Christian Velot, biolog și genetician molecular, despre riscurile specifice ale vaccinurilor pe bază de ARN și ADN

Distribuie!
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

“CRIIGEN

NOTĂ DE EXPERTIZĂ PUBLICĂ


PRIVIND VACCINURILE CARE UTILIZEAZĂ TEHNOLOGII OMG

Acesta este un extras dintr-un raport mai amplu al CRIIGEN, Comité de Recherche et d’Information Indépendantes sur le génie Génétique (Comitet de Cercetare și Informație Independentă asupra ingineriei Genetice), organism care întrunește experți internaționali transdisciplinari specializați pe organisme modificate genetic.


Raportul a fost realizat de Dr Christian VÉLOT, genetician molecular și profesor la Universitatea Paris-Sud 11, activ în dezbaterile despre OMG. Aici Christian VÉLOT poate fi vizionat prezentând pe scurt raportul scris, tipurile de vaccin covid și riscurile lor. În cele ce urmează prezentăm traducerea în română a secțiunii Raportului care se ocupă de riscurile vaccinurilor covid.

IV. Analiza riscurilor legate de fiecare tip de vaccin candidat împotriva Covid-19
Vaccinurile inactivate
Faptul că un vaccin utilizează un virus inactivat nu înseamnă că nu există riscuri. Efectul imunizării cu acest tip de vaccinuri este mai redus decât cele cu un virus atenuat. Deci, este nevoie de rapeluri și de adaos de adjuvanți care prezintă posibile efecte toxice, pentru a crește efectul imunogen. Un studiu elvețian din 2004 [2] a arătat că un vaccin inactivat al gripei, administrat intra-nazal, provoca paralizia lui Bell (paralizia ansamblului mușchilor feței) la un mare număr de pacienți, fără a se cunoaște, totuși motivul exact. Între timp, vaccinul a fost retras.

Pe de altă parte, mai multe studii au dezvăluit o creștere a riscului de infecție (cu același virus sau cu altele) în urma vaccinării cu vaccinuri inactivate. Este cazul vaccinurilor antigripale Vaxigrip și Fluzone. Pentru primul, s-a arătat în 2012 că la copiii între 6-15 ani creștea riscul de infecție cu alte virusuri respiratorii [3]. Cel de al doilea s-a dovedit că sporește riscul de infecție cu gripă la adulții obezi [4]. Recent, în 2019 un studiu dezvăluie că un vaccin cu virus dengue inactivat crește rata infectării cu același virus la macaci [5], fapt care fusese observat deja cu un virus atenuat la copiii care nu mai fuseseră expuși la virusul dengue până la vaccinare [6].

Așadar, trebuie luate măsuri de precauții cu totul speciale cu vaccinurile inactivate împotriva Covid-19, cu atât mai mult cu cât virusul în cauză este complet nou și suntem departe de a-i fi descoperi toate efectele.

Vaccinuri care conțin proteine ​​antigenice și vaccinuri VLP (virus-like particle)
În plus față de costul pe care îl reprezintă datorită etapei mai mult sau mai puțin greoaie de purificare a proteinei virale pornind de la celulele transgenice care o produc, aceste vaccinuri se dovedesc ineficiente și pot prezenta efecte toxice, în principal din cauza adjuvanților (cum ar fi aluminiul sau formaldehida, de exemplu) adăugați tocmai pentru a depăși eficiența scăzută și, prin urmare, pentru a potența stimularea sistemului imunitar, dar și din cauza antigenului însuși care, fiind produs de celulele transgenice (care nu sunt cele care îl produc în mod normal) pot prezenta diferențe structurale sau chimice care îi pot conferi proprietăți neașteptate.

Într-adevăr, dacă mesajul genetic conținut în gena virală (transgenă) dictează celulelor care îl găzduiesc (celule transgenice), în timpul procesului de transcriere, natura și secvența aminoacizilor pentru fabricarea proteinei virale (antigen), el este pe de altă parte doar în mica măsură responsabil pentru modul în care proteina trebuie să se plieze în spațiu. Această repliere depinde în parte de natura și de secvența aminoacizilor (și, prin urmare, a genei), dar în principal de mediul celulei în care este fabricată proteina (aciditate, concentrație de sare etc.). Iar mediul celular poate varia considerabil de la un tip de celulă la altul și, prin urmare, nu vom avea niciodată certitudinea că proteina de interes (aici antigenul viral) este pliată corect atunci când este fabricată artificial de către celulele transgenice, chiar și atunci când această proteină păstrează activitatea biologică care ne interesează (aici, caracterul ei imunogen). Plierea greșită a unei proteine ​​poate avea consecințe complet imprevizibile și uneori extrem de dăunătoare. Să nu uităm că bolile prionice – de exemplu boala vacii nebune, boala Creutzfeldt-Jakob, scrapia la oaie etc. – se datorează unor simple defecte de pliere ale unei anumite proteine. Desigur, nu toate defectele de pliere fac prioni …, dar nu putem decât să ne rugăm ca proteina virală să se plieze bine.

În continuare, o dată ce plierea sa este completă, proteina poate face obiectul unor modificări chimice secundare (denumite „post-translaționale”), cum ar fi adăugări de zaharuri, fosfați, care pot fi necesare pentru funcționalitatea, activitatea sa, sau îi conferă proprietăți particulare, cum ar fi – exact! – proprietăți imunogene. Aici, iarăși, nu vom fi niciodată siguri că aceste modificări post-translaționale (care nu sunt „dictate” de genă), puse în aplicare în celulele transgenice, sunt absolut identice cu ceea ce se desfășura în celulele în care proteina este produsă în mod natural (aici, celulele infectate în mod natural de virus).

Vaccinuri care livrează ARN sau ADN care codifică proteina antigenică (proteina spike)
3.1 Riscul apariției virusurilor recombinante
Acest risc este independent de vectorul utilizat pentru livrarea în celulele gazdei a ADN-ului sau ARN-ului viral care codifică antigenul proteic, indiferent dacă e un vector plasmidic, o nanoparticulă sau un virus modificat genetic. În orice caz, acest risc este și mai mare în cazul utilizării virusurilor modificate genetic deoarece acestea introduc nu doar ADN-ul sau ARN-ul viral de interes, ci și o parte din propriul lor genom.

Virusurile au o mare capacitate de a schimba fragmente din materialul lor genetic, atunci când genoamele virale în cauză sunt de aceeași natură (adică, fie ADN, fie ARN) și împărtășesc secvențe similare (gene). Procesul bine cunoscut care guvernează aceste schimburi se numește recombinare (și când această recombinare are loc între secvențe de ADN sau ARN care seamănă între ele, vorbim despre recombinare omologă). Acest fenomen de recombinare nu este limitat la ADN-ul sau ARN-ul viral, însă, se știe că secvențele virale sunt mai des obiectul numeroaselor recombinări (adică, sunt foarte „recombinogene”). Din aceste recombinări între materiale genetice virale rezultă așa-numitele virusuri „recombinante” iar gena (genele) care a (au) reprezentat siturile acestor schimburi se numesc „mozaicuri”, adică sunt alcătuite în parte din secvențe de la virusul 1 și secvențe de la virusul 2 (Figura 3). Figura 3 ilustrează recombinarea dintre ADN-uri virale, dar acest fenomen poate apărea la fel de bine între ARN-urile virale.

În multe cazuri, aceste virusuri recombinante sunt mult mai virulente decât virusurile originale și, prin urmare, pot provoca infecții virale agravate. Acest fenomen a fost demonstrat pe scară largă la plantele transgenice în care o genă virală a fost introdusă voluntar în genomul lor și au fost infectate apoi cu un virus înrudit cu cel care provine din transgenul viral [8-16]. Un exemplu foarte cunoscut este cel al a virusului H1N1 din 2009, un virus recombinant care poate cauza infecții virale agravate la om, fiind recombinat din trei tulpini de virus gripal: o tulpină porcină, o tulpină umană și o tulpina aviară. Desigur, acest fenomen poate apărea (spontan) numai dacă materialul genetic provenind de la cel puțin două virusuri se găsește (în același timp) în aceleași celule, ceea ce, din fericire, este extrem de rar în natură, deoarece implică faptul ca aceleași celule să fie coinfectate de cel puțin două virusuri. Dar prin acțiunea omului, acest fenomen poate deveni mult mai frecvent. Așa cum am menționat anterior, este cazul plantelor transgenice în care a fost introdus un transgen viral, caz în care este suficient apoi ca aceste plante să fie infectate cu un singur virus pentru ca asemenea evenimente ca recombinarea să aibă loc.

Dar există, de asemenea, riscul cu care ne confruntăm la oameni în cazul administrării de vaccinuri care livrează ARN sau ADN viral în celulele pacienților. Vaccinurile Covid-19 de acest tip, care fac (la data redactării raportului, în prezent fiind autorizate mai multe vaccinuri – n.n.) obiectul studiilor clinice, sunt administrate intramuscular sau intradermic. Celulele țintă sunt, deci, celulele musculare, celule ale pielii, fibroblaste (celule ale țesutului conjunctiv, adică țesut de susținere care învelește organele și țesuturile, în special, fasciculele musculare) dar și celulele sanguine circulante și celulele endoteliale (ale vaselor de sânge), precum și toate celulele care pot fi ținte ale infecției cu alte virusuri. De exemplu, enterovirusurile (virusuri ARN nude) au fost detectate în celulele musculare [19], virusul Zika infectează celulele pielii [20], Chikungunya vizează celulele musculare satelite (celulele stem ale țesutului muscular) [21], dar de asemenea, celulele endoteliale și fibroblastele [22]. Iar acestea sunt, bineînțeles, doar cateva exemple…

Vaccinarea împotriva Covid-19, dacă va deveni realitate, va fi o vaccinare în masă, în toată lumea. Prin urmare, probabilitatea apariției acestui tip de evenimente (recombinarea virală) este departe de a fi nulă, chiar dacă rămâne mai scăzută din punct de vedere al frecvenței. O astfel de vaccinare în masă cu acest tip de vaccin ar putea deveni o fabrică la scară largă de noi virusuri recombinante. Să nu uităm că este suficient ca un singur virus nou să apară oriunde în lume pentru ca, apoi, consecințele asupra sănătății, asupra mediului și societății să fie globale și colosale…

3.2. Riscul de mutageneză inserțională (genotoxicitate)
Mutageneza inserțională este o mutație (modificare a informației genetice) prin inserarea unei secvențe în interiorul unui genom, această inserție putând apoi inactiva sau modifica expresia uneia sau mai multor gene (ale genomului original).

Acest risc de genotoxicitate pentru celulele umane vizate de vaccinare (al căror genom care este, desigur, ADN-ul) se referă, prin urmare, doar la vaccinurile care furnizează ADN viral, indiferent dacă vectorul este o plasmidă sau un virus modificat genetic. Cu toate acestea, acest risc poate apărea și la vaccinurile care livrează ARN (în celulă) printr-un vector viral ARN – modificat genetic, de tipul virusului SIDA (HIV, utilizat pe scară largă ca vector) dacă din acesta nu a fost înlăturată în mod corespunzător transcriptaza inversă, precum și de gena care o codifică. De fapt, transcriptaza inversă virală poate converti apoi ARN-ul în ADN, care apoi se va integra în genomul celulelor țintă.

Virusurile modificate genetic sunt, de asemenea, utilizate pe scară largă în terapiile genice cu scopul de a furniza versiunea normală a unei gene umane, (genă) care se dovedește a fi defectă (mutantă) la pacientul tratat. În 2002, la trei ani după un studiu de terapie genică (la copii cu imunodeficiență severă datorită unei mutații pe Cromozomul X), folosind ca vector un virus-ARN (ribovirus) modificat genetic, 2 dintre cei 10 copiii tratați au dezvoltat leucemie datorită inserției ADN-ului reparator livrat de vectorul viral în apropierea unei proto-oncogene (genă a cancerului), provocând tulburări severe ale expresiei acesteia [23].

Mai multe studii au demonstrat efectele de mutageneză inserțională cauzate de diferite familii de virusuri ARN (inclusiv HIV) [24]. De asemenea, mai multe studii efectuate la șoareci au arătat că administrarea de gene prin vectori derivați din virusul adeno-asociat patogen (AAV, un virus mic non-ADN)) duc la mutageneză inserțională [25]. În 2016, un studiu asupra efectelor genotoxice ale vectorilor virali derivați din HIV și AAV utilizați în scop terapeutic, conchidea că „o cunoaștere aprofundată a biologiei virale, precum și progrese în genetica celulară sunt necesare pentru a elucida natura selecției siturilor de integrare a vectorilor virali și a riscurilor asociate ”[26].

Riscuri legate în mod specific de utilizarea vectorilor virali modificați: imunotoxicitatea
Pe lângă riscurile de apariție a virușilor recombinanți și a mutagenezei inserționale (mai ales atunci când materialul genetic livrat este ADN), vectorii virali fiind ei înșiși imunogeni, pot induce efecte semnificative de imunotoxicitate.

În 2002, un experiment pilot de terapie genică, efectuat asupra a 18 băieți care sufereau de o tulburare metabolică severă din cauza unei gene defecte localizate pe cromozomul X, a condus la moartea unui tânăr de 18 ani din cauza unei boli inflamatorii sistemice fatale cauzate de vectorul viral (virus ADN uman dezarmat): secvențele ADN ale vectorului au fost găsite în majoritatea țesuturilor sale. Faptul că celelalte 17 persoane tratate nu au prezentat absolut deloc acest tip de răspuns arată cât de dificil este de anticipat acest risc și, prin urmare, de controlat. În Belgia, mai multe studii clinice de imunoterapie pentru combaterea cancerului și utilizarea unui virus dezarmat în care mai mult de 15% din genomul său a fost înlocuit cu două gene umane (care codifică un antigen prezent pe suprafața celulelor canceroase și o interleukină, o proteină de comunicare între celulele imune) au arătat o activare nespecifică a sistemului imunitar produsă de vector, rezultând o reacție inflamatorie și un răspuns autoimun. Numeroase alte studii au arătat efecte de imunotoxicitate ale diferiților vectori virali utilizați pentru terapia genică sau vaccinare. În cazul vectorilor virali utilizați în scopuri de vaccinare, imunitatea anti-vector poate interfera, de asemenea, direct cu eficacitatea dorită a vaccinului (imunogenitatea vaccinului).

V. Considerații generale cu privire la evaluarea riscurilor legate de aceste vaccinuri
Recursul la vaccinurile care eliberează material genetic viral (ADN sau ARN) este nou sau de dată recentă. Utilizarea de virusuri modificate genetic drept vectori, mai ales în scopuri de terapie genică sau imunoterapie a arătat cât de variate sunt efectele nedorite, necontrolabile și posibil grave. Dacă încercările de imunoterapie sunt relativ recente, eșecurile terapiei genice de mai bine de 35 de ani sunt aici ca să ni le amintească. Aceste eșecuri se explică în mare măsură prin urmărirea efectului de bombă mediatică în detrimentul eficacității și/sau biosecurității. Un asemenea demers nu va putea niciodată să răspundă așteptărilor și nevoilor în termeni de îngrijire.

Dar utilizarea acelorași vectori în scopuri de vaccinare îmbracă o altă semnificație. Într-adevăr, terapia genică sau imunoterapia nu privește doar un număr limitat de persoane, ci și persoane grav bolnave. În consecință, nu numai că eventualele efecte secundare privesc un număr restrâns de indivizi, dar gravitatea stării lor de sănătate și situația de urgență sanitară în care se află permite fără îndoială acceptarea unor riscuri. În cazul vaccinurilor, suntem într-un demers de prevenție. Aceasta privește deci un număr considerabil de persoane din care majoritatea este sănătoasă (în orice caz față de patologia de care vaccinul se presupune că ne protejează). Efectele secundare necontrolabile ar avea consecințe considerabile, mai ales într-o campanie de vaccinare în masă precum cea destinată luptei împotriva Covid-19. Aceste consecințe ar putea fi dezastruoase pe plan sanitar, evident, dar și pe planul mediului înconjurător (de exemplu în cazul propagării de noi virusuri recombinante: a se vedea secțiunea IV.3.1.). Iar faptul că este vorba de un demers de prevenție nu permite nici o asumare a riscului.

În consecință, vaccinurile candidate au nevoie de o evaluare sanitară și de mediu aprofundată incompatibilă cu urgența, fie că este rezultatul presiunii autorităților decizionale și sanitare sau cea a profiturilor industriilor farmaceutice angajate în goana aceasta după vaccin. În nota sa de încadrare din 23 iulie 2020 privind strategia de vaccinare împotriva Covid-19 [35], Înalta Autoritate de Sănătate (HAS) declară: „În cadrul pandemiei de Covid-19, miza este deci de a concepe un vaccin cât mai eficace și cât mai sigur posibil într-un timp record”. Această afirmație este o absurditate și o aberație din partea unei autorități precum HAS.

Pericolele legate de caracteristicile vectorilor virali modificați genetic sau de eventuala lor dispersie sau diseminări trebuie să fie tratate în cadrul unei evaluări a riscurilor privitoare la mediul înconjurător extrem de constrângătoare.

Dimpotrivă, articolele 2 și 3 din recentul regulament european 2020/1043 conform cărora orice testare clinică a medicamentelor care conțin OMG sau care constă în asemenea organisme și destinate să trateze sau să prevină Covid-19 scapă evaluărilor prealabile asupra sănătății și mediului înconjurător, deschid ușa unei evaluări extrem de laxiste și se opune total principiului precauției.

În plus, acest regulament readuce în discuție, în fapt, legislația izolării care se aplică aici microorganismelor și virusurilor modificate genetic. Această reglementare definește 4 niveluri de izolare (identificate de la 1 la 4, izolarea fiind cu atât mai constrângătoare cu cât cifra este mai mare). Manipularea unui virus patogen cere o izolare de nivel minim 2, adeseori 3, chiar 4. Dispozițiile regulamentului 2020/1043 deschid ușa unei izolări de nivel zero chiar înainte de a aduce dovada siguranței sanitare și a mediului înconjurător a acestor virusuri modificate genetic.

Note:

2 Mutsch M., Zhou W., Rhodes P., Bopp M., Chen RT., Linder T., Spyr C., Steffen R. (2004). Use of the inactivated intranasal influenza vaccine and the risk of Bell’s palsy in Switzerland. N. Engl. J. Med. 350, 896-903

3 Cowling B.J., Fang, V.J., Nishiura H., Chan K.-H., Ng S., Ip D.K.M., Chiu S.S., Leung G.M., Peiris J.S.M. (2012). Increased risk of noninfluenza respiratory virus infections associated with receipt of inactivated influenza vaccine. Clin. Infect. Diseases. 54, 1778-1783

4 Neidich S.D., Green W.D., Rebeles J., Karlsson E.A., Schultz-Cherry S., Noah T.L., Chakladar S., Hudgens M.G., Weir S.S., Beck M.A. (2017). Increased risk of influenza among vaccinated adults who are obese. Int. J. Obes. 41, 1324-1330

5 Borges M.B., Marchevsky R.S., Carvalho Pereira R., da Silva Mendes Y., Almeida Mendes L.G., Diniz-Mendes L., Cruz M.A., Tahmaoui O., Baudart S., Freire M., Homma A., Schneider-Ohrum K., Vaughn D.W., Vanloubbeeck Y., Lorin C., Malice M.P., Caride E., Warter L. (2019). Detection of post-vaccination enhanced dengue virus infection in macaques: An improved model for early assessment of dengue vaccines. PLoS Pathog. 15, e1007721

6. Sridhar S., Luedtke A., Langevin E., Zhu M., Bonaparte M., Machabert T., Savarino S., Zambrano B., Moureau A., Khromava A., Moodie Z., Westling T., Mascareñas C., Frago C., Cortés M., Chansinghakul D., Noriega F., Bouckenooghe A., Chen J., Ng S.P., Gilbert P.B., Gurunathan S., DiazGranados C.A. (2018). Effect of Dengue Serostatus on Dengue Vaccine Safety and Efficacy. N. Engl. J. Med. 379, 327-340

7 Vélot C. (2009). OGM, tout s’explique. Ed Goutte de Sable. ISBN : 978-2-917904-01-5

8. Latham J. and Steinbrecher R. (2004). Horizontal gene transfer of viral inserts from GM plants to viruses. EcoNexus (Technical Paper).

9. Lommel S.A. and Xiong Z. (1991). Reconstitution of a functional red clover necrotic mosaic virus by recombinational rescue of the cell-to-cell movement gene expressed in a transgenic plant. J. Cell. Biochem. 15A, 151.

10. Gal S., Pisan B., Hohn T., Grimsley N. and Hohn B. (1992). Aginfection of transgenic plants leads to viable cauliflower mosaic virus by intermolecular recombination. Virology 187, 525-33.

11. Wintermantel W.M. and Schoelz J.E. (1996). Isolation of recombinant viruses between caluiflower mosaic virus and a viral gene in transgenic plants under conditions of moderate selection pressure. Virology 223, 156-64.

12. Green A.E. and Allison R.F. (1994). Recombination between viral RNA and transgenic plant transcripts. Science 263, 1423.

13. Frischmuth T. and Stanley J. (1998). Recombination between viral DNA and the transgenic coat protein gene of African cassava mosaic geminivirus. J Gen Virol 79, 1265-71

14 Borja M., Rubio T., Scholthof H.B. and Lackson A.O. (1999). Restoration of wildtype virus by double recombination of tombusvirus mutants with a hosttransgene. Mol Plant Microbe Interact 12, 153-162

15. Adair T. and Kearney C.M. (2000). Recombination between a 3-kilobas tobacco mosaic virus transgene and a hologous viral construct in the restoration of viral and nonviral genes. Archives of Virology DOI: 10.1007/s007050070062

16. Varrelmann M., Palkovics L. and Maiss E. (2000). Transgenic or plant expression vectormediated recombination of plum pox virus. Journal of Virology 74, 7462-7469.

17. Novel Swine-Origin Influenza A (H1N1) virus Investigation Team. (2009). Emergence of a novel swine-origin influenza A (H1N1) virus in humans. N. Engl. J. Med. 360 ,25

18. Garten R.J., Davis C.T., Russell C.A., Shu B., Lindstrom S., Balish A., Sessions W.M., Xu X., Skepner E., Deyde V., Okomo-Adhiambo M., Gubareva L., Barnes J., Smith C.B., Emery S.L., Hillman M.J., Rivailler P., Smagala J., de Graaf M., Burke D.F., Fouchier R.A., Pappas C., Alpuche-Aranda C.M., López-Gatell H., Olivera H., López I., Myers C.A., Faix D., Blair P.J., Yu C., Keene K.M., Dotson P.D. Jr, Boxrud D., Sambol A.R., Abid S.H., St George K., Bannerman T., Moore A.L., Stringer D.J., Blevins P., Demmler-Harrison G.J., Ginsberg M., Kriner P., Waterman S., Smole S., Guevara H.F., Belongia E.A., Clark P.A., Beatrice S.T., Donis R., Katz J., Finelli L., Bridges C.B., Shaw M., Jernigan D.B., Uyeki T.M., Smith D.J., Klimov A.I., Cox N.J. (2009). Antigenic and genetic characteristics of swine-origin 2009 A(H1N1) influenza viruses circulating in humans. Science. 325, 197-201

19 Douche-Aourik F., Berlier W., Féasson L., Bourlet T., Harrath R., Omar S., Grattard F., Denis C., Pozzetto B. (2003). Detection of enterovirus in human skeletal muscle from patients with chronic inflammatory muscle disease or fibromyalgia and healthy subjects.
J. Med. Virol. 71, 540-547

20. Hamel R., Dejarnac O., Wichit S., Ekchariyawat P., Neyret A., Luplertlop N., PereraLecoin M., Surasombatpattana P., Talignani L., Thomas F., Cao-Lormeau V.M., Choumet V., Briant L., Desprès P., Amara A., Yssel H., Missé D. (2015). Biology of Zika Virus Infection in Human Skin Cells. J. Virol. 89, 8880-8896

21. Ozden S., Huerre M., Riviere J.P., Coffey L.L., Afonso P.V., Mouly V., de Monredon J., Roger J.C., El Amrani M., Yvin J.L., Jaffar M.C., Frenkiel M.P., Sourisseau M., Schwartz O., Butler-Browne G., Desprès P., Gessain A., Ceccaldi P.E. (2007). Human muscle satellite cells as targets of Chikungunya virus infection. PLoS One. 2, e57

22. Sourisseau M., Schilte C., Casartelli N., Trouillet C., Guivel-Benhassine F., Rudnicka D., Sol-Foulon N., Le Roux K., Prevost M.C., Fsihi H., Frenkiel M.P., Blanchet F., Afonso P.V., Ceccaldi P.E., Ozden S., Gessain A., Schuffenecker I., Verhasselt B., Zamborlini A., Saïb A., Rey F.A., Arenzana-S.F., Desprès P., Michault A., Albert M.L., Schwartz O. (2007). Characterization of reemerging chikungunya virus. PLoS Pathog. 3, e89

23. Hacein-Bey-Abina S., Von Kalle C., Schmidt M., McCormack M.P., Wulffraat N., Leboulch P., Lim A., Osborne C.S., Pawliuk R., Morillon E., Sorensen R., Forster A., Fraser P., Cohen J.I., de Saint Basile G., Alexander I., Wintergerst U., Frebourg T Aurias A., Stoppa-Lyonnet D., Romana S., Radford-Weiss I., Gross F., Valensi F., Delabesse E., Macintyre E., Sigaux F., Soulier J., Leiva L.E., Wissler M., Prinz C., Rabbitts T.H., Le Deist F., Fischer A., Cavazzana-Calvo M. (2003). LMO2-associated clonal T cell proliferation in two patients after gene therapy for SCID-X1. Science. 302, 415-419

24. Nowrouzi A., Glimm H., von Kalle C., Schmidt M. (2011). Retroviral vectors: post entry events and genomic alterations. Viruses. 3, 429-455

25. Chandler R.J., Sands M.S., Venditti C.P. (2017). Recombinant Adeno-Associated Viral Integration and Genotoxicity: Insights from Animal Models. Hum. Gene Ther. 28, 314-322

26 Gil-Farina I., Schmidt M. (2016). Interaction of vectors and parental viruses with the host genome. Curr. Opin. Virol. 21, 35-40
27. Raper S.E., Chirmule N., Lee F.S., Wivel N.A., Bagg A., Gao G.P., Wilson J.M., Batshaw M.L. (2003). Fatal systemic inflammatory response syndrome in a ornithine transcarbamylase deficient patient following adenoviral gene transfer. Mol. Genet. Metab. 80, 148-158

28. Goossens M., Pauwels K., Willemarck N., Breyer D. (2013). Environmental risk assessment of clinical trials involving modified vaccinia virus Ankara (MVA)-based vectors. Curr. Gene Ther. 13, 413-420

29. Brehm M., Samaniego L.A., Bonneau R.H., DeLuca N.A., Tevethia S.S. (1999). Immunogenicity of herpes simplex virus type 1 mutants containing deletions in one or more alpha-genes: ICP4, ICP27, ICP22, and ICP0. Virology. 256, 258-269

30. Ramírez J.C., Gherardi M.M., Esteban M. (2000). Biology of attenuated modified vaccinia virus Ankara recombinant vector in mice: virus fate and activation of B- and Tcell immune responses in comparison with the Western Reserve strain and advantages as a vaccine. J. Virol. 74, 923-933

31. Liu Q., Muruve D.A. (2003). Molecular basis od the inflammatory response to adenovirus vectors. Gene Ther. 10, 935-940 32. Liu Q., Zaiss A.K., Colarusso P., Patel K., Haljan G., Wickham T.J., Muruve D.A. (2003). The role of capsid-endothelial interactions in the innate immune response to adenovirus vectors. Hum. Gene Ther. 14, 627-643

33. Sauter S.L., Rahman A., Muralidhar G. (2005). Non-replicating viral vector-based AIDS vaccines: interplay between viral vectors and the immune system. Curr HIV Res. 3, 157-181

34. Pinschewer D.D. (2017). Virally vectored vaccine delivery: medical needs, mechanisms, advantages and challenges. Swiss Med. Wkly. 147, w14465

35. HAS-Stratégie vaccinale contre le covid-19. https://www.has-sante.fr/upload/docs/application/pdf/2020-07/note_de_cadrage_strategie_vaccinale_contre_la_covid_19.pdf”[1]

Video

https://youtu.be/73-oxZsSWQ0

SURSE

  1. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/analiza-a-riscurilor-tipurilor-de-vaccin-covid-christian-velot-biolog-si-genetician-molecular-despre-riscurile-specifice-ale-vaccinurilor-pe-baza-de-arn-si-adn
  2. Foto: Internet
  3. Video: YouTube

Donații pentru Departamentul de Informații România (DIR)

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Departamentul de Informații România (DIR) – canalul oficial Telegram. Apăsați butonul “join” pentru a vă abona la canal!

Dragoș Anunnaki – apăsați butonul “join” pentru a vă abona la canal!

Vă invităm să vă înscrieți în grupul Departamentul de Informații România (DIR)!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR) este o organizație privată de informații și investigații, fără personalitate juridică. Departamentul de Informații România (DIR) a fost creat la data de 15 august 2013. Departamentul de Informații România (DIR) deține o arhivă uriașă.

You may also like...

Citește mai multe:
Orașul Tikal, Guatemala

CIA recunoaște experimentele pentru influențarea comportamentului uman prin dispozitive electronice

Cum îți poți vindeca trupul numai cu forța gândului

Nassim Haramein – Teoria unificată a câmpului

Mormintele a patru războinici geto-daci, descoperite în Brașov

Închide