Comisia Trilaterală: triunghiul de oțel al globalizării

Distribuie!
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

„Este fundamental să înțelegem rolul pe care îl joacă pe eșichierul internațional această structură masonică foarte influentă numită Comisia Trilaterală. Această organizaţie a fost constituită în SUA în iulie 1973 la iniţiativa marelui magnat american David Rockefeller. Pentru a lămuri care a fost scopul înfiinţării ei este necesar să începem cu o succintă cronologie a evenimentelor din acel an, 1973, dar şi puţin dinainte. Este de asemenea important să urmărim evoluţia Comisiei în anii care au urmat şi sistemul pe care l-au construit membrii ei pentru a „ajuta” lumea.

În primul rând este necesar să observăm că indiferent unde citim sau vizionăm informaţii despre Comisia Trilaterală, întâlnim foarte des cuvântul „consolidare”. La ce se referă de fapt acest termen? Din ceea ce spun corifeii Trilateralei, „consolidarea” în acest context apare cu referire la unirea mai multor direcții, forțe, tendințe într-una singură şi vizează furnizarea unei puteri mai mari ansamblului nou format în noua lume globalizată. Dar despre ce fel de globalizare şi libertate de exprimare vorbesc ei dacă organizaţia lor se numeşte „Trilaterală”?


Această consolidare, fortificare a sistemului masonic ocult şi a marilor corporaţii care lucrează în slujba lor, slăbesc în mod evident forţa individului în societate. Prin intermediul taxelor aceasta poate fi făcută într-un mod imperceptibil, de-a lungul timpului.

Dar ce ziceţi de aşa o „dorinţă” a celor ce au condus America de a „promova” iniţiativa privată? Exact asta ne sfătuiesc și pe noi, pe români, ori de câte ori unul dintre braţele acestei Trilaterale, FMI-ul, vine la Bucureşti! De ce fac aceasta? Pentru că privatizarea înseamnă că mai devreme sau mai târziu corporațiile masonice înghit toate micile afaceri private care le interesează.


Consolidarea la scară globală a fost şi este un proces de înlăturare a individului din viaţa economică decizională. Ca urmare, marea majoritate a popoarelor ajung să creadă în „omnipotența” corporațiilor şi să se bazeze pe ele ca fiind un dat implicit, inevitabil. În realitate ceea ce rezultă este un sistem care creşte mereu taxele şi împinge oamenii spre a munci pe sume infime pentru marile firme trans-naționale. Efectul acestui ciclu este devastator la nivelul individului.

Ce mai înseamnă „consolidare” şi care este diferenţa dintre această consolidare propusă de Trilaterală şi planurile centralizate prognozate şi puse în practică?
Consolidarea văzută de Trilaterală este un fenomen economic ce urmăreşte favorizarea sau defavorizarea unor economii în funcţie de interesele celor care conduc Trilaterala şi care au banii necesari pentru a face ca evenimentele să se petreacă așa cum vor ei. Evident că România nu se poate număra printre favoriţii acestei Trilaterale şi nu poate fi vorba de un sprijin acordat ţării noastre. România poate fi în viziunea Trilateralei doar o unealtă care să fie folosită şi nu întreţinută.

Dominaţia actuală a alianței anglo-americane asupra întregii lumi a fost înfăptuită printr-o serie de decizii atent gândite care fac parte dintr-un plan minuțios pus la cale.

Supremaţia asupra petrolului a fost un prim obiectiv şi el a contat mult în decizia strategică de a înfiinţa Comisia Trilaterală. Stabilimentul anglo-american a obținut astfel dominaţia totală asupra economiei mondiale.

După al Doilea Război Mondial, sistemul economic global a fost programat la întâlnirea care a avut loc în iulie 1944 la Bretton Woods (New Hampshire, SUA). Dolarul american a devenit de atunci moneda de schimb adoptată de întreaga lume în tranzacţiile care se efectuau la nivel global. În acel moment aurul era cotat la 35 $/uncie.

Acest sistem implementat la Bretton Woods, care aducea dolarul în prim plan, înlocuind aurul, era nevoie să se bazeze pe nişte instituţii mondiale care să pună în aplicare acest proiect, să îl promoveze şi să îl controleze în interes american şi occidental în general.

Pentru aceasta au fost creați cei cinci piloni ai viitoarei hegemonii economice vestice şi anume: UE, NATO, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială (BM) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO, fostul GATT).

Aceste cinci organizaţii sinistre au înfăptuit politica vestică şi au sugrumat un număr enorm de ţări din punct de vedere politic, militar și economic. Toate au fost şi sunt în slujba acestei odioase Comisii Trilaterale.

Odată cu terminarea celui de al Doilea Război Mondial, americanii au iniţiat în „sprijin” pentru Europa vestitul Plan Marshall, prin intermediul căruia au fost acordate diferite ajutoare strategice economiilor vest-europene. Planul a prevăzut printre altele ca 10% din volumul total de bani oferiţi pentru refacerea țărilor afectate de război să se regăsească în tranzacțiile cu petrol. Petrolul era permis să fie cumpărat doar de la americani, astfel că în 1947 cele cinci companii americane uriaşe care dominau piaţa petrolului, prosperau din afacerile cu Europa de Vest.

Între 1945 şi 1948 aceste companii americane au dublat preţul petrolului pentru a acoperi mai repede volumul de bani pe care Statele Unite îl promiseseră Europei. În felul acesta americanii și-au întărit dominaţia şi controlul asupra preţului petrolului şi, bineînțeles, și-au mărit masiv fondurile. În același timp ei au refuzat orice propunere a europenilor de a construi rafinării pentru prelucrarea petrolului, dorind să deţină monopolul.

Situaţia nu a putut fi menținută totuși mult timp în felul acesta întrucât şi europenii au început să își construiască rafinării şi să aducă ei înșiși petrol din ţările exportatoare.

Totodată ţările Lumii a Treia au început să se dezvolte şi să acceadă la resurse care să le permită punerea în practică a unor planuri de dezvoltare economică. În felul acesta întreaga lume a demarat un proces prin care statele puteau deveni mai independente. Dar asta reprezenta o problemă pentru SUA şi Anglia pentru că lumea devenea mai puţin dependenţă faţă de puterea lor și în speță față de dolarul american.

SUA a refuzat să devalorizeze dolarul (să îi scadă prețul) în raport cu uncia de aur, iar multe naţiuni au descoperit că rezervele de aur pe care le încredințaseră spre păstrare în băncile din Statele Unite pur și simplu dispăruseră. În jurul anului 1971 rezervele de aur ale SUA reprezentau mai puţin de un sfert din fondul oficial de garanţie al dolarului.

Magnaţii de pe Wall Street l-au convins atunci pe Nixon să abandoneze politica de echivalare a dolarului în aur astfel că în data de 15 august 1971 Nixon a luat o decizie capitală la îndemnul unor sfătuitori personali. El a suspendat convertibilitatea dolarului în aur, punând întreaga lume în fața faptului împlinit. Din acel moment economia mondială a început să pună dolarul ca element axial, dar fără ca moneda americană să mai fie valorizată prin cantități echivalente de aur care să fie deținut în bănci americane sau engleze. Făcând aceasta, SUA a încălcat flagrant Acordul de la Bretton Woods care prevedea ca deţinătorii de dolari americani să aibă posibilitatea de a schimba bancnotele în rezerve de aur deținute în băncile americane sau ale Marii Britanii.

Imediat după această mişcare, președintele Nixon a anunţat că Rezervele Federale cumpără aur acordând un preț cu 8% mai mare, adică 38 $/uncie. Ceea ce urmăreau de fapt bancherii de pe Wall Street era o tardivă devalorizare a dolarului, de ochii lumii. Dar ei deja prinseseră în hora dolarului întreaga economie mondială şi doreau în plus să îşi asigure rezerve de aur în trezorerie. Ei știau că diferenţa de 8% este infimă faţă de cât vor câştiga din fluctuaţiile (pe care le puteau provoca) ale dolarului pe piaţa mondială. Iată că în felul acesta SUA putea avea şi dolarii de pe piaţa mondială, dar şi aurul care să acopere mai târziu valoarea bancnotelor. Însă mişcarea nu a avut succesul scontat.

În Februarie 1973 dolarul fost devalorizat cu 10% iar aurul a fost cotat la 42,22 $/unice. A fost o mişcare care s-a dovedit a nu fi cea mai bună pentru că în martie 1973 dolarul a căzut cu 40% în avantajul mărcii germane, ceea ce era o nebunie pentru economia americană.

Înființarea Comisiei Trilaterale

Dar a venit luna mai a anului 1973 când a avut loc o Consfătuire Mondială în Suedia a grupului Bilderberg, la Saltsjoebaden. Întâlnirea a devenit istorică pentru că acolo s-a luat decizia înființării Comisiei Trilaterale, ceea ce a și urmat efectiv două luni mai târziu, în iulie 1973. De remarcat că această organizație la care participă constant, an de an, cei mai importanți reprezentanți (marea majoritate masoni) din sfera politică, bancară, economică și culturală din aproape toate țările lumii are chiar și în prezent, ca și Grupul Bilderberg, un caracter secret. Unde este transparența democratică față de aceste întâlniri ale „Elitelor”? Și de ce presa nu comentează practic deloc acest subiect? E simplu: pentru că mass-media occidentală este un instrument obedient în mâinile globaliștilor care trag demult frâiele lumii prin aceste structuri ce lucrează ca un Guvern Mondial Secret.

La întâlnirea din Suedia au participat peste 84 de reprezentanţi din tot atâtea ţări. Erau politicieni, bancheri, oameni de afaceri, dar şi reprezentanţi ai guvernelor ţărilor respective. Momentul culminant al întâlnirii a fost atunci când economistul Walter Levy a subliniat necesitatea unui scenariu prin care preţul petrolului să crească cu 400% pe piaţa internaţională. Tot atunci a intrat în scenă strategul Henry Kissinger, cel care a devenit arhitectul dezastrului economic mondial. Planul elaborat de el împreună cu o echipă de „specialişti” avea în vedere crearea unui flux de petro-dolari, pe care ei l-au denumit „reciclarea curgerii petro-dolarilor”.

Acum vine momentul care ne interesează, şi anume crearea acelui grup influent din jurul nucleului Bilderberg. Acest grup, care a fost numit „Comisia Trilaterală”, dorea să lanseze un atac complex împotriva creşterii economice globale cu scopul de a păstra balanţa puterii globale în favoarea stabilimentul anglo-american. Singura armă posibilă şi la îndemână a fost PETROLUL, de care toată lumea avea nevoie, mai exact curgerea lui în pieţele mondiale. În acest moment a intrat în scenă Comisia Trilaterală.

Așadar, începând din anul 1945 comerţul mondial utilizează ca monedă de schimb dolarul american. O creştere masivă în preţul petrolului a adus apoi o creştere a cererii de dolari pe piaţa mondială, bani care era nevoie să fie folosiţi pentru plata petrolului.

Niciodată în istorie un aşa de mic cerc de oameni nu conduseseră lumea şi întreaga economie mondială. Acest grup a utilizat puterea petrolului într-o manieră nemaintâlnită până atunci. A creat cea mai sinistră schemă economică la nivel mondial şi vom vedea cum.

În 1973, cu asentimentul lui David Rockefeller, Kissinger aruncă în aer Orientul Mijlociu şi declanşează un război simulând o invazie egipteano-siriană a Israelului. Prefăcându-se că intervin pentru restabilirea dreptății, americanii au obținut accesul la petrolul din peninsulă. În plus, situația înscenată i-a ajutat să creeze un embargo asupra distribuirii petrolului (și decizia asupra prețului său), petrol care era extras în special din Orientul Mijlociu. Începând de atunci, petrolul arab și prețul său de vânzare au devenit subiectul discordiei în relațiile de pe piaţa internaţională. Dar în acest timp interesele anglo-americane erau derulate în linişte de Kissinger şi echipa lui.

Din 1949 până în 1970 preţul global al petrolului a rămas aproape neschimbat, el fiind menţinut de OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) la cote rezonabile. Între 1970 şi 1973 preţul a crescut însă de la 1,90 $/baril la 3,01 $/baril.

După începerea războiului din peninsula arabică, în toamna anului 1973, această Comisie Trilaterală, care îl avea coordonator pe Henry Kissinger, a dus petrolul (în urma unei întâlniri la Viena a şefilor OPEC), la prețul de 5,11 $/baril, deci o creştere de 70%, ceea ce însemna enorm pentru acea perioadă. Dar era clar că situaţia nu va rămâne aşa şi că americani vor împinge preţul și mai sus pentru ca banii împrumutaţi altor ţări (dolari americani) să ajungă să ducă ţările respective la supunerea totală.

La 1 Ianuarie 1974, americanii dau o altă lovitură prin mâna OPEC, care creşte preţul la 11,65 $/baril, deci cu mai mult de 100%. Una peste alta, la începutul anului 1973 şi 1974, preţul a crescut – aşa cum Comisia Trilaterală stabilise încă de la început – cu peste 400%! După această „reușită” simpatizanţii şi membrii Trilateralei au început să se erijeze în misionari ai „binelui” şi să aibă întâlniri cu ţările aflate în dificultate de plată şi să le propună oferirea de împrumuturi în dolari. Cu o substanțială dobândă de returnat, desigur.

Ca să ne putem da seama de cataclismul produs în economia mondială de „reglajul” american al petrolului, este necesar să coborâm la o scară mai mică şi să ne închipuim că în viața noastră de zi cu zi plătim 1,90 $/gallon la staţia de benzină într-o anume perioadă, după care în scurt timp preţul sare la 3,01 $/gallon. Apoi, după alte câteva luni sare la 11,65 $. Dacă reducem tot acest proces la scara individuală, înțelegem că nu am mai putea să ieşim din casă cu maşina pentru că nu am mai avea bani de benzină. Ei bine, acesta a fost jocul murdar premeditat de Comisia Trilaterală. Vom vedea în continuare cum Comisia începe să catalogheze ţările între „ascultătoare” şi „neascultătoare”.

În urma „cutremurului” creat, în scurt timp o mulţime de ţări au ajuns să vină la picioarele americanilor și să ceară bani cu împrumut. Conform planului, majoritatea au primit, dar au devenit victimele unor inginerii financiare concertate.

La un moment dat a venit și perioada când SUA aveau nevoie să consume petrol. Atunci elitele globaliste s-au gândit că ar fi cazul ca cei din OPEC să scadă preţul întrucât scopurile stabilite de Comisia Trilaterală fuseseră deja atinse: au îngenuncheat pe cine au dorit, au consolidat Guvernul Mondial Secret, au lansat cei trei piloni economici de bază în jurul globului (Banca Mondială, FMI și Organizația Mondială a Comerțului) așa că mai rămânea să pornească motoarele economiei americane, dar cu petrol ieftin, bineînțeles.

Însă, surpriză de proporţii! Bancherii din SUA au început să mârâie la ideea scăderii preţului la petrol și au cerut ca Nixon să adapteze programul economic la preţurile ridicate ale petrolului. În consecință Comisia Trilaterală a început în forţă, prin cele trei braţe economice ale sale (FMI, BM şi WTO) să producă programe devastatoare pentru ţările răvăşite de preţul petrolului şi împrumutate până peste cap la americani.

Câştigătorii absoluţi au fost bancherii americani, care în marea lor majoritate erau membri ai Trilateralei. O altă decizie importantă a fost că Arabia Saudită și apoi și celelalte țări OPEC au semnat o alianţă cu băncile americane prin care au acceptat ca dolarul american să fie singura monedă prin care să se tranzacționeze toate livrările de petrol. Rezultatul a fost o creştere semnificativă a cererii de dolari americani pe piaţa internaţională pentru achitarea aprovizionărilor cu petrol. Stabilimentele financiare anglo-americane au câştigat din nou, lăsând în sărăcie şi mai mare popoare întregi şi zone întinse ale globului.

Efectul manevrelor financiare

Impactul creşterii preţului la petrol a fost dezastruos în lumea largă. Ţările în curs de dezvoltare s-au trezit peste noapte în situaţia unei majorări de 400% la costul energiei din import, fără a mai vorbi de costurile derivatelor, cum ar fi îngrăşăminte, fertilizatori pentru agricultură, chimicale şi altele.

De exemplu, în 1973, India avea o balanţă comercială pozitivă, fără datorii, o situaţie mai mult decât sănătoasă pentru economia Indiei. În 1974, aceeași Indie avea o sumă de rezervă în Trezorerie (calculată în moneda străină) de 629 milioane de dolari, însă factura pentru costul energiei consumate a venit în valoare de 1.241 miliarde de dolari, adică apăruse un grav dezechilibru!

În mod asemănător, în 1974, Sudan, Pakistan, Filipine, Thailanda, Africa şi America Latină au început să se clatine serios şi să cadă economic una după alta, nemaifăcând faţă plăţilor externe. Bancherii americani îşi râdeau în barbă satisfăcuți pentru mersul afacerilor. Per ansamblu, membrii Trilateralei simțeau că li s-a deschis o cale facilă către ţările aflate în sărăcie maximă şi cu o acută nevoie de bani.

Ţările în curs de dezvoltare au înregistrat un deficit de 35 de miliarde de dolari spre sfârșitul anilor ’70, o sumă colosală pentru acel timp. După colapsul economic din al Doilea Război Mondial, aceasta a fost cu siguranță perioada cea mai grea.

Multe ţări în curs de dezvoltare depindeau „ombilical” de Banca Mondială şi FMI, care le împrumutau bani cu dobândă (în funcţie de gradul de rezistenţă/credibilitate financiară a fiecăreia) pentru a se moderniza şi a-şi crea structuri de producţie superioare.

Pe acest fundal a intrat în joc Comisia Trilaterală, care a început să selecteze țările şi să le impună condiţii în funcţie de interesele în zonă ale bancherilor americani şi ale SUA.

Nu doar că banii oferiți cu împrumut erau alocați imediat pentru plata costurilor ridicate al produselor petroliere, dar statele îndatorate erau obligate să deruleze respectivele programe numai cu firme abilitate de Comisia Trilaterală. În felul acesta banii se întorceau tot la cei care au împrumutat. Adeseori, din cauza corupției generalizate pe filiera acordării de împrumuturi, statele rămâneau cu datorii uriașe, dar fără nicio lucrare făcută, pentru că banii intrau în conturile unor politicieni protejați de mafia masonică internațională. Iată deci consecințele acestui joc murdar Occidental.

Naţiunilor li se lăsau două posibilități. Prima era să stopeze dezvoltarea pentru o perioadă nedeterminată, să nu mai investească în tehnologie și să rămână la o agricultură înapoiată şi o industrie total dependentă de interesele Vestului bogat. A doua posibilitate era să împrumute bani de la FMI sau BM pentru a cumpăra petrol și a încerca să se situeze în rândul ţărilor în curs de dezvoltare, dar aceasta era o poziţie foarte vulnerabilă având în vedere datoriile care creșteau exponențial. În plus, odată cu datoriile se deschideau abisurile mijloacelor de șantaj politic și economic din partea șacalilor globaliști.

Aceste metode financiare concertate anglo-americane ne reamintesc de Mafia şi de sistemul acesteia de protecţie. Așa cum am văzut, americanii au manipulat evenimentele politice pentru a crea o creştere de 400% a petrolului, apoi s-au îndreptat prin FMI, BM şi WTO (triumviratul de bază al Trilateralei) către ţările care au căzut victime ale asaltului mafiei masonice. Tertipul a continuat prin propunerea de „ajutor” bănesc prin oferirea unor împrumuturi în petro-dolari pentru a finanţa achiziţiile. Dar acest împrumut a fost făcut cu dobânzi variabile, în funcţie de zona din care făceau parte ţările respective, ceea ce a adus un câștig astronomic pentru SUA. Niciuna dintre ţări nu se putea gândi la dezvoltări echilibrate de infrastructură sau în alte domenii ale economiilor lor naţionale pentru că împrumuturile FMI şi BM vizau doar întreținerea unui nivel de supraviețuire. Instrumentul globaliștilor era jonglarea cu tensiunile politice: în anumite state erau amplificate, în altele ușor dezamorsate, după cum dictau interesele americane.

Alianţa OPEC – SUA a dus ţările Lumii a Treia într-o situaţie fără ieşire, către un dezastru fără margini. Dar, ca o culme a cinismului, aceşti „capitalişti” americani trimit periodic fel de fel de cântăreţi şi actori ca să facă în văzul lumii donaţii în Africa şi în alte colţuri sărace ale lumii, ca să arate „mărinimia” Vestului. Am văzut astfel de donaţii prin Bill Gates şi alţi fanfaroni de la Holywood prin care păpușarii vor să dreagă busuiocul sub pretextul grijii planetare, pentru ca apoi să reînceapă furatul.

Dolarul a devenit în acea perioadă foarte greu de procurat, iar multe ţări vindeau sub prețul pieței numai pentru a achiziţiona dolari şi a-şi putea plăti datoriile.

La sfârşitul anilor ’70, Paul Volker, preşedintele de atunci al Băncii Rezervelor Federale, în fapt o figură marcantă a Trilateralei, a început un circ de nedescris promiţând că va lupta împotriva „inflaţiei globale”. În realitate el urmărea dezintegrarea controlată a economiei mondiale şi nicidecum scoaterea la liman a ţărilor înglodate în datorii. Când Volker a început să crească dobânzile pentru sumele oferite de Rezervele Federale, preţul petrolului a atins cote nemaîntâlnite, chiar 40$/baril. Motivul invocat de Volker a fost că situația s-ar datora evenimentelor violente din Iran, tensiuni pe care tot mafia globalistă le generase în secret. Comisia Trilaterală trăsese sforile ca Shah-ul (obedient Vestului) să vină la putere, dar aparențele erau cosmetizate de așa natură încât lumea întreagă să vadă în americani „salvatorul mondial”. Crescând dobânda, Volker a creat un dolar din ce în ce mai scump și mai greu de cumpărat, acompaniat de o dobândă ucigătoare. În felul acesta ţările erau aduse la masa de lucru a FMI şi BM, coordonate de Comisia Trilaterală.

Un alt membru al Trilateralei, un bandit înveterat, Secretarul de Stat american George Schultz, a avut o intervenţie în plenul Adunării Generale a ONU în care a promovat soluţii prin FMI care să ducă la capacitatea de plată a ţărilor Lumii a Treia față de BM şi FMI. El a vorbit abil despre economie de piaţă pentru ţările în curs de dezvoltare, dar de fapt viza crearea unor potenţiale structuri exportatoare de materii prime către ţările bogate. În opinia lui făţarnică statele sărace ar fi putut astfel să înregistreze venituri substanțiale prin care să îşi plătească datoriile. Fără discuţie că şi el făcea parte din Trilaterală şi era un bun prieten al lui Milton Friedman. Este uluitor de cât tupeu a dat dovadă Schultz și câtă perversitate a putut emana discursul său din 30 Septembrie 1982!

Un președinte curajos

A existat şi un preşedinte rebel, care le-a încurcat planurile celor din Trilaterală, şi anume Lopez Portillo, preşedintele Mexican din 1976, care a vândut petrol către SUA şi a început un vast program naţional de dezvoltare economică generală a ţării. Portillo a făcut demersuri și pentru construirea unui reactor nuclear pentru aprovizionarea cu energie a unui milion de oameni. Stabilimentul bancar şi Trilaterala au văzut în el un mare pericol şi au căutat să îl elimine de pe scena politică. În acest sens a fost orchestrată o fluctuaţie a monedei mexicane (peso-ul) și în plus a fost declanșată o campanie denigratoare pe toate canalele de televiziune şi presă la adresa preşedintelui mexican. S-a mers până acolo încât cooperarea Trilateralei cu unele state a fost condiționată de retragerea investiţiilor lor din Mexic. Efectul a fost că șomajul din Mexic a crescut, inflaţia a urcat la cote de alarmă şi nivelul de trai a coborât dramatic. Iar legat de ceea ce era cel mai important pentru americani, au fost trimise NATO, FMI şi BM să negocieze preţurile la materiile prime din Mexic şi în final au ajuns să le achiziţioneze așa cum și-au dorit, la preţuri foarte mici.

În data de 20 august 1982, Ministrul de Finanţe Mexican a afirmat în faţa unei comisii a Rezervelor Federale americane că Mexicul a ajuns în incapacitate de plată a datoriilor externe, care se ridicau la peste 82 de miliarde de dolari. Americanii nu au avut nicio reacție de înțelegere sau amânare. Atunci președintele Lopez Portillo a luat cea mai drastică măsură: a naţionalizat la 1 septembrie 1982 toate băncile private pentru a nu accepta dezintegrarea economică a Mexicului. Într-o cuvântare în faţa a sute de mii de mexicani, el a numit băncile americane ca fiind „speculative” şi a arătat, de exemplu, cum s-au evaporat din ţară în mod dubios 76 de miliarde de dolari. Banii fuseseră plasați inițial sub formă de investiţii străine, dar nu se derulau prin nicio acțiune concretă şi lăsau Mexicul dator. În acest fel Lopez Portillo a arătat că se poate lupta împotriva şacalilor Trilateralei şi împotriva SUA fără a fi sugrumat. El a înţeles că numai naţionalizarea le poate aduce succesul şi orice intervenţie sau nou împrumut ar fi dus la adâncirea dezastrului. Portillo a oprit, cel puţin pentru moment, scurgerile de capital către înafară şi a dat o turnură nouă politicii economice a Mexicului.

La 1 octombrie 1982, Portillo Lopez a înfierat în faţa Adunării Generale a ONU politica FMI şi a băncilor americane, explicând că dobânzile mari coroborate cu preţul mic al materiilor prime exportate sunt ca două lame ale unei foarfeci care taie orice elan în dezvoltarea unei naţiuni. El a spus în faţa mai marilor lumii că ţara lui şi ţările în curs de dezvoltare „nu doresc să fie vasalii americanilor” și a sintetizat consecinţele acestor manevre financiare spunând că „noi nu putem să aruncăm popoarele noastre în mizerie cu scopul de a plăti debitele (datoriile) pe care cei care au oferit împrumutul le-au triplat între timp”. În finalul cuvântării – care este una de mare angajament şi curaj – Portillo Lopez a subliniat că „eforturile majore ale ţărilor în curs de dezvoltare de a învinge foamea, bolile, ignoranţa şi dependenţa nu au avut nicio șansă de a depăși criza din această perioadă”, făcând aluzie la adevăratele cauze, adică trucurile necinstite ale administrației Statelor Unite.

Lopez Portillo a fost şi rămâne un exemplu de mare politician, un adevărat patriot şi om plin de curaj. Din păcate, la terminarea mandatului său ca preşedinte, cu banii Trilateralei s-a aranjat alegerea unui vasal al SUA în persoana lui Miguel Hurtado, care a îngenuncheat Mexicul în fața FMI.

Etapele aducerii în sclavie a națiunilor

Să urmărim să detaliem în cele ce urmează pașii subjugării economice dictate de Comisia Trilaterală prin cele trei braţe principale ale sale, FMI, BM și WTO.

FMI a fost o momeală bună aruncată şi cu o motivaţie financiară ce nu putea să nu fie luată în seamă de ţările în curs de dezvoltare şi de cele sărace. Împrumuturile FMI oferite ţărilor victimă au dus la acceptarea de către acestea a unor condiţii draconice. Le-au fost impuse tăierea aproape totală a importurilor, reducerea drastică a cheltuielilor guvernamentale şi a bugetelor aferente, creşterea taxelor şi devalorizarea monedei naţionale, ceea ce a făcut şi mai dificilă plata creditului contractat. Acest debit este mereu renegociat şi restructurat financiar prin intermediul altor noi și noi taxe pentru serviciile oferite.

FMI-ul îşi permite de asemenea inspecţii pentru a verifica dacă directivele pe care le-a dat au fost respectate. Cu privire la dobânzile aplicate de FMI, este relevant un studiu ale cărui date au fost furnizate de Banca Mondială. Studiul a fost efectuat în perioada 1980-1986 pentru un grup de 190 de țări care au contractat împrumuturi de la aceste două sinistre instituţii, FMI şi BM, dar şi de la băncile americane. Datele arată că la o sumă iniţial împrumutată de 332 miliarde de dolari, dobânda la aceste credite ajunsese la 326 miliarde de dolari, adică practic era necesar să fie returnată o sumă dublă față de cea împrumutată! În pofida efortului celor 190 de țări de a rambursa banii, în condițiile în care periodic fuseseră plătite tranșe importante (în anii ’80 fusese achitată suma de 400 de miliarde de dolari către SUA), în anul 1986 suma datorată crescuse la 882 miliarde de dolari! Observați așadar că în aceste condiții de reală asuprire datoria nu se mai putea stinge niciodată.

Câtă bătaie de joc şi cu câtă nonşalanță se prezintă la televiziunile occidentale cum o mână de oameni „bine intenţionaţi” din „țările dezvoltate” duc, de exemplu, cutii cu seringi de unică folosinţă ca ajutor umanitar celor care au muncit din greu pentru fiecare dolar şi pe care l-au pătat cu sângele lor pentru a-l trimite în SUA, fără a reuşi totuși să plătească ceva din împrumutul contractat! Popoarele sărace încă nu înţeleg că aceste împrumuturi sunt o capcană ticăloasă ce este necesar să fie evitată cu orice preț şi că odată ce au intrat în hora datoriilor se afundă tot mai mult în mlaștina pierzaniei. Este alegerea între a crea un sistem în care să trăieşti după cum îţi permiţi sau să alegi să îţi creeze alţii modul de viaţă după cum vor ei.

Marele jurnalist Greg Palast făcea referire la FMI, BM şi WTO ca la un „triunghi de oţel al globalizării” în slujba Trilateralei, care aduce răul ţărilor în curs de dezvoltare indiferent de condiţiile în care tratează cu cineva.

Aceste organizaţii, FMI, BM, WTO, promovează o politică anti-stat care conduce la globalizarea dictată de „triunghiul de oţel”, la pavarea drumului către eliminarea din ecuaţie a independenţei naţionale şi la crearea unor structuri de conducere la nivel planetar.

Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 2009, se referea la NATO, FMI, BM şi WTO ca fiind „măşti interschimbabile ale unui singur sistem guvernamental”, aici având în vedere Comisia Trilaterală. Primul pas în direcţia subjugării economice îl reprezintă, în opinia lui Stiglitz, PRIVATIZAREA, pe care el o numeşte ironic sub o altă formă: ȘPĂGALIZAREA (Briberazation).

Exact aceasta s-a petrecut în 1995 în Rusia, când Rezervele Federale ale SUA au pus la bătaie prin mită fonduri importante în vederea realegerii lui Boris Elţân, umilul lor agent mason, pe care şi-l doreau din nou președinte al Federației Ruse. Din păcate pentru aceşti şacali ai economiei mondiale, din anul 1999 la conducerea Rusiei a venit un conducător cu adevărat patriot, Vladimir Putin.

El a preferat să facă niște concesii unor ruşi influenţi (oligarhi), dar pe care a putut să îi ţină sub control (şi o face în continuare cu succes). Putin a evitat astfel un dezastru de proporții uriașe care s-ar fi putut produce în cazul vânzării necontrolate a sectoarelor strategice ale Rusiei către Occident.”[1][2]

SURSE

  1. https://yogaesoteric.net/comisia-trilaterala-triunghiul-de-otel-al-globalizarii-i
  2. https://yogaesoteric.net/comisia-trilaterala-si-triunghiul-de-otel-al-globalizarii-ii
  3. Foto: Internet

Donații pentru Departamentul de Informații România (DIR)

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Departamentul de Informații România (DIR) – canalul oficial Telegram. Apăsați butonul „join” pentru a vă abona la canal!

Dragoș Anunnaki – apăsați butonul „join” pentru a vă abona la canal!

Vă invităm să vă înscrieți în grupul Departamentul de Informații România (DIR)!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR) este o organizație privată de informații și investigații, fără personalitate juridică. Departamentul de Informații România (DIR) a fost creat la data de 15 august 2013. Departamentul de Informații România (DIR) deține o arhivă uriașă.

You may also like...