Călătoria marinarului norvegian Olaf Jansen în lumea din interiorul Pământului

by “Povestea stranie, dar reală, a lui Olaf Jansen în apele libere de la Polul Nord Există un mister profund care înconjoară Polul Nord şi care, timp de secole, a interesat deopotrivă savanţii și oamenii simpli. Norvegianul Olaf Jansen a făcut unele revelaţii ieşite din comun, şocante. El şi-a dezvăluit […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Povestea stranie, dar reală, a lui Olaf Jansen în apele libere de la Polul Nord

Există un mister profund care înconjoară Polul Nord şi care, timp de secole, a interesat deopotrivă savanţii și oamenii simpli. Norvegianul Olaf Jansen a făcut unele revelaţii ieşite din comun, şocante. El şi-a dezvăluit experienţele uluitoare şi a înmărmurit lumea. Există un interes enorm pentru studierea Polului Nord, în care s-au angrenat mai multe naţiuni care încearcă să rezolve misterul care înfierbântă imaginaţia multora.


Marinarul explorator norvegian şi-a sărbătorit a 95-a aniversare în SUA şi ultimii şase ani ai vieţii sale şi i-a petrecut într-un modest bungalow, în apropiere de Glendale Way, la o scurtă distanţă de cartierul oamenilor de afaceri din Los Angeles (California). Şi-a petrecut 12 ani într-un stat din Orientul Mijlociu. Înainte de asta, a fost pescar pe coasta norvegiană, în regiunea insulelor Lofoden, de unde a călătorit către Nord până la Spitzberg şi chiar până la Arhipelagul Franz Josef.

Polul Nord fascinează continuu şi lasă loc pentru nenumărate speculaţii: centrul gravitaţiei Terrei, leagănul mareelor, locul unde acele magnetice o iau razna, unde aurorele boreale iluminează noaptea polară şi unde spiritele curajoase îndrznesc să se aventureze sfidând primejdiile „Îndepărtaului Nord”.


Olaf Jansen

Doctorul Orville Livingston a declarat: „posibilitatea existenţei „Pământului interior” mi-a apărut în minte când am descoperit o geodă pe malurile Marilor Lacuri. Geoda este o piatră sferică aparent solidă dar atunci când este spartă se observa că ea este scobită şi acoperită în interior cu cristale. Pământul nu este decât o geodă puţin mai mare şi principiul care a condus la crearea geodei goală în interior, indubitabil a modelat de asemenea Terra.”

Olaf Jansen pretinde că la Polul Nord există o mare liberă, acolo unde se află „deschzătura” nordului, având un diametru de aproximativ 1400 de mile. Exploratorul Nansen a scris în cartea sa: „Niciodată nu am plutit într-un mod atât de splendid : către nord, în mod constant către nord, cu un vânt bun, pe cât de repede aburii şi valurie ne pot duce, o mare liberă, milă după milă, cart după cart, aceste regiuni necunoscute, din ce în ce mai libere de gheaţă. Te-ai putea întreba: «cât timp va dura asta?». Ochiul fixează întotdeauna spre nord ca atunci când cineva care trece un pod priveşte capătul podului. Priveşte viitorul. Dar este întotdeauna acelaşi cer întunecat înainte şi care semnifică prezența mării libere.”

La 10 mai 1884, în revista Norwood din Anglia s-a scris: „Nu admitem că există gheaţă până la pol – în interiorul marii bariere de gheaţă, o nouă lume se dezvluie exploratorului, climatul este dulce ca cel din Anglia şi, apoi, ca un balsam aşa cum este climatul Greciei”.

Vechi scrieri hinduse, japoneze şi chinezeşti cât şi hieroglifele raselor stinse de pe continentul nord-american, vorbesc toate de tradiţia adoratorilor Soarelui care veneau din Pământul Interior.

Este notabil că pe măsură ce ne apropiem de Ecuator, statura rasei umane este mai puţin înaltă. patagonienii din America de Sud, mult mai înalţi decât europeni, probabil singurii aborigeni, prin deschiderea obişnuit desemnată prin Polul Sud. Ei sunt numiţi rasa gigantică.

Olaf Jansen arată că, la început, lumea a fost făcută de Marele Creator al Universului, astfel încât omul să poată locui pe suprafaţa „interioară” care a fost locuită de atunci de poporul „ales”.

În Alaska şi pe coasta Siberiei au fost găsite „cimitire” conţinând fildeşi în cantităţi atât de mari încât sugera că zona reprezenta un vechi loc de înmormântare. Olaf Jansen crede că aceste resturi provin de la marile şi prolificele vieţuitoare ale regnului animal care abundă pe câmpuri şi păduri şi în numeroasele fluvii din Lumea Interioară. Resturile de animale au fost aduse de curenţii oceanici, sau au fost purtate de banchize şi s-au acumulat precum copacii plutitori pe coasta siberiană. Acest proces are loc de veacuri, în timp formându-se aceste cimitire misterioase.

Cu privire la acest subiect, William F. Warren, în cartea sa, spune: „Stâncile arctice ne vorbesc de o Atlantidă pierdută mai minunată decât cea a lui Platon. Straturile de fosile din fildeş din Siberia depăşesc tot ceea ce există de acest fel în lume.”

Povestea extraordinară a lui Olaf Jansen

Iată dezvăluirile făcute de acest navigator norvegian cu privire la explorarea misterioasei zone arctice. Autobiografia sa este amintită în toate scrierile ulterioare despre lumea din interiorul Pământului.

„Numele meu este Olaf Jansen. Sunt norvegian, deşi sunt născut în orăşelul rusesc de marinari Uleaborg, pe coasta orientală a Golfului Bothnia, braţul de nord al Mării Baltice. În momentul naşterii mele părinţii mei se aflau la pescuit în Golful Bothnia şi locuiau în orăşelul rusesc Uleaborg, la 27 octombrie 1811. Tatăl meu, Jens Jansen, s-a născut la Rodwig pe coasta scandinavă, în apropiere de insulele Lofoden, dar după căsătorie s-a stabilit la Stockholm, pentru că mama mea şi familia sa locuiau acolo. După ce am împlinit şapte ani, am început să-l însoţesc pe tatăl meu la pescuit de-a lungul coastei scandinave. De la o vârstă fragedă, mi-am arătat aptitudinile pentru studiu, la vârsta de nouă ani am fost dat la o şcoală particulară la Stockholm, unde am rămas până la vârsta de 14 ani. După aceea mi-am urmat tatăl cu regularitate în toate croazierele sale de pescuit.

Tatăl meu măsura 1,90 m şi cântărea peste 95 kg, era un scandinav tipic, călit de o vieţă aspră şi având o capacitate de rezistenţă cum n-am mai întâlnit la nimeni altcineva. El poseda dulceaţa unei femei în cele mai mici aspecte ale vieţii şi în acelaşi timp hotărârea şi voinţa sa erau indescriptibile. Voinţa sa nu admitea nicio înfrângere.

Aveam 19 ani când am pornit în ceea ce s-a adeverit a fi ultima noastră călătorie ca pescari şi care m-a condus la povestea stranie care trebuia revelata lumii, dar nu înainte de a ajunge la capătul călăoriei mele pe Pământ.

Nu am lăsat ca faptele pe care le cunosc să fie publicate în timpul vieţii de teamă să nu suport umilire, închisoare şi suferinţă. Mai întâi am fost pus în lanţuri de căpitanul balenierei care m-a salvat, pentru simplul motiv că i-am vorbit de minunatele descoperiri făcute de tatăl meu şi de mine. Dar aceasta nu a fost nici pe departe sfârşitul chinurilor mele. După patru ani şi opt luni de absenţă am ajuns la Stockholm, pentru a constata că mama mea murise cu un an înainte şi că averea rămasă de la părinţii mei intrase în posesia familiei mamei mele. Însă ei mi-au restituit-o imediat.

Totul ar fi putut să continue bine, dacă mi-aş fi scos din minte povestea aventurii noastre şi moartea înspăimântătoare a tatălui meu.

În cele din urmă, într-o zi, am povestit istoria în detaliu unchiului meu, Gustav Osterlind, un bărbat având o avere considerabilă şi pe care l-am rugat cu stăruinţă să organizeze o expediţie pentru mine, în care să pot explora pământul straniu.

Iniţial am crezut că el va susţine proiectul meu. Părea interesat şi m-a invitat să mă prezint în fața anumitor funcţionari şi să le relatez, cum am făcut pentru el, povestea călătoriilor şi a descoperirilor noastre. Imaginaţi-vă decepţia şi spaima mea când, în concluzia poveştii mele, nişte hârtii au fost semnate de unchiul meu şi, fără avertisment, am fost arestat şi m-am trezit într-o sumbră şi înspăimântătoare detenţie într-un azil de nebuni, unde am rămas timp de 28 de ani, ani lungi, plictisitori înspăimântători de suferinţă!

Nu am încetat niciodată să afirm că eram sănătos din punct de vedere mintal şi să protestez împotriva nedreptăţii detenţiei mele. În fine, în 17 octombrie 1862, am fost eliberat. Unchiul meu era mort şi prietenii din tinereţe deveniseră străini. Într-adevăr, cine şi-ar fi dorit ca prieten un bărbat de peste 50 de ani, despre care se cunoştea un singur aspect – că ar fi nebun.

Am fost lăsat să mă descurc. Instinctiv m-am îndreptat spre port unde erau ancorate numeroase bărci de pescari. După o navigam împreună cu un pescar numit Yan Hansen, într-o lungă croazieră de pescuit în insulele Lofoden. În această etapă, anii în care am călătorit atât de mult pe mare mi-au fost de un foarte mare ajutor. Această călătorie a reprezentat începutul dintr-o serie lună de călătorii. Ducând un trai cumpătat, făcând economii, în câţiva ani am reuşit să am propriul meu vas de pescuit. Timp de 27 de ani, apoi, am străbătut marea ca pescar, lucrând timp de 5 ani pentru alţii şi 22 de ani pentru mine.

În toţi aceşti ani, am studiat cu sârguinţă foarte multe cărţi şi am fost totodată şi devotat meseriei mele. Am avut foarte mare grijă să nu menţionez nimănui nimic despre descoperirile făcute împreună cu tatăl meu. Chiar în aceste ultime zile, mi-e teamă să nu afle cineva despre ceea ce scriu şi notele şi hărţile pe care le deţin. Când zilele mele pe Terra vor încheia, voi lăsa hărţi şi note care vor aduce lumină şi, sper, vor fi utile omenirii.

Amintirea lungii mele detenţii alături de maniaci şi toate angoasele oribile şi toată chinurile suportate sunt prea vii pentru a risca să fiu din nou privat de libertate. În 1889, mi-am vândut bărcile de pescuit şi am constatat că acumulasem o avere suficientă pentru a mă întreţine tot restul vieţii. Apoi am venit în America. Timp de doisprezece ani, am locuit în Illinois, în apropiere de Batavia, unde strâns majoritatea cărţilor din prezenta mea bibliotecă, și am adus multe volume alese din Stockholm. Ulterior, în 4 martie 1901 m-am mutat la Los Angeles. Am cumpărat această casă umilă şi aici, în intimitatea căminului meu, la adăpostul viţei mele de vie, vegheat de smochinul meu, înconjurat de cărţile mele, am decis să fac hărţi şi desene ale noilor teritorii pe care le-am descoperit şi, de asemenea, să scriu detaliat povestea perioadei în care eu şi tatăl meu am părăsit Stockholmul până la evenimentul tragic care ne-a despărţit în Oceanul Antarctic.

Îmi amintesc bine că plecat din Stockholmul în vasul nostru de pescuit în a treia zi din aprilie 1829 şi am navigat spre sud, lăsând insula Gothland la stânga şi insula Oeland la dreapta. Câteva zile mai târziu am atins Punctul Sandhommar şi am trecut strâmtoarea care separă Danemarca de coastă scandinavă. Am făcut escală în oraşul Christiansand, unde ne-am odihnit două zile şi apoi am plecat de-a lungul coastei scandinave către vest, îndreptându-ne către insulele Lofoden. Tatăl meu era într-o dispoziţie veselă, datorită profitului excelent pe care le-a obţinut după ultimul nostru pescuit, comercializând captura la Stockholm, în loc să o vândă în unul din oraşele marinăreşti situate de-a lungul coastei scandinave. A fost în mod special fericit de vânzarea a câţiva colţi de fildeş pe care i-a găsit pe coasta de vest a Arhipelagului lui Franz Joseph în timpul uneia dintre croazierele sale în nord din anul precedent şi şi-a exprimat speranţa că şi de data asta vom putea din nou să fim destul de norocoşi să a ne încărcăm micuţul nostru vas de pescuit cu fildeş, în loc de moruni, heringi, scrumbii şi somoni.

Am făcut escală la Hammerfest, care este la 71°40´ latitudine N, pentru a ne odihni câteva zile. Am rămas acolo o săptămână şi ne-am făcut provizii suplimentare de alimente şi mai multe butoaie de apă potabilă. Apoi am navigat către Spitzberg. În primele zile, am avut o mare liberă și vânt favorabil, iar pe urmă am întâlnit multă gheaţă şi multe iceberguri. Probabil că o navă mare nu ar fi putut găsi, precum vasul nostru mic, drumul prin labirintul de iceberguri strânse în canale abia deschise. Aceşti iceberguri uriaţe se prezentau într-o succesiune infinită de palate de cristal, de catedrale masive şi de lanţuri de munţi fantastici, siniştri şi părând ca nişte santinele, imobile asemeni unor faleze impozante din rocă solidificată, înălţându-se silenţioase asemenea unui Sfinx, şi rezistând valurilor rebele ale mării agitate

După ce de mai multe ori am evitat la limită coliziunea, în 23 iunie am ajuns la Spitzberg. Am aruncat ancora la Baie Wijade pentru scurt timp, unde pescuitul a mers foarte bine. Pe urmă am ridicat ancora şi am traversat strâmtoarea Hinlopen şi am navigat de-a lungul coastei insului Nord-Est-Land. Un vânt puternic bătea dinspre sud-vest şi tatăl meu a spus că era mai bine să profităm de el ca să ajungem în Arhipelagul Franz Josef, unde, cu un an înainte, accidental, găsise mormanele de fildeş pe care le-a vândut la un preţ atât de bun la Stockholm. Niciodată, înainte sau după, nu am văzut atât de multe păsări de mare; erau atât de numeroase încât ascundeau stâncile țărmului şi întunecau cerul.

Timp de mai multe zile am navigat de-a lungul coastei stâncoase a Arhipelagului Franz Josef. În cele din urmă un vânt favorabil ne-a împins către coasta de Vest şi, după ce am navigat 24 de ore, am ajuns într-un minunat golf. Era greu de crezut că acolo era îndepărtatul Pământ al Nordului. Locul era verde, cu o vegetaţie dezvoltată şi, deşi zona nu avea decât unul sau doi acri, aerul era cald şi liniştit. Acest punct a fost locul unde influenţa Golf Stream-ului s-a simţit cel mai profund.

Pe coasta de Est, erau numeroase iceberguri, deşi ne aflam aici într-o mare liberă. Departe către Vest, în se vedeau blocuri de gheaţă. Şi mai departe, către vest, apăreau lanţuri de coline joase de gheaţă. În faţa noastră şi direct la nord se întindea o mare liberă. Tatăl meu avea o credinţă ardentă în Odin şi Thor şi-mi spunea frecvent ca aceşti zeii au venit de departe de acolo, din „Vântul Nordului”.

Tatăl meu îmi explica că, potrivit unei tradiţii, există mai departe către nord un pământ mai frumos decât tot ce s-a cunoscut vreodată de oricare muritor şi care este locuit de poporul „ales”. Imaginaţia mea de tânăr a fost stimulată de ardoarea, de felul şi fervoarea religioasă a tatălui meu şi am exclamat: „De ce nu navigăm spre acest pământ minunat? Cerul este senin, vântul favorabil şi marea deschisă.”

Chiar şi acum pot să văd figura surprinsă a tatălui meu, când s-a întors către mine şi m-a întrebat: „Fiul meu, doreşti să mergi şi să explorezi cu mine dincolo, unde niciun om nu s-a aventurat niciodată?”. I-am răspuns afirmativ. „Foarte bine”, a răspuns el. „Fie ca Ondin să ne protejeze!” Şi, ridicând rapid pânzele, a aruncat un ochi pe busola noastră, a întors prova drept în direcţia nordului şi traversând pe o canal liber, călătoria noastră a început.

Soarele era jos la orizont, dat fiind că era încă vară timpurie. Într-adevăr, mai erau aproape patru luni în care puteam naviga înainte de a veni din nou noaptea polară. Vasul nostru mic de pescuit a ţâşnit înainte ca şi cum ar fi dorit cu ardoare, asemeni nouă, să se lanseze în aventură. După 36 de ore nu mai puteam vedea extremitatea punctului nordic al țărmului Arhipelagului Franz Josef. Un curent puternic se îndrepta către nord prin nord-est şi părea să ne transporte. Departe la dreapta şi la stânga noastră se vedeau iceberguri. Micul nostru vas a trebuit să meargă de-a lungul strâmtorilor înguste şi culoarelor atât de fine în anumite locuri, încât dacă ambarcaţiunea noastră nu ar fi fost de dimensiune redusă, n-am mai fi putut ieşi niciodată în apele libere.

În a treia zi am ajuns la o insulă. Ţărmurile sale erau scăldate de o mare liberă. Acolo tatăl meu a decis să facem tabăra şi să plecăm în explorare timp de o zi. Pe acest nou pământ nu am găsit păduri, dar am găsit o mare cantitate de lemne aruncate de mare, pe ţărmul nordic. Unele trunchiuri de copaci erau de 40 de picioare lungime (aproape 12 metri) şi două picioare în diametru (60 cm).
După ce am explorat timp de o zi litoralul acestei insule, am ridicat ancora şi ne-am îndreptat prova către nord în direcţia mării libere.

Îmi amintesc că nici tatăl meu, nici eu însumi nu am mâncat nimic timp de aproape 30 de ore. Poate asta s-a datorat stării de intensă emoţie provocată de călătoria noastră stranie în cele mai îndepărtate ape din nord, unde, potrivit tatălui meu, nimeni nu se aventurase înainte. Tensiunea mentală puternică ne-a anihilat apetitul fizic.

În locul unui frig intens la care ne așteptam, era într-adevăr din mai cald şi mai plăcut decât în regiunea Hammerfest de pe coasta de Nord a Norvegiei, cu şase săptămâni înainte. Amândoi am admis că ne era foarte foame şi imediat am pregătit o masă substanţială graţie abundenţei proviziilor din cămara noastră. După ce ne-am săturat, i-am spus tatălui meu că simţeam ca voi adormi şi că mă voi duce să mă culc. „Foarte bine”, mi-a răspuns el „voi rămâne de pază”. Nu pot să-mi dau seam cât timp am dormit; ştiu doar că am fost trezit brutal de o zdruncinătură groaznică a vasului. Am fost surprins să descopăr că tatăl meu dormea profund. Am ţipat la el pentru a-l trezi şi imediat a fost în picioare. Dacă n-ar fi apucat repede bastingajul, ar fi fost cu siguranţă în valurile clocotitoare.

O furtună de zăpadă feroce făcea ravagii. Vântul bătea direct din spate, împingându-ne vasul cu o viteză enormă şi ameninţând în fiecare moment să ne răstoarne. Nu era timp de pierdut, pânzele trebuiau strânse imediat. Vasul nostru se răsucea în convulsii. Câteva iceberguri erau foarte aproape, de-o parte şi de alta a vasului, dar din fericire era un canal liber, direct spre nord. Dar nu ştiam pentru cât timp? În faţa noastră, împânzind orizontul de la stânga la dreapta, deasupra apei se etala o ceaţă uneori neagră ca noaptea egipteană şi uneori albă ca un nor înalt de vapori, care se pierdea în sus confundându-se cu fulgii mari albi de zăpadă care cădeau. Nu era niciun mijloc de a ne da seama dacă ascundea un iceberg sau vreun alt obstacol ascuns către care se îndrepta micuţul nostru vas şi eram pe cale să pătrundem într-un mormânt al mării sau era pur şi simplu manifestarea unei cețe arctice.

Prin ce miracol am scăpat de la o totală distrugere, n-aş putea să spun. Îmi amintesc că micuţa noastră ambarcaţiune a scârţâit şi a gemut, ca şi cum încheieturile sale se sfărâmau. S-a balansat şi s-a clătinat înainte şi înapoi ca şi cum ar fi fost zgâlţâită de un curent submarin rotitor feroce sau de un vârtej. Din fericire, busola noastră fusese fixată cu şuruburi lungi. Majoritatea proviziilor noastre au fost aruncate în acest timp de unde erau depozitate şi dacă n-am fi luat chiar de la început precauţia de a ne lega ferm de catargul vasului, am fi fost măturaţi de valurile dezlănţuite.

Din tumultul asurzitor al valurilor care făceau ravagii, am auzit vocea tatălui meu spunându-mi: „Fii curajos, fiul meu”, apoi a urlat „Odin este zeul apelor, însoţitorul curajoşilor şi el este cu noi. Nu-ţi fie frică.” Mi se părea că nu mai exista niciun mijloc de a scăpa de o moarte oribilă. Micuţul vas tăia apa, zăpada cădea atât de abundent încât ne orbea literalmente şi valurile ne hărţuiau cu spuma lor albă cu o furie neobosită. Nu puteam spune în ce moment ne-am putea precipita spre un anume bloc de gheaţă aflat în derivă. Tălăzuirea enormă ne ridica chiar până pe culmile valurilor colosale, apoi ne prăbuşeam în profunzimile lor scobite ca şi cum vasul nostru de pescuit era o cochilie fragilă. Valuri gigantice de o albeaţă inimaginabilă se ridicau ca nişte ziduri adevărate şi ne împrejmuiau, în faţă şi în spate.

Acest test înspăimântător şi exasperant al nervilor, prin suspansul şi angoasa indescriptibilă, a durat mult mai mult de trei ore şi în tot acest timp am fost împinşi înainte cu viteză enormă. Deodată, ca şi cum ar fi obosit de efortul său teribil, vântul a început să-şi diminueze furia şi a dispărut progresiv. În cele din urmă s-a instalat un calm perfect. Ceaţa a dispărut, de asemenea, şi ea şi în faţa noastră se întindea un culoar fără gheaţă, poate de 10 sau 12 mile lărgime cu câteva iceberguri departe la dreapta noastră şi un arhipelag mai mic la stânga noastră.

Mi-am observat atent tatăl şi m-am decis să rămân tăcut pentru moment, până ce el va lua cuvântul; şi-a dezlegat coarda din jurul taliei, şi fără a spune un cuvânt, a început să facă să lucreze pompele, care din fericire nu au fost stricate, golind vasul de apa care se acumulase în timpul furtunii teribile. A desfăcut apoi pânzele vasului la fel de calm precum şi-a aruncat năvodul şi imediat am remarcat că eram gata pentru a primi vânt favorabil de îndată ce se stârnea. Curajul şi constanța sa erau într-adevăr remarcabile.

După inspecţie am constatat că o treime din proviziile noastre erau încă disponibile, dar neliniştea noastră a fost foarte puternică când am descoperit că butoaiele noastre de apă căzuseră peste bord în timpul plonjonurilor violente ale vasului nostru. Două dintre butoaiele noastre erau în cala principală, dar amândouă erau goale. Aveam o provizie suficientă de alimente, însă apă dulce deloc. Atunci am realizat caracterul înspăimântător de dramatic al situaţiei. Pentru moment am fost încercat de o sete devoratoare. „Este într-adevăr foarte alarmant”, a remarcat tatăl meu. „Între timp, să ne uscăm hainele ude, căci tremurăm până la os. Ai încredere în zeul Odin, fiul meu. Nu dispera.” Soarele strălucea prin raze destul de înclinate, ca şi cum eram la o latitudine mai la sud, în loc de a fi într-o regiune foarte la nord. Se balansa, ici şi colo, orbita sa nu era niciodată vizibilă şi urca din ce în ce mai sus în fiecare zi, frecvent acoperit de negură, părând să privească întotdeauna fix, traversând pătura de nori ca un ochi neliniştit al destinului, paznic al misteriosului Nord şi observând gelos năzbâtiile oamenilor. Departe la dreapta noastră razele ornau prismele de iceberg, fiind magnifice. Reflexiile lor emiteau străfulgerări de granat, de diamant, de safir. O panoramă de culori şi de forme nenumărate, în timp ce aici jos, puteam să vedem colorarea verzuie a mării şi cerul cu tentă purpurie.

Dincolo de vântul de nord

Am încercat să uit de setea mea şi m-am străduit să aduc din cală câteva provizii şi un recipient gol. Aplecându-mă peste rampa laterală, am umplut recipientul cu apă în scopul de a-mi spăla mâinile şi fața. Spre stupefacţia mea, atunci când buzele au intrat în contact cu apa, am simțit că aceasta nu era sărată. Descoperirea m-a făcut să sar. „Tată!” am zis eu. „Apa, apa este dulce!” „Ce spui tu acolo, Olaf?” a urlat tatăl meu, aruncând rapid o privire în jur. „Te înşeli cu siguranţă. Nu există niciun pământ în împrejurimi. Trezeşte-te.” „Dar gustă asta!” i-am strigat. Şi astfel am făcut descoperirea că apa era într-adevăr dulce, fără cel mai mic gust sărat, nici chiar o vagă savoare sărată. Imediat ne-am umplut ultimele două butoaie şi tatăl meu a declarat că era o favoare celestă venind de la zeii Odin şi Thor. Debordam de bucurie, dar foamea ne-a adus repede la realitate. Acum, că găsisem apa dulce în mare, la ce mai trebuia să ne aşteptăm, la această latitudine stranie unde niciun vas nu a navigat înaintea noastră niciodată şi unde nu am auzit niciodată zgomotul vreunui avion? Abia ne-am potolit foamea, când o briză a început să ne umfle pânzele inerte şi, aruncând o privire la busolă, am constatat că extremitatea de nord a acului lovea dur sticla aplecându-se.

Ca răspuns la surpriza mea, tatăl meu mi-a spus: „Am auzit vorbindu-se de asta înainte; este ceea ce se numeşte creşterea punctului nordic al acului”. Am scos busola de pe soclu şi am întors-o în unghi drept în raport cu suprafaţa mării înainte ca punctele acului să se blocheze de sticlă şi lăsând gravitaţia să acţioneze liber. Şi ea s-a mişcat cu dificultate şi a părut la fel de instabilă ca un bărbat beat, dar în fine s-a angajat într-o direcţie. Înainte de asta ne-am gândit că vântul ne purta spre nord-nord-vest, însă, cu acul liber, am descoperit că navigam uşor spre nord-nord-est. N-am urmat niciodată direcţia de nord plin. Marea era foarte calmă, abia având valuri fine şi vântul era viu şi exaltant. Razele soarelui ne loveau şi ne învăluiau cu o căldură dulce. Şi astfel timpul s-a scurs, zi după zi şi am scris în cartea noastră de bord că am navigat 11 zile de la furtuna suportată într-o mare înaltă. Deşi ne-am folosit proviziile cu o economie strictă, ele au început să se epuizeze. Între timp, unul dintre butoaiele noastre de apă s-a epuizat şi tatăl meu mi-a spus: „Îl vom umple din nou”. Dar, am constatat cu nelinişte că apa era acum la fel de sărată ca în regiunea insulelor Lofoden de pe coasta Norvegiei. Asta a necesitat din partea noastră să avem o vigilență extremă în ceea ce privește butoiul rămas. Uneori aveam o dorință profundă de a dormi, aceasta fiind efectul experienţei pasionante a navigaţiei cu pânze în ape necunoscute, sau una din consecinţele excitaţiei teribile datorată aventurii noastre în furtuna care a trecut, sau chiar era datorată dorinţei mele de hrană? Nu puteam să spun.

Mă întindeam frecvent pe buncărul micului nostru vas şi observam foarte sus bolta albastră a cerului; şi, în pofida soarelui care strălucea departe la est, vedeam întotdeauna o singură stea deasupra mea. Timp de mai multe zile, când scrutam cerul, această stea era întotdeauna acolo, direct deasupra noastră.

Atât cât îmi amintesc, era 1 august. Soarele sus pe cer era atât de strălucitor încât nu mai puteam să văd steaua singuratică care mi-a atras atenţia cu câteva zile mai devreme. În una din aceste zile, tatăl meu m-a făcut să chicotesc atrăgându-mi atenţia asupra unui nou spectacol care se prezenta departe în faţa noastră, aproape de linia orizontului. „Este un soare artificial”, a urlat tatăl meu. „Am citit deja despre asta undeva; fenomenul este numit o reflexie sau un miraj. Va dispărea curând.”

Dar acest soare roşu pal nu a dispărut așa cum ne-am imaginat, persistând timp de mai multe ore; şi cu toate că ignoram cum putea să emită razele sale de lumină, exista mereu un moment în care, măturând orizontul cu privirea, puteam zări strălucirea acestui pretins fals soare, care apărea pentru o perioadă de cel puţin 12-24 de ore. Norii şi negura puteau să-i ascundă din timp în timp amplasamentul, însă niciodată în întregime. Progresiv, pe măsură ce noi înaintam, a părut să se ridice mai mult deasupra orizontului, pe cerul de un mov pal. Abia puteam să mai spunem că fenomenul aparţinea Soarelui nostru, când, nemascat de nori sau de cețele oceanice, a luat coloratura unui roşu neguros, o aparență dogoritoare și apoi a trecut la o lumină albă ca un nor luminos, reflectând o lucire venind de aiurea. În fine ne-am pus de acord, discutând că, oricare ar fi motivul fenomenului, acest soare dogoritor şi lucios nu era o reflexie a Soarelui nostru, ci o planetă în felul ei, o realitate distinctă. Într-o zi, imediat după asta, m-am simţit extrem de somnolent şi am căzut într-un somn regenerant. Dar am fost trezit la scurt timp de tatăl meu care îmi scutura viguros umărul strigând: „Olaf, trezeşte-te; se vede pământ în faţă!” Am sărit în picioare şi, ah, o bucurie inefabilă! Acolo, departe, şi în acelaşi timp în direcţia pe care o urmam, pământurile ieşeau cu îndrăzneală din mare. Urma țărmului se întindea foarte departe la dreapta noastră, la fel de departe pe cât putea să vadă ochiul şi de-a lungul întregii plaje de nisip valurile explodau într-o spumă agitată care se retrăgea sau avansa din nou, murmurând, venind din profunzimi, sonorităţi repetitive şi tunătoare. Râpele erau acoperite de arbori şi de vegetaţie. Nu pot exprima sentimentul de mare fericire pe care l-am trăit în timpul acestei descoperiri. Tatăl meu a rămas în picioare, imobil, cu mâna pe bară, privind drept înainte, îndreptând efuziunile inimii sale într-o rugăciune de recunoştinţă pentru grația revărsată de zeii Odin şi Thor. Între timp, o plasă recuperată din stocul din arimaj a fost aruncată şi am prins câțiva peşti care s-au adăugat proviziilor noastre care se împuţinaseră.

Busola pe care o fixasem din nou la locul său, temându-ne de o nouă furtună, indica clar direcţia nordului şi se deplasa pe pivotul său, ca şi cum am fi fost la Stockholm. „Ridicarea acului” încetase. Ce putea să însemne asta? Numeroasele noastre zile de navigaţie cu barca cu pânze ne făcuseră cu siguranţă să depăşim Polul Nord. Şi în acest timp acul continua să se îndrepte spre nord. Perplexitatea noastră a crescut vertiginos, căci sigur ar fi trebuit să fim acum în direcţia sudului. Am navigat timp de trei zile de-a lungul țărmului şi am ajuns la intrarea unui fiord sau a unui râu de mărime imensă. Acesta semăna mai degrabă cu un golf de mari dimensiuni şi acolo ne-am manevrat ambarcaţiunea, urmând uşor direcţia nord-est. Ajutaţi de un vânt puternic ce a suflat timp de 12 – 24 de ore, am continuat să înaintăm în interior pe această cale, care s-a adeverit apoi a fi un râu puternic şi pe care, am aflat ulterior, locuitorii îl numeau Hiddekal.

Ne-am continuat călătoria timp de 10 zile apoi şi am constatat că am pătruns din fericire în interiorul uscatului, până la locul unde mareele oceanice nu mai aveau efect asupra apei, care devenise dulce. Descoperirea nu a venit imediat, ci s-a produs când ultimul nostru butoi cu apă aproape se terminase. Nu ne-am pierdut timpul umplându-ne butoaiele şi am continuat să urcăm râul.

De-a lungul malurilor râpoase, puteam să vedem păduri mari care se întindeau pe mai multe mile lungime. Copacii aveau o mărime enormă. Am acostat şi după ce am aruncat ancora în apropierea unei plaje de nisip, am ajuns din nou la râu, pe jos, şi am fost recompensaţi să găsim o mare cantitate de nuci foarte bune la gust, care ne-au satisfăcut foamea, aducând o modificare binevenită în monotonia noastră alimentară.

Era în jur de 1 septembrie (1829) şi am calculat că trecuseră mai mult de cinci luni de când ne-am luat adio de la Stockholm. Subit am fost cuprinși de teamă, auzind în depărtare cântul unor persoane. Imediat după am zărit un vas enorm care cobora râul, drept în direcţia noastră. Cei care cântau la bord formau un cor puternic al cărui ecou reverbera de la un mal la altul al râului ca o mie de voci, umplând întregul univers de o melodie vibrantă. Muzica de acompaniament era executată pe instrumente cu corzi care nu semănau cu harpele noastre.
Nu am văzut niciodată un vas aşa de mare şi atât de diferit în materie de construcţie.

În acest moment precis, vasul nostru se găsea într-un loc nu departe de mal. Marginea râului era acoperită într-un mod frumos cu arbori gigantici de mai multe sute de picioare înălţime. Ni se părea a fi începutul unei păduri primitive care fără nicio îndoială trebuia să se întindă mult în interior. Imensa ambarcaţiune a făcut o pauză şi aproape imediat după o şalandă a fost pusă pe apă şi şase oameni de statură gigantică s-au apropiat de micul nostru vas. Ne-au vorbit într-o limbă stranie. Am ghicit, în acest timp, din modul lor de a acţiona ca nu erau inamici. Au vorbit între ei un timp şi unul dintre ei a fost cuprins de un râs nebun ca şi cum vederea noastră devenise pentru ei o descoperire stranie. Unul dintre ei ne-a examinat cu scrupulozitate busola care a părut să-i intereseze mai mult decât orice altă parte a vasului nostru.

În fine, şeful a făcut un semn de parcă ar fi vrut să ne întrebe dacă doream să ne abandonăm vasul pentru a ne duce la bordul vasului lor. „Ce-ţi spune, fiul meu?” m-a întrebat tatăl meu. „Nu pot face nimic altceva decât să ne ucidă.” „Par să aibă intenţii bune”, i-am răspuns. „Dar ce giganţi înspăimântători! Aceştia şase trebuie să fie elita regimentului de primă clasă a regatului. Priveşte-le numai mărimea.” „Putem să mergem voluntar mai degrabă decât să fim luaţi cu forţa”, a spus tatăl meu surâzând, „căci sunt cu siguranţă capabili de a ne captura.” După asta, le-a indicat prin semne că eram gata de a-i însoţi. În câteva minute, eram la bordul vasului şi o jumătate de oră mai târziu micuţul nostru vas a fost ridicat fizic de apă printr-un fel de aparatură stranie cu colţişori şi tras la bord ca o curiozitate.

Erau mai multe sute de oameni la bordul acelui vas, care pentru noi era gigantic. Am descoperit că nava se numea „Naz”, cuvânt însemnând, cum am învăţat apoi, „Plăcere”, sau pentru a da o interpretare mai apropiată, vasul avea numele „Excursia Plăcerii”.

Dacă eu şi tatăl meu am fost observaţi cu curiozitate de ființele de pe vas, această rasă stranie de giganţi a constituit și pentru noi, în egală măsură, o sursă de uimire.
Nu era niciun singur om la bord care să nu fi măsurat 12 picioare (3,67 m) în înălţime. Purtau toţi bărbi pline, care păreau tăiate foarte scurt. Aveau fețe dulci şi frumoase, extrem de oneste, cu o tentă roşiatică. Părul şi barba unora erau de culoare neagră, ale altora de un blond roşcat şi ale altora erau chiar galbene. Căpitanul, astfel l-am desemnat noi, demnitarul care comanda nava gigantică, depăşea cu un cap pe oricare dintre camarazii săi. Femeile măsurau în medie 10-11 picioare înălţime. Trăsăturile lor erau în special regulate şi rafinate, în timp ce aspectul lor prezenta un ten dintre cele mai delicate, pus în valoare de marca unei sănătăţi înfloritoare.

Bărbaţii şi femeile, în ansamblu, păreau să posede acea dezinvoltură specială în manierele lor pe care o considerăm ca un semn al bunei educaţii şi, în ciuda staturii lor gigantice, nu era nimic la ei care putea să sugereze neîndemânarea. Eu, la cei 19 ani ai mei, eram fără nicio îndoială considerat ca un adevărat Tom Degeţel. Cei 1,92 m ai tatălui meu nu făceau să-i ajungă capul mai sus de centura acestor oameni. Fiecare dintre ei părea să rivalizeze cu confratele său în materie de curtoazie şi de gentileţe la adresa noastră, dar toţi râdeau călduros, îmi amintesc, când au trebuit să improvizeze scaune pentru tatăl meu şi pentru mine însumi pentru a ne aşeza la masă. Erau bogat îmbrăcaţi cu un costum special foarte seducător. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în tunici elegant brodate din mătase şi din satin, încinse pe talie. Purtau pantaloni scurți care se terminau la genunchi şi ciorapi de o textură rafinată, iar picioarele erau încălţate cu sandale ornate cu bucle de aur. Am descoperit rapid că aurul le era cunoscut ca unul dintre materialele cele mai comune şi că era intens folosit în decoraţie.

La fel de straniu pe cât ar putea părea, nici tatăl meu și nici eu însumi n-am avut nici cea mai mică nelinişte pentru siguranţa noastră. „Am ajuns la limitele propriei noastre cunoaşteri”, mi-a spus tatăl meu. „Este finalitatea la care ne pofteşte tradiţia care mi-a fost transmisă de tatăl meu şi de bunicul meu şi de toate generaţiile numeroase din urmă ale poporului nostru. Este, cu siguranţă, pământul de dincolo de Vântul de Nord.”

Am făcut o aşa de bună impresie asupra comunităţii, încât ne-au lăsat în sarcina unuia dintre oamenii lor, Jules Galdea, şi a soţiei sale, pentru a ne putea învăţa limba lor; şi noi, de partea noastră, eram de asemenea avizi de a primi învățăturile lor.

La ordinul căpitanului, nava s-a pus în fine în mişcare şi a început să urce pe cursul râului. Maşinăria, deşi silenţioasă, era foarte puternică. Râpele şi copacii de pe fiecare parte defilau precipitat. Viteza vasului uneori o depăşea pe cea a oricărui tren în care m-am putut urca, chiar aici în America. Era minunat. În acest timp, razele soarelui s-au pierdut în zare, dar am găsit o emanaţie interioară provenind de la soarele mat-roșu care ne atrăsese deja atenţia, aruncând acum o lumină albă, aparent născută dintr-o adunătură de nori aflați departe în faţa noastră. Difuza o lumină mai intensă, trebuie s-o spun, decât două Luni pline într-o noapte clară. În 12 ore acest nor albicios nu a mai putut fi văzut, ca şi cum s-ar fi ascuns, şi următoarele 12 ore urmau să corespundă nopţii noastre. Am aflat destul de repede că aceşti oameni stranii erau adoratorii acestui mare nor de noapte. El era „Dumezeu învăluit în fum” din „Lumea Interioară”.

Vasul a fost echipat cu un model de iluminare pe care îl consider acum a fi electricitate, dar nici tatăl meu, nici eu însumi nu eram suficient de instruiţi în mecanică pentru a înţelege de unde venea puterea care făcea să funcţioneze vasul, sau cea care alimenta magnificele focuri care serveau acelorași obiective ca metodele noastre actuale de iluminat străzile oraşelor, casele şi instituţiilor de afaceri. Trebuie să menționez că epoca despre care scriu corespundea toamnei lui 1829 şi că pe suprafaţa „exterioară” a Terrei nu cunoşteam nimic despre electricitate la acea vreme.

Aerul supra încărcat de electricitate era un constant revitalizant. Nu m-am simţit niciodată mai bine în viaţa mea ca în cei doi ani în care eu şi tatăl meu am rămas în interiorul Terrei.

Să rezumăm evenimentele care au urmat: vasul pe care ne aflam a sosit într-un port, și după două zile am coborât să-l vizităm.Tatăl meu a spus cu o aproximaţie destul de precisă că putea să-i evalueze poziția ca fiind direct sub Stockholm sau Londra. Oraşul în care am ajuns se numea „Jehu”, însemnând un oraş formând un port la mare. Casele erau mari şi magnific construite şi în aparenţă cu o perfectă uniformitate, dar în acelaşi timp fără a merge până la identitate. Ocupaţia principală a oamenilor părea a fi agricultura; versanţii colinelor erau acoperiţi de podgorii, în timp ce văile erau consacrate creşterii grâului. Nu am văzut niciodată o asemenea etalare de aur. Căptuşelile uşilor erau încrustate şi mesele placate cu protecţie de aur. Acoperişurile clădirilor publice erau din aur. El era folosit cu foarte mare generozitate în finisarea marilor temple de muzică.

Vegetaţia creştea cu o mare exuberanță şi fructe de toate felurile aveau o savoare din cea mai delicată. Ciorchinii de struguri aveau patru-cinci picioare lungime, fiecare boabă de strugure fiind la fel de mare ca o portocală şi mere mai mari decât capul unui om; dimensiunile uriașe caracterizau minunata dezvoltare a tuturor lucrurilor din „interiorul” Terrei. Marii arbori de acaju din California ar fi consideraţi simpli pomişori în comparație cu arborii giganţi din pădurea care se întindea pe mii şi mii de kilometri în toate direcţiile. De-a lungul munților, în diverse locuri, am văzut turme enorme de animale în timpul ultimei zile a călătoriei noastre pe râu.

Am auzit mult vorbindu-se de un oraş numit „Eden”, dar am rămas la Jehu timp de un an întreg. Către sfârşitul perioadei de timp petrecută acolo am învăţat să vorbim destul de bine limba acestui straniu popor. Dascălii noştri, Jules Galdea şi soţia sa, au făcut dovada unei răbdări cu adevărat lăudabilă. Într-o zi, un reprezentant al „conducătorului” din Eden a venit pentru a ne vedea şi timp de două zile întregi, tatăl meu şi eu însumi am suportat proba unei serii de întrebări surprinzătoare. Ei au vrut să ştie de unde venim, ce fel de oameni locuiesc acolo, ce Dumnezeu adoram, credinţele noastre religioase, modul de viaţă de pe Terra noastră şi mii de alte aspecte. Busola pe care am adus-o cu noi a primit din partea lor o atenţie specială. Tatăl meu şi eu am făcut remarci între noi asupra faptului că busola arăta întotdeauna nordul, deşi ştiam acum că am navigat pe curbura sau pe marginea deschiderii Terrei şi că ne aflam departe către sud pe suprafaţa „interioară” a crustei terestre, care după estimarea tatălui meu şi a mea trebuie să aibă aproximativ 300 de mile marine grosime (aproximativ 556 km), din interior la suprafaţa exterioară. Comparativ, nu este mai groasă decât coaja unui ou, și este la fel de multă suprafaţă pe „interiorul” și pe „exteriorul” Terrei.

Marele nor luminos sau sfera de foc roşu întunecat arde în roşu dimineaţa şi seara, iar în timpul zilei degajă o frumoasă lumina albă. „Dumnezeu învăluit în fum” este suspendat în centrul marelui vid „interior” al Terrei şi stă în acest loc conform legii permanente a gravitaţiei, sau unei forţe atmosferice centrifuge, după caz. Mă refer la puterea cunoscută centrifugă sau centripetă care acţionează în toate direcţiile. Baza acestui nor electric sau a acestui astru central, sediu al lui Dumnezeu, este întunecată şi netransparentă, exceptând nenumărate mici deschideri, care apar pe fundalul marelui suport sau altarul Divinităţii, pe care stă „Dumnezeul învăluit în fum”, şi prin majoritatea acestor deschideri focuri strălucitoare strălucesc noaptea în toată splendoarea lor şi par a fi stele, la fel de naturale ca stelele pe care le-am văzut strălucind din casa noastră la Stockholm, mai puţin atunci când apăreau mai mari. „Dumnezeu învăluit în fum”, cu fiecare revoluţie cotidiană a Terrei, pare să răsară la est şi să coboare la vest cum face soarele nostru pe suprafaţă externă. În realitate, oamenii „din interior” cred că tronul lui „Dumnezeu învăluit în fum” este staţionar. Efectul de noapte şi de zi este, deci, produs prin rotaţia zilnică a Terrei.

Am descoperit că limba oamenilor din Lumea Interioară se apropie mult de sanscrită. După ce am răspuns întrebărilor emisarilor guvernului central al continentului interior, şi tatăl meu, la cererea lor, le-a desenat, în mare, hărţi privind suprafaţa „exterioară” a Terrei, arătând despărţirile de pământ şi apă şi spunându-le numele fiecăruia dintre continente, ale marilor insule şi oceane, am fost duși în oraşul Eden cu ajutorul unui mijloc de transport diferit de tot ceea ce aveam în Europa sau în America. Acest vehicul era indubitabil o anumită aplicație electrică. Era silenţios şi aluneca pe o singură șină de fier într-un echilibru perfect.

Călătoria s-a făcut cu o foarte mare viteză. Am fost transportaţi pe coama colinelor şi în josul vâlcelelor, traversând văi şi din nou de-a lungul flancurilor muntoase abrupte, fără să fie făcută cea mai mică tentativă de a nivela pământul, cum facem noi pentru căile ferate. Scaunele maşinii erau enorme şi în acelaşi timp confortabile, fiind foarte sus plasate deasupra planşeului maşinii. În partea de sus a fiecărei maşini erau amplasate roţi de pilotaj, pe fiecare parte, mișcarea roților fiind automatic ajustată în funcţie de viteza maşinii – cu cât viteza mașinii era mai mare, cu atât creştea și cea a roţilor. Jules Galdea ne-a explicat că aceste roți care se învârteau asemeni ventilatoarelor, anulau presiunea atmosferică, sau ceea ce este în general înţeles ca fiind gravitaţie şi graţie subpresiunii acestei forţei sau anulării sale, maşina nu mai putea bascula de-o parte şi de alta a șinei unice, ca şi cum ar fi fost în vid; roţile de pilotaj, în rotaţia lor rapidă, anulau eficient pretinsa putere a gravitaţiei sau forţa de presiune atmosferică, sau oricare ar fi forța care este la originea faptului că toate lucrurile nesusţinute tind să cadă de sus în jos pe suprafaţa Terrei sau pe cea mai apropiată suprafață rezistentă.

Surpriza tatălui meu şi a mea a fost indescriptibilă când, traversând un hol spaţios magnific, am fost conduşi în sfârşit în faţa Marelui Preot, domnind peste toată regiunea. Era îmbrăcat bogat şi mult mai înalt decât cei care se găseau în jurul lui, şi nu părea să aibă mai puţin de 4,26 m sau 4,57 m. Camera imensă în care am fost primiţi părea a fi construită din blocuri solide de aur masiv încrustate cu bijuterii de o strălucire surprinzătoare.

Oraşul Eden se situa în ceea ce părea să fie o vale frumoasă, dar, de fapt, el domina platoul muntos cel mai ridicat al Continentului Interior, de mai multe mii de picioare, mai înalt decât orice parte a câmpului înconjurător. Este locul cel mai frumos pe care l-am contemplat vreodată în toate călătoriile mele. În această grădină se aflau tot felul de fructe, podgorii, arbuşti, arbori şi flori crescând într-o abundență uluitoare. În această grădină patru fluvii îşi aveau sursa într-o fântână arteziană imensă. Ele se divizau şi curgeau în patru direcţii. Acest loc este numit de locuitori „buricul pământului”, sau începutul, „leagănul rasei umane”. Numele râurilor sunt Eufrat, Pison, Gihon şi Hiddekel.

În acest palat al frumuseţii ne aştepta o surpriză: ne-am regăsit micuţul nostru vas de pescuit. A fost adus în faţa Marelui Preot, având forma perfect conservată, la fel ca atunci când l-am scos din apă, în acea zi în care a fost încărcat la bordul navei de giganţii care ne-au descoperit pe râu cu un an înainte. Ni s-a acordat o audienţă de mai mult de două ore la acest mare demnitar, care era plin de bunăvoință, amabil și atent. El s-a arătat foarte entuziast şi ne-a pus numeroase întrebări care au revenit asupra elementelor care scăpaseră agerimii emisarilor săi. La sfârşitul întrevederii, ne-a întrebat dacă doream să rămânem în ţara sa sau dacă preferam să ne întoarcem în lumea noastră „exterioară”, sugerând că era posibilă o călătorie de întoarcere încununată de succes, traversând barierele formate de centurile de gheţuri care încercuiau deschiderile de la nordul şi sudul Terrei.

Tatăl meu a răspuns: „Ne-ar place, mie şi fiului meu, să vizităm ţara voastră, universităţile şi palatele voastre de muzică şi de artă, marile voastre domenii, pădurile voastre minunate; apoi, după ce vom fi avut acest minunat privilegiu, ne-ar place să ne întoarcem la casa noastră pe suprafaţa «exterioară» a Terrei. Acest fiu este singurul meu copil şi buna mea soţie trebuie să fi obosit aşteptându-ne să ne întoarcem.” „Mă tem că nu vă veţi putea reîntoarce la noi niciodată”, a răspuns Marele Preot, „deoarece calea până aici este foarte periculoasă. În acest timp, veţi vizita diferite ţinuturi împreună cu Jules Galdea care vă va însoți şi vi se va arăta de fiecare dată curtoazie şi bunătate. De îndată ce veţi fi gata să întreprindeți călătoria de întoarcere, vă asigur că vasul vostru care este expus aici va fi pus pe apă la vărsarea râului Hiddekel, şi noi vă vom ura călătorie bună sub protecţia lui Jehovah.”
Astfel s-a încheiat singura noastră întrevedere cu Marele Preot sau Marele Demnitar al continentului.

În lumea interioară

Am aflat că bărbaţii nu se căsătoreau înainte de a fi atins vârsta de 75 până la 100 de ani, iar vârsta la care femeile se căsătoreau era uşor mai mică, şi că atât bărbaţii cât şi femeile trăiau frecvent între şase și opt sute de ani, iar în unele cazuri mult mai mult.

În anul următor am vizitat multe sate şi oraşe, principalele oraşe fiind Nigi, Delfi, Hectea şi tatăl meu a fost solicitat nu mai puţin de 6 ori în scopul de a revedea hărţile care fuseseră realizase pornind de la schițele în care figurase la început împărţirea pământurilor şi apelor de la suprafaţa „exterioară” a Terrei. Îmi amintesc că l-am auzit pe tatăl meu remarcând că poporul de giganţi de pe Terra ai „Dumnezeului învăluit în fum” avea o idee aproape la fel de precisă despre geografia de la suprafaţa „exterioară” a Terrei ca cea pe care o avea un profesor mediu de la universitatea din Stockholm.

În călătoriile noastre am ajuns la o pădure de arbori gigantici, în apropiere de oraşul Delfi. Dacă Biblia ar fi spus că arbori impozanţi de peste 91 m înălţime şi de peste 9,1 m în diametru cresc în Grădina Edenului, scriitorii Ingersoll, Tom Paine şi Voltaire ar fi calificat fără îndoială asta drept un mit. Dar astfel este sequoia gigantea în California, și se poate spune că aceşti arbori giganţi din California sunt minusculi şi insignifianți prin comparație cu arborii Goliaţilor de pe continentul interior, unde abundă arbori puternici de 800 – 1000 de picioare (243 – 305 m) înălțime și 100 – 120 de picioare (30,5 – 36,5 m) diametru, care formează pădurile ce se întind pe sute de mile pornind de la țărmul mării.

Oamenii din interiorul pământului au gusturi muzicale foarte elevate şi au o înclinaţie remarcabilă spre arte şi ştiinţe, în particular pentru geometrie şi astronomie. Oraşele lor sunt echipate cu enorme palate de muzică, unde răsună adesea coruri de nu mai puţin de 25.000 de voci viguroase ale oamenilor acestui popor de giganţi, venind din inimi puternice şi executând cele mai sublime simfonii. Copiii nu urmează instituţiile de învățământ înainte de a atinge vârsta de 20 de ani. Atunci începe viaţa lor şcolară şi continuă timp de 30 de ani, din care zece sunt consacraţi de ambele sexe studiului muzicii.

Vocaţiile lor principale sunt arhitectura, agricultura, horticultura, creşterea turmelor enorme de animale şi construcţia mijloacelor de transport speciale din această ţară, pentru călătoriile pe pământ şi pe apă. Printr-un dispozitiv pe care nu-l pot explica, ei țin legătura între ei și sunt în comuniune unii cu alții, din cele mai îndepărtate părţi ale ţării lor, graţie curenților din aer.

Toate construcţiile sunt ridicate acordând o consideraţie specială forţei, durabilității, frumuseţii şi simetriei şi cu un stil arhitectural care atrage mult mai mult ochiul decât am putut să văd oriunde altundeva.

Aproximativ trei sferturi din suprafaţa „interioară” este reprezentată de pământ şi doar un sfert este format din apă. Există numeroase fluvii de mărime enormă, unele îndreptându-se spre nord iar altele spre sud. Unele dintre aceste fluvii au 3000 de km lărgime şi pe aceste căi navigabile enorme, la extremităţile de nord şi de sud ale suprafeţei „interioare”, în regiuni în care sunt înregistrate temperaturi foarte scăzute, se formează iceberguri de apă dulce. Acestea sunt împinse spre mare ca nişte limbi enorme de gheaţă de vânturi brutale şi de ape turbulente care, de două ori pe an, mătură totul în calea lor.

Am văzut nenumărate specimene de păsări vii, nu mai mari decât cele întâlnite în pădurile din Europa sau America. Este bine cunoscut că în ultimii ani, o serie de specii de păsări au părăsit Terra. Într-un articol recent, un autor revela cu privire la acest subiect : „Aproape în fiecare an se observă dispariția uneia sau mai multor specii de păsări. Din 14 varietăţi de păsări care se găseau acum un secol într-o insulă izolată din Antile, Saint-Thomas, opt au dispărut.” Nu este posibil ca aceste specii de păsări dispărute să-şi fi părăsit cuiburile din lumea exterioară, nemaigăsindu-și alt refugiu decât „în lumea interioară”?

Fie în interiorul munţilor, sau de-a lungul mării, este întâlnită o abundenţă de păsări. Când îşi întindeau aripile, unele păsări mari păreau să măsoare 9,14 m. Sunt de o mare varietate şi foarte colorate. Ni s-a permis să urcăm pe marginea unei stânci şi să examinăm un cuib cu ouă. Erau cinci ouă, fiecare dintre ele având cel puţin 61 cm în lungime şi 38 cm în diametru.

După ce am rămas în oraşul Hectea timp de aproximativ o săptămână, ghidul nostru Galdea ne-a condus pe o insuliţă, unde am văzut mii de broaşte ţestoase de-a lungul ţărmului nisipos. Ezit dacă să vă dezvălui mărimea acestor imense creaturi. Ele măsurau 7,60 m până la 9,14 m în lungime, 4,57 m până la 6,09 m în lățime şi şapte picioare (2,13 m) în înălţime. Când una dintre ele şi-a întins gâtul ridicându-și capul, avea aparența înspăimântătoare a unui monstru marin.

Condiţiile stranii ale „lumii interioare” sunt favorabile nu doar câmpiilor enorme de ierburi luxuriante, pădurilor de arbori giganţi şi oricărui fel de viaţă vegetală, ci şi minunatei vieţi animale. Într-o zi am văzut o turmă mare de elefanţi. Trebuie să fi fost 500 astfel de monştri răsunători, cu trompele lor unduitoare şi mereu agitate. Deşi înaintau printre ramuri enorme de copaci, își făceau loc cu împingeri ușoare, tropăind. Aveau în medie peste 30 – 48 m în lungime şi 22,86 m – 25,90 m înălţime.

Mi se părea, când priveam această minunată trupă de elefanţi giganţi, că mă găseam din nou în biblioteca municipală din Stockholm, unde am petrecut mult timp studiind minunile erei Miocen. Eram mut de uimire şi tatăl meu a rămas fără glas sub efectul fricii. Mi-a strâns braţul în semn de susţinere protectoare, ca şi cum teama ne-ar fi copleșit. Eram ca doi atomi în această pădure imensă şi, din fericire, enorma trupă de elefanţi nu ne-a zărit şi a plecat mai departe, urmând un lider cum face o turmă de oi. Au mâncat din iarba tânără pe care au întâlnit-o în drumul lor şi au sfâşiat cerul cu mugetul lor profund.

O uşoară brumă se lasă pe pământ în fiecare noapte şi plouă invariabil o dată la fiecare 24 de ore. Această mare umiditate, lumina electrică înviorătoare şi căldura contribuie, probabil, la existența vegetaţiei luxuriante, în timp ce aerul puternic încărcat electric şi regularitatea condiţiilor climatice contribuie la dezvoltarea gigantică şi la longevitatea extraordinară a tuturor vieţuitoarelor.

În unele locuri, văile se întindeau departe în zare, pe numeroase mile în fiecare direcţie. „Dumnezeu învăluit în fum”, cu lumina sa albă clară, privea calm în jos. Era o condensare în aerul electric supraîncărcat care mângâia obrajii la fel de dulce ca o şoaptă trecătoare. Natura cânta parcă un cântec de leagăn în murmurul uşor al vântului al cărui suflu era înmiresmat de parfumul mugurilor şi al florilor.

După ce am petrecut peste un an vizitând numeroase oraşe ale lumii „interioare” şi multe ţări intermediare şi s-au scurs peste doi ani de când am fost îmbarcaţi pe fluviu pe marele vas de explorare, ne-am decis, încă o dată, să ne încercăm şansele pe mare şi să ajungem la suprafaţa „exterioară” a Terrei. Le-am făcut cunoscute dorinţele noastre şi ei au fost împotrivă, dar ne-au înţeles cu promptitudine. Gazdele noastre i-au oferit tatălui meu, la cererea sa, diverse hărţi ale întregii suprafeţe „interioare” a Terrei, cu oraşele, oceanele, mările, fluviile, golfurile şi lagunele de acolo. Ei au fost de asemenea generoşi şi ne-au oferit toţi sacii de pepite de aur – unele dintre ele la fel de mari ca un ou de gâscă – pe care am dorit să îi aducem cu noi în mica noastră barcă de pescuit.

Mai întâi am vrut să ne reîntoarcem la Jehu, unde am rămas o lună pentru amenajarea şi reparațiile micuţului nostru vas de pescuit. După ce totul a fost pregătit, chiar vasul „Naz” care ne-a descoperit la început ne-a luat la bord şi ne-a condus până la vărsarea râului Hiddekel. După ce fraţii noştri giganţi au organizat manevra de lăsare la apă a micuţei noastre ambarcaţiuni, şi-au manifestat cordial regretul pentru despărţire şi au arătat multă grijă pentru securitatea noastră. Tatăl meu a jurat pe zeii Odin şi Thor că se va reîntoarce cu siguranţă din nou peste un an sau doi şi le va face o nouă vizită. Şi astfel ne-am luat adio. Am pregătit şi ne-am ridicat pânzele, însă nu era nicio briză. Am avut parte de acest calm timp de o oră după ce prietenii noştri giganţi ne-au părăsit şi au purces la călătoria lor de întoarcere. Vânturile suflau constant la sud, adică suflau dinspre deschiderea nordică a Terrei către ceea ce ştiam a fi sudul, dar care, conform vârfului busolei noastre, corespundea direct nordului.

Timp de trei zile am încercat să navigăm şi să ne batem contra vântului, dar în van. Tatăl meu a zis: „Fiul meu, să ne întoarcem pe acelaşi itinerar pe care am intrat este imposibil în această perioadă a anului. Mă întreb de ce nu ne-am gândit la asta înainte. Am fost aici aproape doi ani şi jumătate, deci, este sezonul în care soarele începe să strălucească prin deschiderea de sud a Terrei. Lunga noapte polară se lasă acum peste regiunea Spitzberg!” „Ce să facem deci?” l-am întrebat. „Există numai un lucru pe care-l putem face”, a răspuns tatăl meu, „şi acela este să mergem către sud”. În consecinţă, el a virat bordul ambarcaţiunii, a orientat pânzele şi am plecat urmând nordul busolei dar, de fapt, îndreptându-ne direct spre sud. Vântul era puternic şi ni se părea că am fost împinşi de un curent care ne ducea cu o rapiditate remarcabilă în aceeaşi direcţie. După exact 40 de zile, am ajuns la Delfi, un oraş pe care l-am vizitat în compania ghizilor noştri Jules Galdea şi soţia sa, în apropiere de gura fluviului Gihan. Acolo am rămas timp de două zile şi am fost primiți cu multă ospitalitate de aceiaşi oameni care ne-au găzduit în timpul vizitei noastre trecute. Am făcut câteva provizii suplimentare şi am ridicat din nou pânzele, urmând nordul indicat de acul busolei.

Aproape de ieșirea noastră spre exteriorul Terrei am traversat un canal strâmt care era un drum îngust ce despărţea două bucăţi mari de pământ. La dreapta noastră se afla o plajă frumoasă şi ne-am decis să mergem acolo. Am lăsat ancora şi am ajuns la mal pe jos pentru a ne odihni timp de o zi înainte de a ne continua expediţia periculoasă spre „lumea de la exterior”. Am făcut un foc, pe care l-am alimentat cu câţiva buşteni plutitori. În timp ce tatăl meu explora țărmul, am pregătit o mâncare bună din proviziile făcute. Era o lumină dulce, pe care tatăl meu a atribuit-o soarelui strălucitor în deschiderea de sud a Terrei. În această noapte am dormit profund şi ne-am trezit în următoarea dimineaţă cu totul refăcuţi, ca şi cum am fi fost în propriile noastre paturi la Stockholm.

După micul dejun am început să facem un tur pentru a descoperi regiunea, dar nu ne îndepărtasem prea mult când am zărit câteva păsări pe care le-am recunoscut imediat ca aparţinând familiei pinguinului. Acestea nu sunt păsări zburătoare, ci înotătoare excelente, cu pieptul alb, aripi scurte, capul negru şi un cioc lung ascuţit. Păsările atingeau în jur de 2,73 m. Ne-au privit parcă cu un mic surâs şi s-au bâţâit puţin, iar apoi, în loc să meargă către apă s-au îndepărtat înotând în direcţia nordului.

Evenimentele care s-au petrecut în timpul următoarelor 100 de zile sau mai mult sunt de nedescris. Ne aflam pe o mare deschisă şi fără gheaţă. Estimam că eram în luna noiembrie sau decembrie şi ştiam că pretinsul Pol arctic era întors spre soare. Deci, părăsind lumina electrică internă a lui „Dumnezeu învăluit în fum” şi căldura sa binevoitoare, ar fi trebuit să întâlnim lumina şi căldura soarelui exterior, care strălucește prin deschiderea de sud a Terrei. Vom afla că ne-am înşelat.

Uneori, micuţa noastră ambarcaţiune condusă de vântul care era continuu şi persistent plonja traversând apele ca o săgeată. De fapt, dacă am fi întâlnit o stâncă ascunsă sau un obstacol, micuţa noastră navă s-ar fi sfărâmat în mii de bucăţi.

În fine am observat că atmosfera devenea în mod clar mai rece şi, câteva zile mai târziu, aisberguri au început să fie zărite în depărtare, în partea stângă. Tatăl meu afirma, și avea dreptate, că vânturile care ne umflau pânzele erau datorate climatului cald din „interior”. Acea perioadă a anului era cu siguranţă cea mai propice pentru noi pentru a trece către lumea „exterioară”, navigând cu maximul vitezei de care era capabil vasul nostru de pescuit prin canalele deschise din zona îngheţată care înconjoară regiunile polare.

În scurt timp am ajuns printre blocurile de gheaţă şi chiar nu-mi dau seama cum micul nostru vas a trecut prin canalele strâmte şi a scăpat fără să fie zdrobit. La trecerea peste „curba sudică” (marginea sudică a „scoarţei Terrei”) acul busolei a făcut aceleaşi mişcări haotice. Se învârtea ca o entitate posedată de un demon.

Într-o zi, în timp ce priveam alene pe deasupra bordului vasului la apa limpede, tatăl meu a strigat: „Pericol în faţă”. Ridicând privirea am zărit dincolo de ceaţa care se împrăştia ceva alb care ieşea din apă, de câteva sute de picioare înălţime (un picior = 0,3048 metri), tăindu-ne complet înaintarea. Am coborât imediat pânzele, dar nu a fost suficient de repede. În câteva minute ne-am găsit prinşi între două iceberguri monstruoase. Fiecare din ele îl presa pe celălalt şi se freca de vecinul său enorm de gheaţă. Păreau ca doi zei războinici luptându-se pentru supremaţie. Ne-am alarmat serios. De fapt, ne aflam în prima linie a unei bătălii regale; zgomotul tunător al fricţiunii şi spargerii gheţii părea ca un tir continuu de artilerie. Blocurile de gheaţă mai mari decât o casă erau frecvent ridicate la sute de picioare de forţa puternică a presiunii laterale; tremurau şi se balansau înainte şi înapoi timp de câteva secunde, pentru a se afunda apoi cu un urlet asurzitor dispărând în spuma apelor. Astfel a continuat timp de mai multe ore această confruntare a giganţilor de gheaţă.

Pentru noi părea a fi sfârşitul. Presiunea gheţii era enormă şi deşi nu ne aflam în zona unde am fi fost zdrobiţi, chiar dacă pentru moment nu eram în pericol, imaginea tonelor de gheaţă smulse şi ridicate în apropierea noastră trezeau în noi o spaimă cumplită.

După câteva ore, spre marea noastră bucurie, acest „război al gheţurilor” a încetat şi marea masă de gheaţă s-a divizat lent, ca şi cum ar fi acţionat providenţa dumnezeiască, şi drept în faţa noastră s-a deschis un canal. Trebuia oare să ne aventurăm cu mica noastră ambarcaţiune în acea deschidere? Dacă presiunea apărea din nou, micul nostru vas, la fel şi noi înşine, am fi fost trimişi în neant. Am decis să ne încercăm norocul şi, în consecinţă, am ridicat pânzele sub o briză favorabilă şi am pornit în viteză, înfruntând provocarea traversării acestui strâmt canal liber.

Printre blocurile de gheaţă

În timpul următoarelor 45 de zile, ne-am petrecut timpul ferindu-ne de aisberguri şi căutând canale prin care să trecem. Într-adevăr, dacă nu am fi fost avantajați de faptul că aveam un vas mic şi de un vânt puternic, nu cred că această călătorie ar mai fi putut fi povestita lumii vreodată.

În fine, într-o dimineaţă tatăl meu mi-a spus: „Fiul meu, cred că o să ne revedem casa. Suntem aproape ieşiţi din gheţuri. Uite, apa liberă se întinde în faţa noastră.” Mai rămăseseră câteva aisberguri care pluteau departe către nord, lateral, pe fiecare parte, undeva în faţa noastră, care se întindeau pe mai multe mile. Direct în faţa noastră, spre nord, urmând busola, care se redresase, se afla o zonă de mare liberă.

„Ce istorie minunată le vom putea povesti oamenilor din Stockholm”, a continuat tatăl meu, în timp ce o privire plină de entuziasm îi lumina faţa sa cinstită. „Şi gândeşte-te la pepitele de aur aflate în cală.” I-am adresat cuvinte calde de elogiu tatălui meu, nu doar pentru tenacitatea şi puterea sa de a rezista, cât şi pentru curajul manifestat în acţiunea sa de explorare, şi pentru că a întreprins această călătorie care urma în curând să se sfârşească încununată de succes. Îi eram de asemenea recunoscător pentru provizia de aur pe care o duceam acasă.

În timp ce ne bucuram de abundenţa proviziilor alimentare şi a apei pe care le aveam încă la dispoziţie şi că reuşisem să scăpăm de toate acele pericole, o explozie terifiantă, provenind de la spargerea unui munte enorm de gheaţă ne-a făcut să încremenim. A fost o scrâşnire asurzitoare ca tirul unei duzini de tunuri. Navigam în acel moment cu mare viteză în apropierea unui aisberg monstruos care părea la fel de imobil ca o insulă stâncoasă. Acum, bucăţile în care explozia spărsese aisbergul se despărţeau şi echilibrul monstrului, de-a lungul căruia navigam, era compromis. Începea să se încline în direcţia noastră. Tatăl meu a şi-a dat seama rapid pericol, înainte ca eu să înţeleg gravitatea teribilă a situaţiei.

Aisbergul, care se întindea mai multe sute de picioare sub apă, s-a răsturnat. Partea care se afla în apă a agăţat vasul nostru şi l-a proiectat în aer, ca şi cum ar fi fost o minge de fotbal.
Vasul a căzut pe aisberg, care între timp se răsucise şi era acum cu vârful în sus. Tatăl meu rămăsese pe vas, prins în corzi, în timp ce eu fusesem aruncat la aproape 6 metri distanţă de vas. M-am ridicat repede şi l-am strigat pe tatăl meu, care a răspuns: „Totul este bine”. În acel moment am avut viziunea situaţiei în care ne aflam. Oroare după oroare! Sângele mi-a îngheţat în vene. Aisbergul era încă în mişcare, greutatea sa era enormă, avea să se răstoarne şi, temporar, să imerseze din nou. Am realizat în ce vârtej enorm vom fi prinşi, am anticipat furia apelor dezlănţuite ce se va năpusti asupra noastră precum lupii albi flămânzi asupra unei prade umane.

În acest moment de cumplită angoasă, am privit spre vasul nostru, care era culcat pe o parte şi am căutat să-mi dau seama dacă ar fi putut să se redreseze de unul singur şi dacă tatăl meu ar fi putut să scape. Era sfârşitul aventurilor şi a luptelor noastre? Era moartea? Toate aceste întrebări au fost proiectate în mintea mea într-o fracţiune de secundă şi un moment mai târziu am fost aruncat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Monolitul greu de gheaţă s-a scufundat şi apele reci m-au înconjurat cu o furie frenetică. Eram ca într-un bol în care apele năvăleau din toate părţile. Câteva momente mai târziu mi-am pierdut cunoştinţa.

Când m-am trezit din leşinul omului pe jumătate înecat şi mi-am revenit parţial în simţiri, eram ud, înţepenit şi aproape îngheţat, întins pe iceberg. Nu vedeam nicio urmă a tatălui meu sau a micului nostru vas de pescuit. Monstruosul aisberg se îndreptase şi se echilibrase din nou, îşi ridicase vârful poate la 50 de picioare deasupra valurilor. Partea superioară a acestei insule de gheaţă era un platou măsurând aproximativ 2000 de metri pătraţi.
Mi-am iubit tatăl şi moartea sa a fost o lovitura teribilă pentru mine. M-am răzvrătit împotriva destinului, care nu mi-a permis să dorm somnul de veci pe fundul oceanului împreună cu el.

Stăteam în picioare şi priveam în jurul meu. Bolta colorată în purpuriu a cerului se scufunda în verdele oceanului fără limite şi pe imensitatea suprafeţei mării se putea vedea doar câte un iceberg ocazional.
Am căzut în disperarea cea mai profundă. Am traversat cu prudenţă aisbergul pentru a ajunge în cealaltă parte, sperând că vasul nostru se redresase. La un moment dat o licărire de speranţă s-a născut în sufletul meu că poate tatăl meu trăia încă. Speranţa aceasta mi-a pus în mişcare sângele aşa cum ar fi făcut-o un stimulent foarte puternic. M-am dus până la marginea abruptă a icebergului şi am privit fix departe în jos, sperând, sperând mereu. Apoi am făcut turul aisbergului, scanând fiecare porţiune a „ţărmului”. Am continuat să fac turul aisbergului. O parte a minţii mele o luase razna, în timp ce o altă parte a rămas perfect rezonabilă.

Mi-am dat seama că fac turul aisbergului de vreo 12 ore şi în timp ce o parte lucidă din mine ştia, având toate argumentele raţionale, că nu era nici cea mai mică şansă ca tatăl meu să mai fie în viaţă, în acest timp o aberaţie fascinantă stranie şi seducătoare mă îndemna mereu la speranţă. O parte din mintea mea părea să-mi spună că deşi nu era nicio posibilitate ca tatăl meu să fie încă viu, dacă mă opream din a face turul icebergului, dacă făceam o pauză pentru un singur moment, însemna să admit că sunt înfrânt iar asta m-ar fi făcut să îmi pierd minţile. Aşa că trebuia să continui să fac turul. Astfel, oră după oră m-am învârtit din nou şi din nou în jurul icebergului, temându-mă să mă opresc pentru a mă odihni, cu toate că fizic nu mai aveam puterea de a continua prea mult timp.

Eram cuprins de oroarea ororilor! Fusesem aruncat departe, pe această largă întindere de apă, fără alimente sau apă de băut, având ca unic punct stabil acest aisberg înşelător. Inima mea şi-a pierdut puterea şi orice eventuală speranţă făcea loc disperării celei mai negre.
Atunci mâna Salvatorului mi s-a întins şi calmul unei singurătăţi morbide, devenită rapid insuportabilă, a fost deodată curmat de semnalul luminos al unui pistol de semnalizare. Am scrutat împrejurimile, în stupefacţia mea înspăimântată, şi am văzut la mai puţin de o jumătate de milă depărtare o navă de pescuit balene venind către mine, cu pânzele ridicate. Evident, mersul meu neîntrerupt pe aisberg le-a atras atenţia. Puţin mai târziu o barcă a lor a ajuns la mine şi am fost salvat şi dus la bordul balenierei.

Vasul care mă salvase era baleniera scoţiană „Arlington”, care părăsise Dundee în septembrie şi se îndreptase spre Antarctica, în căutare de balene. Căpitanul Angus MacPherson părea foarte afabil, dar la subiectul disciplină, cum am aflat foarte repede, era inflexibil. Când am căutat să-i spun că veneam din „interiorul” Terrei, căpitanul şi secundul său s-au privit, au dat din cap şi au insistat să fiu pus într-o cuşetă sub supravegherea strictă a medicului de la bord.

Eram foarte slăbit din cauza lipsei de hrană şi nu dormisem timp de multe ore. După o perioadă de repaus de câteva zile, într-o dimineaţă m-am dat jos din pat şi m-am îmbrăcat fără să cer permisiunea medicului sau a altcuiva şi am declarat că eram la fel de normal ca oricare altul. Căpitanul a dorit din nou să afle de unde vin şi cum am ajuns să fiu singur pe un aisberg departe în Oceanul Antarctic. I-am răspuns că tocmai ieşisem din „interiorul” Terrei şi am continuat să-i spun cum tatăl meu şi cu mine intrasem pe calea Spitzberg-ului în „interiorul” Pământului şi cum ieşisem pe calea Polului Antarctic. În urma acestui răspuns am fost pus în lanţuri. Apoi l-am auzit pe căpitan spunându-i secundului său că eram la fel de nebun ca un iepure de martie şi că trebuia să rămân încarcerat până ce voi fi destul de „normal” pentru a da o notă veridică poveştii mele.

În sfârşit, după multe rugăminţi şi multe promisiuni, am fost eliberat din lanţuri. Atunci am decis să inventez o poveste care să îl satisfacă pe căpitan şi să nu mai fac nicio referire la călătoria mea pe tărâmul „Dumnezeului învăluit în fum”, cel puţin nu înainte de a fi în siguranţă printre prieteni.

După 15 zile, mi s-a permis să mă integrez printre marinari. Puţin mai târziu căpitanul mi-a cerut o explicaţie. I-am spus că experienţa mea a fost atât de oribilă încât mă temeam că memoria mea a avut de suferit şi l-am rugat să-mi permită să răspund la întrebare mai târziu, după ceva timp. „Cred că v-aţi revenit”, a spus el, „dar nu sunteţi încă atât de sănătos pentru a face o treabă bună.” „Permiteţi-mi să fac munca pe care mi-o veţi comanda”, i-am răspuns, „şi dacă nu va fi suficient pentru a vă recompensa, vă voi plăti imediat la sosirea mea la Stockholm, până la ultimul penny.” Astfel problema a fost rezolvată.

Revenind în cele din urmă la Stockholm, cum am relatat deja, am constatat că buna mea mamă părăsise această lume cu peste un an în urmă. De asemenea v-am spus cum, mai târziu, trădarea unei rude m-a dus într-o casă de nebuni, unde am rămas timp de 28 de ani – ani aparent eterni – şi, pe urmă, după ieşirea mea, cum mi-am reluat activitatea de pescar, pe care am practicat-o asiduu timp de 27 de ani, apoi cum am venit în America şi în sfârşit în Los Angeles, în California. Dar toate astea nu pot fi decât de un interes minor pentru cititor. De fapt, consider că apogeul minunatelor mele călătorii a fost atins când baleniera scoţiană m-a luat de pe un aisberg din Oceanul Antarctic.

Concluzie

Ca o concluzie a acestei poveşti a aventurilor mele, declar că eu cred cu fermitate că ştiinţa este încă în faza de copilărie în ceea ce priveşte cunoaşterea referitoare la cosmologia Terrei. Sunt atât de multe aspecte omise de ştiinţa „oficială” a lumii actuale şi vom rămâne mult timp de acum încolo în ignoranţă, atât timp cât pământul „Dumnezeului învăluit în fum” nu va fi cunoscut şi recunoscut de geografii noştri.

Este pământul de unde au venit marii buşteni de cedru care au fost găsiţi de exploratori în apele libere departe pe malul crestei nordice a Terrei şi corpurile de mamuţi ale căror oase au fost găsite în gheţurile de pe coasta siberiană.

Exploratorii nordului au adus o contribuție importantă. Sir John Franklin, Heaven Grinnell, Sir John Murray, Kane, Melville, Hall, Nansen, Schwatka, Greely, Peary, Ross, Gerlache, Bernacchi, Abdru, Amsden, Amudson şi alţii s-au străduit cu toţii să înfrunte citadela îngheţată misterioasă.

Am convingerea că Andree şi cei doi însoţitori curajoşi, Strindberg şi Fraenckell, care au navigat departe în balonul „Oern” de pe coasta de nord-vest a Spitzbergului în după-amiaza zilei de 11 iulie 1897, sunt acum în „interiorul” Terrei şi sunt fără nicio îndoială trataţi cu consideraţie, aşa cum tatăl meu şi eu însumi am fost trataţi, de bunul popor de giganţi care populează Continentul Atlantic interior (n.red. – Olaf Jansen face aici aluzie la pierderea echipajului acestui balon, regăsit la 6 august 1930 de nava norvegiană de explorare „Bratvag”, pe Insula Albă, la aproximativ 200 km nord-est de Spitzberg. Echipajul prost pregătit murise de frig, de foame şi de oboseală. Olaf Jansen a părăsit această lume în 1908 şi nu putea să cunoască acest tragic epilog din 1930.)

Am consacrat mulţi ani studiului acestei probleme şi sunt la curent cu definiţiile acceptate privind gravitaţia, şi de asemenea cu privire la forța magnetică, şi cred cu fermitate că acul magnetic este influenţat numai de curenţii electrici care înconjoară complet Terra ca un veşmânt şi că aceşti curenţi, într-un circuit fără sfârșit, trec prin deschiderea cilindrică sudică a Terrei, apoi se răspândesc pe toată suprafaţa „exterioară” şi se adună apoi către Polul Nord. Şi în timp ce aceşti curenţi par că se disipă în spaţiu, ei de fapt se răspândesc din nou pe suprafaţa „interioară” şi-şi continuă drumul către sud de-a lungul interiorului crustei Terrei, până la deschizătura aşa-numitului Pol Sud.

Cât despre gravitaţie, nimeni nu ştie ce este cu adevărat, pentru că nu s-a decis dacă presiunea atmosferică este cea care face mărul să cadă, sau dacă, la 150 de mile sub suprafaţa Terrei, pe cât se pare la jumătatea grosimii crustei Terrei, există un magnet natural care generează forţe de atracţie suficient de puternice ca să facă un măr să cadă din pom. Deci, cei care studiază fizica, nu ştiu de fapt dacă mărul, când se desprinde de ramura copacului, este tras sau împins de sus în jos cât mai aproape de un punct stabil. (n.red. – Olaf Jansen nu a cunoscut, evident, teoriile lui Einstein privind gravitaţia.)

Domnul James Ross a pretins că a descoperit polul magnetic la aproximativ 75 grade latitudine. Este fals – polul magnetic este exact la jumătatea grosimii crustei Terrei. Astfel, dacă crusta Terrei este, conform evaluării mele, de 300 de mile grosime, atunci polul magnetic este fără nicio îndoială la 150 mile sub suprafaţa Terrei, contând prea puțin unde sunt făcute măsurătorile. Şi în acest punct special aflat la 150 mile sub suprafaţă, gravitaţia încetează, este neutralizată. Când trecem de acest punct către suprafaţa „interioară” a Terrei, o atracţie inversă creşte în progresie geometrică până când parcurgem alte 150 de mile spre „interiorul” Terrei.

Astfel, dacă ar putea fi forată o gaură spre interiorul crustei Terrei la Londra, Paris, New York, Chicago sau Los Angeles, pe o distanţă de 300 de mile, ea va conecta cele două suprafeţe.
Inerţia şi greutatea unui corp lăsat să cadă prin această gaură de la suprafaţa „exterioară”, îl va face să depăşească punctul situat la jumătatea drumului, se va opri după un timp şi va „cădea” imediat în spate către suprafaţa „exterioară” şi va continua astfel să oscileze, ca un pendul, pentru ca în final să se stabilizeze fără a se mai mişca în centrul magnetic, sau în acel punct special aflat exact la jumătatea distanţei dintre suprafaţa „exterioară” şi suprafaţa „interioară” a Terrei.

Mişcarea giratorie a Pământului în rotaţia sa zilnică spiralată în jurul axei sale, cu viteza de peste 1000 de mile pe oră, sau circa 17 mile pe secundă, îl face să fie un corp electro-generator enorm, o maşină enormă, un prototip gigantic al infimului dinam construit de oameni, pală imitaţie a originalului făcut de natură.

Văile din continentul Atlantic interior, mărginind apele superioare ale nordului cel mai îndepărtat sunt acoperite de florile cele mai magnifice şi luxuriante, nu doar pe sute şi mii, ci pe milioane de acri. Polenul acelor flori este transportat departe aproape în fiecare direcţie de mişcările de rotație în spirală ale Terrei şi de mișcarea vântului rezultant. Acest polen, provenind din aceste imense zone acoperite cu flori din „interior”, generează zăpezile colorate din regiunile arctice care i-au intrigat pe exploratorii Nordului.

Fără nicio îndoială, acest nou pământ din „interior” este casa, leagănul rasei umane şi în lumina descoperirilor pe care le-am făcut, modificări importante este necesar să fie aduse tuturor teoriilor fizice, paleontologice, arheologice, filologice şi ale mitologiei antice.

Aceeaşi idee de întoarcere la pământul misterios al începutului, la originea omenirii, se găseşte în tradiţiile egiptene privind regiunile terestre originare ale zeilor, eroilor şi oamenilor (lucrarea istorică Aegyptiaca a lui Manetho, verificată în întregime prin scrieri istorice găsite în cele mai recente săpături de la Pompei) cât şi în tradiţiile indienilor nord-americani.

Acum este ora 1 noaptea, Anul Nou 1908 a sosit. După trei zile, am terminat de scris relatarea despre călătoriile şi aventurile mele stranii pe care doresc să le ofer lumii. Sunt gata şi îmi doresc să am parte de odihna binemeritată după toate încercările şi vicisitudinile existenţei mele. Am o vârstă înaintată şi sunt „copt” de toate aventurile şi supărările prin care am trecut. Ceea ce consider a fi bogăţia mea este prietenia câtorva oameni, pe care am căutat să o consolidez în lupta mea pentru a duce o viaţă dreaptă, integră. Ca o poveste din care mai este doar puţin de spus, viaţa mea se îndreaptă spre final. Am puternicul presentiment că nu voi mai vedea un alt răsărit de Soare. Astfel îmi închei mesajul.

Olaf Jansen

Civilizaţia din interiorul secret al Terrei

Ştiinţa ne spune unde se află polul nord şi polul sud: acolo unde toate meridianele se întâlnesc într-un singur punct. Şi totuşi, nu este curios faptul că până acum, nicio expediţie nu a reuşit să ajungă până la poli? Studiind mostre din scoarţa pământului luate de la diferite adâncimi, putem spune că Pământul este solid – cel puţin până la un anumit nivel. Mai ştim că temperatura straturilor interne ale Pământului creşte odată cu adâncimea – cel puţin până la nivelul la care s-a ajuns. De aceea, cu toţii presupunem că Pământul este plin, până în mijlocul lui. Reţineţi: presupunem! Astăzi se presupune că formarea planetelor duce invariabil la acest model de „planetă plină”, ca o sferă solidă.

Astronomii şi fizicienii cred că gazele se condensează gradat până ce se ajunge la forma de sferă solidă. Cu toate acestea, există şi alte posibilităţi. Un studiu simplu al forţei centrifuge ar putea să ne înveţe pe toţi o nouă modalitate de formare a Pământului. Cu toţii suntem de acord că planeta se învârte în jurul axei sale (aşa se succed zilele şi nopţile). Cate Malone, autor al unui interesant articol intitulat „Pământul gol” (în sensul că nu este plin), arată că „forţa centrifugă determină forma uşor turtită (la poli) a planetei” (care deci nu este o sferă perfectă). Ca să vedem procesul de formare a planetei, ne îndreptăm atenţia asupra maşinii de spălat cu storcător centrifugal. Rufele din centrifugă (care pentru viitoarea planetă sunt de fapt gazele şi particulele solide şi lichide) sunt aruncate spre exterior, aşa încât centrul rămâne gol. Centrul nu se mişcă. Pământul nu s-a oprit niciodată din rotaţia sa, ca o maşină de spălat care nu încetează să se rotească. Ce se petrece cu toate rufele din centrifugă dacă maşina nu se opreşte niciodată? Se vor înghesui spre centru ca să umple golul format? Niciodată. Vor continua să rămână la periferie, iar centrul va fi gol.

Multe popoare păstrează încă în folclor legende despre fiinţe din interiorul Pământului, aşa cum este cazul marilor insule paradisiace din nord prezente în obiceiurile populare scandinave, sau al poveştilor despre elfi, troli, pitici şi giganţi din folclorul Rusiei şi al eschimoşilor. Toate acestea ne arată faptul că ideea unui Pământ gol nu este deloc nouă. În anul 1909, ghizii eschimoşi folosiţi de amiralul Peary în expediţia sa credeau că scopul călătoriei era descoperirea „marelui popor” din nord, din care ei s-au format. Există nenumărate anomalii sau situaţii ciudate în toate înregistrările primilor exploratori care s-au aventurat în Arctica sau Antarctica.

Majoritatea celor care au pornit spre nord, în secolul 19, descriu mări de apă dulce şi o climă mai caldă cu temperaturi obişnuite, pe măsură ce înaintau spre pol. De asemenea, se fac referiri la nori de praf, zone întinse de zăpadă în care au găsit polen, păsări şi animale care migrează spre nord pentru iarnă, iar în blocurile de gheaţă au găsit vegetaţie şi chiar mamifere – considerate dispărute (cum este mamutul) – îngheţate. Chiar şi aisbergurile sunt anomalii, pentru că sunt făcute din apă dulce în zone în care cantitatea de precipitaţii este sub 5 cm anual.

Descoperirile făcute de dr. Frederick Cook şi amiralul Peary în 1908 şi 1909 au fost considerate neconcludente. Nu s-a putut demonstra că vreunul dintre ei a ajuns la polul nord. Aşa cum afirmă dr. Raymond Bernard în cartea sa Pământul gol, o asemenea confirmare este cu adevărat imposibilă. Este deja cunoscut pentru toată lumea că polii magnetici nu coincid cu polii geografici. Dacă Pământul ar fi plin, atunci aceştia ar coincide.

Această diferenţiere evidentă între polii magnetici şi cei geografici nu poate fi explicată de modelul Pământului plin, ca o sferă solidă. Explicaţia devine însă clară dacă avem în vedere existenţa deschiderilor polare (adevărate găuri în crusta planetei) care fac posibilă poziţionarea polilor magnetici undeva spre marginea acestor deschideri, aşa cum este în realitate. În imaginea alăturată (realizată de satelitul ESSA-7 la 23 noiembrie 1968) se vede foarte clar deschiderea de la Polul Nord (în centrul imaginii).

Bernard afirmă că motivul pentru care nimeni nu a ajuns până acum la polul nord sau la polul sud este unul simplu. „Polii magnetici şi cei geografici nu coincid pentru că polii geografici se află «în spaţiu» şi nu pe suprafaţa planetei”.

Aceasta datorită deschiderilor de la poli. Cele mai recente expediţii care au mers până dincolo de polii magnetici şi care au fost date publicităţii au fost conduse de amiralul Richard E. Byrd (din Marina SUA) în 1947 şi 1956. Ca şi celelalte expediţii conduse de Byrd (din anii 1930), acestea au rămas învăluite în mister. În jurnalul de bord şi înregistrările radio de comunicare cu echipa sa, amiralul Byrd declara în 1947 că a ajuns într-o altă lume, aflată dincolo de polul nord geografic. În timpul expediţiei din Antarctica din 1956, s-a declarat la diverse posturi de radio din SUA că „pe 13 ianuarie, câţiva membri ai echipei americane au realizat un zbor de 4320 km de la baza McMurdo Sound (aflată la 640 km vest de Polul Sud) şi au survolat o zonă aflată la 3680 km dincolo de pol”. Iar pe 13 martie 1956, Byrd declara public că „această expediţie a descoperit un nou tărâm”.

Mulţi americani îşi amintesc cu emoţie declaraţiile de presă de după expediţiile amiralului Byrd. Încoronat ca cel mai mare explorator al lumii, declaraţiile lui Byrd despre noul tărâm au trezit un mare interes general. Dar, la fel de repede, orice informaţie despre Byrd a dispărut. La radio nu se mai făcea niciun fel de comentariu, aşa încât, la scurt timp, subiectul a dispărut din atenţia publicului. Oare amiralul Byrd chiar descoperise un nou tărâm? Un tărâm care să confirme o altă viziune asupra planetei decât cea oficială?

În continuare vă oferim o transcriere a jurnalului aflat pe o bandă audio, ce a fost obţinută de la Hollow Earth Society din Australia.

„Trebuie să scriu aceste rânduri în secret şi fără lumină. Este vorba despre zborul meu în Arctica din 19 februarie 1947. Există situaţii când omul trebuie să accepte ascunderea adevărului. Nu am libertatea de a face cunoscută următoarea relatare pe care o scriu acum. Probabil că nu va ajunge niciodată la ochii publicului, dar eu trebuie să-mi fac datoria pentru ca cineva să poată citi aceste rânduri, atunci când va veni timpul. Să sperăm că lăcomia unora care-i exploatează pe ceilalţi nu va sta în calea adevărului.

Jurnal de bord – tabăra arctică, 19 februarie 1947.

Dedesubt, peste tot numai gheaţă şi zăpadă. Am observat o uşoară coloraţie spre galben. Este dispersată după un model liniar. Modific direcţia de zbor pentru a observa mai bine această coloraţie. Există de asemenea şi o nuanţă roşu-purpuriu a gheţurilor. Am încercuit această zonă de două ori şi am revenit la direcţia iniţială. Am verificat din nou poziţia avionului la tabăra de bază. Am transmis mai departe îngrijorarea mea în legătură cu ciudatele nuanţe ale zăpezii de sub mine. Atât compasul magnetic cât şi giroscopul încep să tremure şi să se zdruncine. Nu mai putem să ne conducem după aparatele de zbor. Măsor direcţia folosind compasul optic (după soare) şi totul pare în regulă. Manetele de control răspund foarte greu la comenzi, se mişcă foarte încet. Nu se mai văd însă gheţuri. În depărtare se disting munţi. Au trecut 29 de minute de zbor şi acum se văd foarte clar munţii, nu este o iluzie. Nu am mai văzut astfel de munţi, sunt foarte mici. Schimb altitudinea la 900 metri. Întâlnesc iarăşi turbulenţe puternice. Trecem peste micii munţi şi continuăm spre nord. Dincolo de munţi se vede un mic râu. O vale prin mijlocul căreia curge un râu. Nu ar trebui să existe nicio vale înverzită. E ceva anormal în toată povestea asta. Ar trebui să vedem numai gheaţă şi zăpadă. Din lateral se văd păduri pe versanţii munţilor. Instrumentele au luat-o razna. Giroscopul se învârte înainte şi înapoi fără nicio regulă. Reduc altitudinea la 425 de metri şi fac un scurt viraj la stânga ca să văd mai bine valea de sub mine. Este verde şi are iarbă deasă. Lumina de aici pare diferită. Nu se mai vede soarele. Mai facem un viraj la stânga şi punem ochii pe un fel de animal mare aflat în vale. Pare că este un elefant. Ba nu, seamănă mai mult cu un mamut. Este incredibil, şi totuşi se află chiar aici. Reduc altitudinea la 300 de metri şi iau binoclul ca să văd mai bine animalul. E clar – un mamut. Raportez acest lucru la tabăra de bază. Dau peste şi mai multe dealuri înverzite. Termometrul exterior indică o temperatură de 23 grade Celsius. Ne continuăm zborul. Acum sistemele de navigare par în regulă. Nu pot să cred! Dau să contactez tabăra de bază. Aparatul radio nu funcţionează. Peisajul este mult prea nivelat decât în mod normal. În faţă vedem ceea ce pare un oraş! Este imposibil!!!

Avionul pare foarte uşor şi se clatină. Sistemul de navigare refuză să funcţioneze. Dumnezeule, din lateral şi din spate se apropie nave ciudate! Au formă de disc şi parcă radiază ceva din ele. Sunt atât de aproape încât le văd însemnele! Este un tip de swastika. Uluitor! Unde ne aflăm de fapt? Ce s-a petrecut? Încă o dată verific sistemul de navigare. Nu răspunde nici acum. Suntem prinşi într-un fel de «plasă» invizibilă.

Din aparatul de radio se aud pocnete şi apoi se aude o voce în engleză cu un uşor accent nordic sau germanic. Mesajul este: «Bine ai venit amirale pe domeniul nostru. Te vom ateriza în exact şapte minute. Relaxează-te, eşti pe mâini bune.». Îmi dau seama că motoarele avionului nostru s-au oprit. Avionul este controlat din afară şi acum ia un viraj. Acum începe faza de aterizare şi avionul coboară ca şi cum ar fi într-un lift invizibil. La atingerea solului avionul abia tresare. Fac o ultimă însemnare în jurnalul acesta de bord.

De avion se apropie câţiva bărbaţi. Sunt înalţi şi au părul blond. În depărtare se vede un oraş din care pulsează raze de lumină de culorile curcubeului. Nu ştiu ce se va petrece acum, dar nu văd niciun fel de arme la cei care se apropie de noi. Aud o voce care îmi spune pe nume (cu accent german) şi-mi cere să deschid trapa avionului. Mă conformez.”

Aici se încheie jurnalul amiralului Byrd. Ceea ce urmează a povestit din memorie, pentru că nu a mai scris în jurnal restul experienţei sale – şi veţi vedea de ce. Pe scurt, iată ce s-a petrecut în continuare:
1. Byrd şi ajutorul său de radiocomunicaţii, care se afla cu el în avion, au fost luaţi şi duşi spre oraşul luminos care părea că este făcut din cristal.

2. La sosire, cei doi sunt separaţi iar Byrd este luat pentru a se întâlni cu „Stăpânul” care l-a informat că a ajuns în „lumea dinăuntru” şi să nu-i fie frică – mai târziu îl vor duce înapoi la suprafaţa planetei.
3. „Stăpânul” i-a declarat lui Byrd: „Ne-aţi trezit interesul atunci când aţi detonat primele explozii atomice de la Hiroshima şi Nagasaki în Japonia. Chiar în acele momente alarmante ne-am trimis vehiculele zburătoare (flugelrads – germ.) la suprafaţa planetei ca să vedem ce aţi făcut.” A continuat să vorbească despre 1945 şi a spus că au încercat să se întâlnească cu americanii dar au fost întâmpinaţi cu ostilitate. De fiecare dată când încercau, americanii trăgeau în ei şi le atacau vehiculele.
4. „Stăpânul” a explicat că „nu avem niciun viitor dacă vom continua cu nebunia atomică… şi că nu există niciun răspuns în armele noastre, nici certitudini în ştiinţa noastră şi că atunci când se va declanşa războiul cel mare, nu va mai exista nicio floare pe pământ iar toate oraşele omului vor fi nivelate, totul într-un imens haos.”
5. După această discuţie despre cataclismele generate de om, Byrd şi-a luat rămas-bun de la „Stăpân” şi s-a întors la avion împreuna cu ajutorul său. Imediat au fost duşi la suprafaţa planetei în acelaşi mod în care au fost aduşi. Ei aveau însă un mesaj de avertizare foarte clar despre calea omenirii. Un mesaj pentru noi.

11 martie 1947

După întoarcerea în SUA, Byrd a descris (ca la orice misiune) ceea ce s-a petrecut pe parcurs şi a adăugat în jurnalul său ceea ce urmează: „Tocmai m-am întâlnit cu o echipă de la Pentagon. Mi-am prezentat descoperirea şi mesajul primit de la «Stăpân». Totul s-a înregistrat. Ei l-au contactat pe Preşedinte. Sunt reţinut acum de câteva ore. Mai exact şase ore şi 39 de minute. Sunt anchetat intens de către forţe ostile şi o echipă medicală. E un coşmar. Sunt încarcerat sub strictă supraveghere conform celor mai înalte regulamente de siguranţă internaţională ale SUA. Am primit ordin să nu divulg nimic din mesajul primit de la «Stăpân». Incredibil! Mi s-a reamintit că sunt militar şi că trebuie să mă supun ordinelor.”

24 decembrie 1956

„Ultimii ani de după 1947 nu au fost deloc buni. Aceasta este ultima însemnare în acest jurnal. În încheiere trebuie să spun că în toţi aceşti ani am păstrat secret mesajul pe care l-am primit aşa cum s-a ordonat, deşi a fost împotriva valorilor şi moralei mele. Acum presimt venirea unei lungi nopţi pentru mine, dar acest secret nu va muri odată cu mine, ci va triumfa, aşa cum adevărul triumfă totdeauna. Este singura speranţă pentru omenire. Am văzut cu ochii mei şi m-a făcut să devin liber. Mi-am făcut datoria faţă de acest monstruos complex militaro-industrial. De acum încolo lunga noapte despre adevărul Arcticii va lua sfârşit, soarele strălucitor al adevărului va răsări din nou, iar toţi cei care se află în întuneric vor eşua în planurile lor. Pentru că am văzut cu ochii mei acel tărâm de dincolo de poli, centrul marelui necunoscut.”

Amiralul Richard E. Byrd, Marina Statelor Unite”[1][2][3][4][5]

SURSE

  1. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=15963
  2. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=16072
  3. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=16174
  4. https://viatasieducatia.ro/7-calatoria-lui-olaf-jansen-in-lumea-din-interiorul-pamantului/
  5. http://spirituletern.blogspot.com/2018/05/povestea-stranie-dar-reala-lui-olaf.html
  6. Foto: Internet

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro