice performante era deci doar o problemă de timp. Prin urmare, era necesar ca SUA să se pregătească construind baze aflate la foarte mare adâncime.

Redacţia: Aceste baze subterane antiatomice fuseseră concepute în vederea adăpostirii populaţiei civile sau a militarilor?
Richard Sauder: Niciodată nu s-a pus problema adăpostirii populaţiei civile! Nu vorbim aici decât despre elite. Niciodată nu s-a intenţionat adăpostirea populaţiei în aceste baze. Guvernul nu a dat niciodată dispoziţii cu privire la depozitarea, în aceste baze aflate la mare adâncime, a hranei necesare unui număr mare de persoane, în cazul unui atac nuclear, de exemplu. Pentru guvern era cât se poate de clar că, în cazul unui astfel de atac, o mare parte din populaţie ar fi murit, iar totul a fost gândit din această perspectivă. Aceste baze subterane au fost concepute încă de la început de aşa manieră încât să poată adăposti elita politică, economică, militarii de rang înalt, tehnicienii, cât şi pe cei care posedau cunoştinţe specifice. Această politică este în continuare de actualitate, sunt sigur de aceasta.

Redacţia: Care este gradul de autonomie al acestor baze subterane? Cât timp pot subzista într-un circuit închis, fără ajutor din exterior?
Richard Sauder: Totul depinde de tipul de bază, de mărime şi de cât de elaborată este din punct de vedere tehnic. La început, anumite baze au fost concepute astfel încât să poată adăposti oameni timp de o lună, două, nu mai mult. Astăzi însă, se vorbeşte despre existenţa unor baze care au o capacitate de adăpostire cvasinelimitată, care pot funcţiona luni întregi, dacă nu chiar ani.
În cadrul unei discuţii pe care am avut-o cu una dintre sursele mele care a lucrat pentru armată ca inginer constructor în timpul războiului din Vietman, aceasta mi-a explicat că în perioada de antrenament a fost dus în două baze subterane de pe coasta de est a Statelor Unite. Mi-a spus, de exemplu, că uşile blindate enorme ale acestor baze puteau fi închise în mai puţin de o secundă. Asemănătoare cu cele care închid cele mai sigure seifuri bancare, aceste uşi sunt atât de groase, încât nefericitul care ar fi prins între ele în momentul închiderii ar muri pe loc, strivit precum un gândac. Aceste uşi se închid cu ajutorul unor încărcături de explozibil: o simplă bubuitură şi s-au închis ermetic. Bazele subterane sunt dotate cu sere pentru diferite culturi care au un dublu rol: să furnizeze mâncare ocupanţilor, dar şi să înnoiască oxigenul (în cadrul ciclului fotosintezei, plantele verzi captează dioxidul de carbon şi elimină oxigenul. Plantele reprezintă una din principalele surse de înnoire a oxigenului de pe planetă). Aceasta se petrecea acum 40 de ani. Astăzi, nici nu ne putem imagina cât de sofisticate şi la ce mare adâncime sunt amplasate aceste baze.

Redacţia: Cât de sofisticate şi la ce adâncime sunt amplasate aceste baze?
Richard Sauder: În conformitate cu cele mai impresionante estimări pe care mi le-a furnizat una dintre sursele mele, unele baze sunt situate la 10 sau chiar 14 mile adâncime, adică între 15 şi 21.000 de metri adâncime. În literatura şi în documentaţia de specialitate accesibilă publicului larg, se vorbeşte despre adâncimi de o milă, o milă şi jumătate, ceea ce pare a fi limita oficială (cu titlu comparativ, cele mai mari mine din Africa de Sud, din Franţa, din Belgia sau din Australia au o adâncime de mai mult de 1.000 de metri). Nu am întâlnit niciodată în documentaţia accesibilă publicului larg să se vorbească despre baze care pot ajunge la 10 şi chiar la 14 mile adâncime, dar, cu toate acestea, nu sunt surprins de aceste date furnizate de sursa mea.
Să fie foarte clar: o milă adâncime este o copilărie pentru ingineria civilă actuală, care dispune de maşini excepţionale. Pentru oamenii obişnuiţi, aceasta pare imposibil, dar pentru specialiştii în construcţii civile este o copilărie!

Redacţia: În anumite mărturii se vorbeşte despre prezenţa extratereştrilor în bazele militare americane. Branton sau dr. Helmut Lammer au strâns mărturii ale unor militari care afirmă că o parte din anumite baze subterane – de fapt cele situate la cea mai mare adâncime – ca cea de la Dulce din New Mexico sau Zona 51 din Nevada, s-ar afla sub conducerea extratereştrilor. Este adevărat sau este vorba despre o dezinformare?
Richard Sauder: Da, există un anumit grad de dezinformare în această conexiune care se face între bazele subterane şi tematica extraterestră. Însă cred că există extratereştri în aceste baze subterane. Am citit şi am auzit astfel de relatări. Nu încetează să tot apară. Sunt atât de multe aceste relatări, încât cel puţin unele dintre ele trebuie să fie măcar parţial adevărate. Chiar cred că militarii au, într-un fel sau în altul, o legătură cu una sau chiar mai multe facţiuni extraterestre. Cred că aceste legături se consumă într-un mediu ultraconfidenţial, foarte compartimentat, aşa cum se petrece întotdeauna în domeniul cazurilor clasificate, secrete. Cred că aceste tehnologii exotice sunt într-adevăr folosite şi că instalaţii subterane, dar şi submarine, sunt folosite atât de militari, cât şi de facţiunile extraterestre.

Redacţia: De ce este nevoie de dezinformare cu privire la bazele subterane?
Richard Sauder: Principalul scop este să se genereze o stare de suspiciune cu privire la aceste aspecte şi să se discrediteze un subiect care este în realitate fundamental.

Redacţia: Anumite mărturii cu privire la bazele subterane evocă existenţa unor reţele subterane continentale şi intercontinentale de tuneluri prin care circulă trenuri şi de navete ultrarapide care funcţionează pe principiul levitaţiei magnetice în tuneluri cu vid. Sunt lucruri adevărate sau tot dezinformări?
Richard Sauder: Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ne întoarcem din nou la perioada nazistă şi să menţionăm un alt inginer despre care am vrut, de altfel, să amintesc şi într-unul din răspunsurile precedente privind istoricul bazelor subterane. Acest inginer se numeşte Hermann Kemper şi a inventat o tehnologie botezată «Rohrbahn» care-i corespunde lui «Vacuum Tube Train» (Tren pentru tuneluri cu vid), adică o navetă cu propulsie magnetică şi care circulă printr-un tunel cu vid. Aceste cercetări au fost realizate în anii 30! În numărul 33 al unei cunoscute reviste germane, Berliner Illustrierte Zeitung, publicată în 1938, într-un articol se vorbeşte despre existenţa brevetului nr. 643316 privind această tehnologie a Rohrbahn-ului, dându-se şi o foarte semnificativă ilustraţie. În 1938, se credea deja că această navetă va circula între toate marile oraşe germane şi europene, precum Berlin, Viena, Breslau, Hamburg, Bremen, Paris, Bruxelles. Conceptul a fost actualizat de către elveţieni prin Swissmetro, o navetă subterană cu propulsie magnetică, de foarte mare viteză, un fel de supermetro care ar trebui să parcurgă distanţa dintre Zurich şi Berna în 12 minute. Acest proiect s-a desfăşurat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi am găsit documente care arată că şi în toiul războiului, Kemper lucra în continuare la această tehnologie. Nu ştiu dacă naziştii au construit sau nu un tronson sau poate chiar o reţea de căi subterane pentru navete, dar cert este că Kemper lucra la aceasta. Nu ştiu dacă Kemper a fost inclus în proiectul «Paperclip» pentru a fi trimis în Statele Unite. Însă tehnologia există. Iar la şaizeci de ani de la sfârşitul războiului, iată că auzim zvonuri despre existenţa unui sistem similar celui brevetat de Kemper în anii ’30!

Întrebarea se pune, deci, în felul următor: este adevărat că americanii au importat, construit şi dezvoltat de-a lungul deceniilor postbelice o tehnologie bazată pe cercetările naziştilor? Nu am un răspuns clar la această întrebare, dar pot să spun că mărturiile sunt recurente şi uneori precise. Daţi-mi voie să continui această relatare introducând un alt personaj, de data aceasta un american, Michael Minovitch (http://www.gravityassist.com/). El este foarte cunoscut în comunitatea inginerilor şi a oamenilor de ştiinţă datorită studiilor sale privind gravitaţia şi mecanica orbitală. Minovitch este un cercetător de vârf în domeniul calculului traiectoriilor sondelor spaţiale interplanetare. El este cel care a calculat traiectoriile sondelor către Jupiter, Saturn sau Neptun. Este deci cunoscut de toate mediile agenţiilor aerospaţiale. În 1979, a patentat un brevet foarte interesant pentru un sistem subteran de transport de mare viteză (High Speed, Transit System – Brevet nr. 4148260 din 10 aprilie 1979) care se bazează pe cercetările lui Kemper realizate cu 60 de ani în urmă. Sistemul conceput de el este compus dintr-un tunel cu vid prin care circulă un tren graţie unui câmp magnetic, acesta fiind exact conceptul lui Kemper din perioada nazistă. Conform brevetului lui Minovitch, tunelul prin care circulă trenul se află la cel mai jos nivel, la o adâncime de 14.000 de picioare, adică la aproape 3 mile, ceea ce înseamnă 4,5 km. Trenul ar putea să circule cu 600 sau chiar 700 de mile pe oră, adică cu o viteză cuprinsă între 900 şi 1.100 km/h, ceea ce înseamnă puţin mai mult decât viteza de croazieră a unui avion comercial.

Este, deci, posibil ca un sistem subteran de trenuri cu propulsie magnetică să circule prin tuneluri cu vid aflate la adâncimi foarte mari? Nu pot să dovedesc aceasta, dar există o anumită documentaţie concretă care datează din perioada nazistă şi care arată că această tehnologie este la îndemâna unora şi că nu este vorba aici despre ficţiune, ci despre ştiinţă. Cred că subiectul trebuie să rămână deschis şi că toate indiciile şi mărturiile privitoare la acest subiect trebuie, de asemenea, să fie studiate fără prejudecăţi.

Redacţia: Anumite mărturii (Steward Swerdlow, Branton etc.) vorbesc despre existenţa unor baze subterane foarte vechi, cât şi despre oraşe şi despre o reţea de transport la fel de veche, de origine extraterestră, fără îndoială. Se pare că în timpul lucrărilor de construcţie a unor complexe militare subterane, armata ar fi descoperit aceste baze şi ar fi realizat interconectări între aceste două tipuri de sisteme. Aţi mai auzit vorbindu-se despre acest subiect?
Richard Sauder: Da, am auzit, dar o dată în plus, nu există dovezi în acest sens. Însă relatările sunt plauzibile. Problema în ceea ce priveşte aceste cazuri este că, dacă faci parte dintr-un program pentru dezvoltarea de baze subterane şi dacă eşti la curent cu realitatea, nu poţi vorbi public despre aceste lucruri. Personal, nu am avut ocazia să întâlnesc surse credibile privitoare la conexiunea extraterestră, dar nu exclud apriori posibilitatea ca toate acestea să fie adevărate.
Iată şi de ce: există un mare număr de indicii conform cărora Pământul a fost deja, succesiv, teatrul mai multor cicluri de civilizaţii anterioare celei prezente şi chiar cred că este posibil să fi existat un sistem de tuneluri care a fost construit de o civilizaţie umană anterioară.
Însă nu ştiu dacă programul compartimentat de construire a bazelor militare a descoperit această veche reţea şi dacă a putut stabili o legătură între cele două sisteme, însă nu exclud această ipoteză.

Redacţia: Există un anumit număr de baze militare ale căror nume sunt în mod regulat amintite în cadrul relatărilor. Să menţionăm mai întâi baza China Lake din California, aproape de Los Angeles. Ce ne puteţi spune în această direcţie?
Richard Sauder: Ce vă pot spune despre China Lake este că, de mai bine de câteva decenii, este o bază extrem de importantă în cadrul proiectelor de cercetare ale US Navy. China Lake are o suprafaţă foarte mare, de mai mult de 20-30 de mile, aflându-se în plin deşert, într-o zonă rurală din California, aproape de graniţa cu Nevada. China Lake este un loc în care militarii americani au derulat cercetări şi au dezvoltat tot felul de tehnologii avansate. Am vorbit cu oameni care au fost înregimentaţi în aceste baze. Guvernul nu vorbeşte oficial despre existenţa unei baze subterane la China Lake, iar oamenii care lucrează acolo au negat că ar exista baze subterane în zonă. Aceasta nu mă miră absolut deloc, pentru că este clar că au semnat un acord de confidenţialitate. Însă o persoană care a lucrat la China Lake în calitate de militar mi-a explicat că aceste baze se află la foarte mare adâncime, dar că, din păcate, nu a avut niciodată acces la nivelurile de mai mare adâncime, care, desigur, sunt şi cele mai secrete şi deci cele mai interesante. Când am întrebat-o pe această persoană ce s-ar putea afla la acele niveluri, mi-a răspuns că este vorba despre armament. Iar când am întrebat ce fel de armament, mi-a zis că este vorba despre arme mult mai puternice decât cele nucleare, fără a putea însă să îmi dea mai multe detalii. Cred că se referea la arme cu unde scalare sau la arme de manipulare mentală şi comportamentală («Mind Control Weapons»). Nu am fost absolut deloc surprins să aflu că astfel de arme erau depozitate la China Lake Naval Station Weapon (Staţia de armament naval de la China Lake), întrucât aceasta este funcţia principală a bazei. În conformitate cu datele de care dispun, zona China Lake a fost reperată încă din anii ’60 de divizia de geniu din cadrul armatei americane, care căuta asiduu locuri de acest gen în vederea construirii unei baze subterane de mare adâncime şi foarte bine securizate.

Deci, în baza acestor cercetări documentate şi a ceea ce mi s-a spus, am convingerea că la China Lake se află o bază subterană şi că acolo se folosesc tehnologii sofisticate. Mai trebuie ştiut că în interiorul şi în proximitatea acestei baze există un sistem de securitate de nivel înalt pentru protejarea celor din mediul Serviciilor de informaţii şi a celor din cartelul militar-industrial… Este o bază militară importantă. Toată lumea vorbeşte despre Zona S-4 («Area S-4») şi despre Zona 51 («Area 51»), despre Groom Lake din Nevada sau despre Dugway Proving Ground, Twenty Nine Palms Marine Corps Base (Baza corpului de marină de la Twenty Nine Palms), White Sands Army Missile Range etc., dar China Lake face parte din exact aceeaşi categorie de baze. Există, de altfel, în Statele Unite, un mare număr de locaţii militare foarte extinse, ultrasecurizate, în care se fac cercetări foarte exotice şi unde se află baze subterane de mare adâncime. Dar, desigur, nu ne putem apropia de aceste locuri.

Redacţia: Ce credeţi despre zvonurile care circulă în legătură cu aeroportul de la Denver, zvonuri conform cărora sub aeroport s-ar afla o mare bază subterană?
Richard Sauder: Daţi-mi voie să vă răspund printr-o constatare. Baze subterane pot fi peste tot. Tehnologia de care dispun cei din domeniul construcţiilor civile şi militare este în prezent atât de avansată, încât se pot construi baze subterane foarte vaste dedesubtul oricărui mare oraş de pe planetă, fie că este vorba despre Paris, Bruxelles, Washington DC, Tokyo, Pekin, Madrid, Roma, Moscova, Rio de Janeiro sau Los Angeles. Se pot construi baze subterane chiar şi în mijlocul Oceanului Pacific, al Mării Mediterane, al Golfului Mexic, dar şi în junglă sau în Sahara. Peste tot!
Iar aceste baze pot fi construite la orice adâncime, pentru simplul motiv că tehnologia permite.

Redacţia: De ce s-ar construi baze submarine?
Richard Sauder: Ei bine, principalul scop urmărit este acela de a asigura o securitate absolută.
Cu o bază subterană aflată la câteva sute de metri adâncime sub fundul Mediteranei, accesul la aceste baze este foarte limitat, la ele neputând ajunge decât acele agenţii care dispun de cea mai performantă tehnologie pentru vehicule submersibile. Fără o astfel de tehnologie, pur şi simplu nu se poate intra în aceste baze. Este, deci, vorba despre un nivel suplimentar de securitate, dintre cele mai eficiente.
În plus, atunci când o bază este amplasată sub fundul mării, este foarte dificil de localizat. Imaginaţi-vă o bază subterană în plin Golf al Mexicului, la o adâncime de 10.000 de picioare sub nivelul mării (adică la mai mult de 3.000 de metri). Pe lângă aceasta, mai este vorba şi de accesul la rezervele de materii prime. Am găsit, de exemplu, documente în care se vorbeşte despre existenţa unor mine submarine, de pildă, în largul coastei Canadei sau al Finlandei, sub Marea Baltică şi în Oceanul Atlantic (a se citi, de exemplu, http://www.cdnn.info/news/article/a061008.html). Există mine de cărbuni în largul coastei de nord-est a Angliei şi în largul coastei Japoniei. Deci, de decenii, industria minieră urmăreşte să exploateze rezervele subsolului submarin în căutare de cărbuni sau de minereuri. Revenind la China Lake, ca să fim cât mai precişi, în anul 1966 s-au elaborat unele planuri şi s-a început activitatea de cercetare în vederea realizării unei construcţii din cadrul unui proiect numit „Rock Site Bases“. Acest tip de cercetări se referă la construirea unei baze militare săpate în stâncă şi mai ales în subsolul marin. În ceea ce priveşte „Rock Site“, US Navy publicase deja cu 40 de ani în urmă un document care şi astăzi este public. Tehnologia folosită atunci era cea utilizată în industria minieră şi petrolieră şi, în conformitate cu cercetările efectuate, construirea unei baze submarine nu numai că era fezabilă, dar se şi încadra într-un buget rezonabil.
Iar o astfel de bază putea fi construită la sute de kilometri în larg, în mijlocul Oceanului Atlantic, Pacific sau al Mării Mediterane. Discreţie totală!

S-au luat în calcul trei metode diferite de construcţie. Prima consta în construirea, începând de pe coastă şi apoi în larg, a unor tuneluri de câteva sute de kilometri. Extrem de rapid. Cu o singură maşină obişnuită de săpat tuneluri, se pot săpa aproape 5 mile pe an. Deci, cu 10 astfel de maşini, se pot construi într-un an 50 de mile de tuneluri. Cu 10 maşini, în 10 ani, se ajunge la 500 de mile de reţele de tuneluri submarine. Imaginaţi-vă ce se poate face în spaţiul submarin în cadrul unui program de 40 de ani, în care sunt folosite numai 10 maşini de săpat tuneluri! Este deci un lucru perfect realizabil şi care nu este de domeniul SF-ului!
Se mai pot construi baze submarine folosind ca punct de plecare o insulă. În mijlocul Atlanticului sunt Islanda, Azorele sau Bermudele, de exemplu. În plin Pacific sau în Marea Mediterană, sunt, de asemenea, numeroase insule care pot servi ca punct de plecare pentru astfel de baze. Se sapă un puţ asemănător cu un puţ de mină, de câteva sute sau chiar mii de metri, prin care se va coborî utilajul de foraj. Încă din anii ’60, industria minieră dispunea de tehnologii foarte sofisticate de săpare a unor puţuri destul de largi, care atingeau până la 10 metri în diametru şi până la mii de metri adâncime. Cu un astfel de puţ se pot coborî, dezasamblate, aproape orice fel de utilaje, de maşini de săpat tuneluri, excavatoare etc., pe scurt, orice fel de utilaj. Odată ajunse jos, utilajele sunt asamblate şi munca poate începe.

A treia metodă constă în folosirea tehnologiei specifice industriei petroliere. Cu ajutorul unui utilaj de foraj modificat, trebuie săpată în subsolul marin o gaură destul de largă. În gaură se cimentează un imens tub de oţel care trebuie să se închidă ermetic. După aceea, apa din tub trebuie eliminată, pompându-se totodată în interior oxigen pentru a putea avea aer respirabil. Se creează apoi un spaţiu de acces pentru oameni, pentru materialul de forare şi de construire a tunelurilor. În felul acesta se pot săpa spaţii din ce în ce mai largi, pentru a permite coborârea unor utilaje din ce în ce mai mari. La început, procedura este puţin mai laborioasă, dar, odată demarată, nu mai sunt probleme. Această metodă a fost propusă încă din anii ’60. Imaginaţi-vă numai la ce tehnologii s-a ajuns în prezent!
Mi s-a spus că acest gen de baze submarine există sub platoul continental al Statelor Unite, deci sub Oceanele Pacific şi Atlantic şi în Golful Mexic. Presupun că astfel de baze chiar au fost construite în aceste regiuni. Mai cred, de asemenea, că şi englezii, francezii şi spaniolii au derulat programe similare.

Redacţia: O ultimă întrebare se referă la unul dintre scopurile pentru care s-au construit aceste baze subterane. Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre anul 2012 şi despre diverse scenarii de coşmar, care mai de care mai groaznice, privitoare la „sfârşitul lumii“. Unul dintre aceste scenarii are în vedere „suprapopularea mondială“ şi „necesitatea“ de a extermina două treimi din populaţia planetei. Bazele militare ar permite adăpostirea „elitei“ politice, economice şi militare, a oamenilor de ştiinţă şi a persoanelor cu un înalt nivel de calificare. Ce părere aveţi despre aceste zvonuri?
Richard Sauder: Este o întrebare complexă la care aş răspunde în două etape. Dacă avem în vedere modul de gândire criminal al celor care formează „elita“ globalistă, cred că aceştia consideră că planeta este suprapopulată. În plus, dacă vom continua să trăim în acelaşi stil, ansamblul ecosistemului global şi resursele planetei în general vor fi secătuite. Dacă rămânem la un nivel al populaţiei de mai mult de şase miliarde de suflete, va trebui să ne transformăm radical atât modul de viaţă, cât şi tehnologiile. Construirea acestor baze subterane chiar poate juca un rol în cadrul acestui scenariu. Într-unul din interviurile pe care mi le-a acordat una dintre sursele mele, am întrebat de ce au fost construite atât de multe baze. Persoana respectivă mi-a răspuns avansând mai multe ipoteze: prima ar fi aceea de a se putea face faţă unui război nuclear.

Al doilea motiv este de a oferi pregătirea necesară înfruntării schimbărilor mişcării de rotaţie a Pământului şi a reliefului terestru în general, modificări pe care le cunoaştem sub numele de „inversarea polilor“.
Mai există, de asemenea, şi posibilitatea ca Pământul să fie antrenat, într-un fel sau altul, într-o zonă a spaţiului în care există asteroizi sau comete sau să fie supus unor puternice radiaţii solare.
Aceste baze mai pot servi la adăpostirea şi protejarea populaţiei împotriva schimbărilor climatice catastrofale. Lista nu este exhaustivă, iar sursa mea a ţinut, desigur, sub tăcere, celelalte motive pentru care au fost construite atât de multe baze. Există deci multe raţiuni pentru care se construiesc aceste vaste baze subterane şi tocmai de aceea ele servesc mai multor scopuri. Aşa cum am mai spus, aş mai vrea să adaug că bazele subterane şi submarine pot avea nu numai o utilizare militară sau extraterestră, ci şi una industrială. Mă gândesc aici la exploatările miniere clandestine.

 

De exemplu, dacă aveţi propria mină clandestină de diamante sau de metale preţioase pe fundul Oceanului Pacific, operaţiunea poate fi foarte profitabilă, mai ales datorită faptului că este ascunsă. Imaginaţi-vă o astfel de afacere cu minele de uraniu sau de aur. Aceasta se poate face prin intermedierea unor corporaţii private. Discutăm despre surse de profit uriaşe pentru toate proiectele clandestine […]. Ştiţi, toate aceste pot părea de domeniul ştiinţifico-fantasticului. Dar nu pierdeţi din vedere faptul că tehnologia necesară există şi că ea este mult mai avansată decât îşi imaginează oamenii de rând.

Există mărturii ale unor surse cu adevărat credibile, cât şi un anumit număr de documente. Dar cum ne aflăm într-un domeniu foarte secret, unde totul este compartimentat, este dificil, dacă nu chiar imposibil, să avem o vedere de ansamblu, fiind astfel nevoiţi să recurgem la speculaţii.
Aceste reţele de baze subterane clandestine, militare sau private, reprezintă un subiect de o mare importanţă, care nu poate fi ignorat, deoarece reflectă atât modul de gândire şi de funcţionare al aşa-zisei elite, cât un mod de guvernare care este îndreptat împotriva acelor guvernaţi şi în folosul unei clici de conspiratori malefici.“

“[1][2]

SURSE

  1. https://yogaesoteric.net/elitele-mondiale-ale-francmasoneriei-isi-pregatesc-orase-si-buncare-subterane-ultrasecrete-pentru-a-scapa-de-evenimentele-catastrofale-din-2012-iii/
  2. https://yogaesoteric.net/elitele-mondiale-ale-francmasoneriei-isi-pregatesc-orase-si-buncare-subterane-ultrasecrete-pentru-a-scapa-de-evenimentele-catastrofale-din-2012-iv/
  3. Foto: Internet

Donații pentru Departamentul de Informații România (DIR)

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Departamentul de Informații România (DIR) – canalul oficial Telegram. Apăsați butonul “join” pentru a vă abona la canal!

Dragoș Anunnaki – apăsați butonul “join” pentru a vă abona la canal!

Vă invităm să vă înscrieți în grupul Departamentul de Informații România (DIR)!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR) este o organizație privată de informații și investigații, fără personalitate juridică. Departamentul de Informații România (DIR) a fost creat la data de 15 august 2013. Departamentul de Informații România (DIR) deține o arhivă uriașă.

You may also like...