Din punct de vedere ezoteric, ceea ce mulţi oameni numesc coincidenţă sau sincronicitate de evenimente revelează, de fapt, în cel mai înalt grad prezenţa lui Dumnezeu, pentru că în absenţa Lui, toate situaţiile incredibile de simultaneitate care apar în viaţa noastră nu ar putea să se producă

Distribuie!by “— Într-adevăr, „coincidenţa” pare incredibilă, dar cu toate acestea ea s-a petrecut, a fost reală, s-a con¬cretizat. In contextul „coincidenţelor” de acest gen ea pare a fi relativ minoră, dar dacă vei fi atent, vei putea observa din ce în ce mai multe astfel de potriviri sau suprapuneri aparent […]
Distribuie!
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

“— Într-adevăr, „coincidenţa” pare incredibilă, dar cu toate acestea ea s-a petrecut, a fost reală, s-a con¬cretizat. In contextul „coincidenţelor” de acest gen ea pare a fi relativ minoră, dar dacă vei fi atent, vei putea observa din ce în ce mai multe astfel de potriviri sau suprapuneri aparent ciudate de evenimente diferite ca natură, care totuşi au o cauză comună. Cu cât vei fi mai vigilent, cu atât vei observa mai multe astfel de „coincidenţe” şi chiar vei constata manifestarea lor şi în cazul altor persoane. Ceea ce nu vei putea remarca însă, decât mult mai greu, va fi semnificaţia acestora, pentru că ele au în primul rând o natură subiectivă; ele ţin chiar de persoana care le trăieşte şi sunt intim core¬late cu particularităţile ei de destin, cu cele mentale şi emoţionale.

— Bine, dar ce trebuie să înţeleg eu atunci când trăiesc un eveniment de acest gen? l-am întrebat. Fără îndoială că el nu apare din neant şi, în plus, este foarte semnificativ. Nu este o coincidenţă oarbă, ci are un sens. Asta este, de fapt, întrebarea la care caut răspuns: de unde vine acest sens şi cine îl determină?
Cezar mă privi gânditor câteva clipe.


— Corect ar fi să-ţi pui problema de a găsi mai întâi care este acest sens ascuns pe care sincronicitatea ţi-1 revelează; abia mai apoi poţi să începi să meditezi la cauza sau sursa care l-a generat. Totuşi, pentru că m-ai întrebat, îţi voi răspunde pe scurt la această chestiune, ca să ai un punct de plecare în analiza ta ulterioară.

Din punct de vedere ezoteric, ceea ce mulţi oameni numesc coincidenţă sau sincronicitate de evenimente revelează, de fapt, în cel mai înalt grad prezenţa lui Dumnezeu, pentru că în absenţa Lui, toate situaţiile incredibile de simultaneitate care apar în viaţa noastră nu ar putea să se producă. Dar faptul că ele totuşi se produc, arată că există cineva capabil să le organizeze, să le potrivească şi să le manifeste.


Este însă foarte important să înţelegi că această realitate a sincronicităţilor ne poate permite să trecem imediat, chiar şi în cazul evenimentelor minore de zi cu zi pe care le trăim, cum a fost situaţia sincronă cu telefonul pe care l-ai primit de la mine în această seară, la ceea ce este dincolo de toate acestea şi astfel să te convingi de existenţa unei realităţi cu mult superioare celei pe care o trăieşti aici. Vreau să spun că aceste „coincidenţe” sunt ca o poartă care aşteaptă să fie deschisă, pentru a evada într-o realitate nebănuită, dar esenţială pentru fericirea omului.

Am rămas puţin surprins; era pentru prima dată când Cezar aducea în discuţie problema existenţei lui Dumnezeu şi îmi explica faptul că aceasta putea fi percepută imediat, dacă eram pregătit să înţeleg fenomenele care mă înconjoară. Mărturisesc că acest subiect m-a preocupat foarte mult şi am căutat să-mi lămuresc multe dintre semnele de întrebare pe care le aveam; în mare parte am reuşit, graţie studierii atente a principiilor generale ce stau la baza celor mai importante sisteme filosofice şi practice din Orient şi mai ales din India. Cu toate acestea, de la teorie la practică este un pas uriaş şi eu doream să-l realizez cât mai repede.

Ştiam în acelaşi timp că subiectul este relativ deli¬cat. Foarte mulţi oameni îl bagatelizează şi mulţi îl ignoră cu desăvârşire. Dar eu am simţit mereu în inima mea că ceva există, că viaţa este mult mai mult decât o derulare mecanică de evenimente. Am avut de mai multe ori ocazia să aduc problema în discuţie cu unele persoane în care aveam destulă încredere şi cărora le respectam opiniile. Spre surprinderea şi dezamăgirea mea a trebuit să recunosc că ideea despre Dumnezeu este la cei mai mulţi oameni fie eronată, fie inexistentă.

Din păcate, la unii am observat chiar un fel de îndârjire inconştientă, iar despre alţii am aflat că preferă să urmeze calea întunecată a răului. În aceste condiţii, cum poţi să susţii în faţa lor o argumentaţie clară despre Dumnezeu, când ei resping încă de la început orice discuţie pe această temă? Forţa tenebroasă şi inteligenţa adeseori diabolică le insuflă în mod subconştient o falsă senzaţie de putere şi dominare, care până la urmă îi va conduce negreşit către o mare decădere.

Puţin descurajat de aceste insuccese, avusesem de mai multe ori intenţia să-i cer sfatul lui Cezar în această direcţie şi acela mi s-a părut un prilej nimerit, deoarece chiar el adusese vorba despre aşa ceva. În plus, cu siguranţă că sunt mult mai multe fiinţe umane care au sădită în profunzimea inimii lor credinţa sinceră în Dumnezeu, chiar dacă unele dintre ele, încă tri-butare faţă de „rigorile” societăţii, caută să se convingă de faptul că poate se înşală sau poate că este vorba despre o simplă „forţă supranaturală”, un „ce” nedefinit care nu este accesibil oamenilor. De aceea m-am hotărât să clarific acest subiect dificil şi să-l rog pe Cezar să-mi explice cât mai clar cu putinţă elementele legate de acest subiect, pentru ca şi eu, la rândul meu, să le pot expune mai departe, astfel încât cei interesaţi să poată depăşi cu uşurinţă barierele incertitudinii.

— Dacă Dumnezeu este cel care „potriveşte” sincronicităţile, cel care le face posibile, atunci înseamnă că El este mereu în noi, aşa după cum afirmă şi tradiţia orientală, am spus eu. Pentru că, dacă El ar fi doar în afara noastră, nu văd cum ar mai putea să „aranjeze” toate sincronicităţile şi păienjenişul de fapte şi realităţi care ne înconjoară. De altfel, aceasta vine în total acord cu filosofia hindusă, care vorbeşte despre atman, adică spiritul esenţial, Sinele nemuritor din fiecare dintre noi.

Numai că aici există o mare problemă care a fost ridicată de foarte mulţi oameni; mă refer la faptul că, aşa după cum ştii şi tu, în baza autorităţii ei covârşitoare, religia creştină nu recu¬noaşte aceasta cu niciun chip, ba chiar o consideră o adevărată blasfemie. Îţi spun că am avut ocazia să întâlnesc mulţi oameni care erau debusolaţi de acest fapt, iar unii chiar au ajuns să trăiască aproape o dramă interioară, deoarece senzaţia pură pe care ei o aveau în inimă şi care îi făcea să intuiască mai mult sau mai puţin prezenţa Sinelui şi deci a lui Dumnezeu în ei înşişi, era contracarată de dogmatismul creştin căruia i se subordonau.
Cezar m-a ascultat cu atenţie şi a rămas câteva clipe pe gânduri.

— Este adevărat că tradiţia creştină neagă faptul că Dumnezeu ar fi prezent în făptura „om”, mi-a răspuns el într-un târziu. Totuşi, aşa după cum ai spus, tradiţiile spirituale orientale şi chiar bunul simţ spiritual ne arată că Dumnezeu este în realitate prezent în noi în fiecare clipă, chiar şi atunci când fiinţa umană este retardată, chiar şi atunci când ea este egoistă şi chiar şi atunci când ea este mânioasă. Este deci foarte important ca omul să ştie şi apoi să înţeleagă faptul că Dumnezeu este prezent în el în toate cazurile şi în toate situaţiile.

— Te referi la Sinele nostru esenţial, l-am întrerupt eu, pentru a nu lăsa vreun dubiu.
— Da, mă refer la atman din tradiţia spirituală hin¬dusă. E necesar să-ţi dai seama că, dacă n-ar fi fost aşa şi dacă Dumnezeu nu ar fi „plasat” în fiecare făptură umană o scânteie din El, ar fi fost imposibil ca prin intermediul tuturor marilor iniţiaţi, care s-au realizat spiritual, să-i ceară omului să-L cunoască. Pentru că, şi dacă omul ar fi vrut să-L cunoască pe Dumnezeu, nu ar fi avut ce să cunoască, dacă El era absent din fiinţa acestuia. Şi atunci, pe bună dreptate omul s-ar fi putut întreba: „De ce îmi spui să Te cunosc, dacă Tu eşti numai în afara mea? Vezi bine că este imposibil, pen¬tru că Tu eşti în exteriorul meu, iar eu sunt singur. Şi pentru că Tu nu eşti în mine, atunci eu unde să Te cunosc? În afară? Dacă ar fi aşa, ai putea să dispari în fiecare clipă, fără ca eu să Te mai găsesc vreodată. Aşa că, dacă Tu eşti doar în afara mea, nu înseamnă că te-am găsit pentru totdeauna şi aceasta nu mă mulţumeşte!”. Acest posibil monolog trebuie să-ţi arate inconsistenţa ideii că Dumnezeu nu se află în fiecare dintre noi. Toată lumea spune că Dumnezeu există „în afară”, dar adevărata revelare a lui Dumnezeu este, de fapt, cea care se produce chiar în fiinţa noastră. Abia atunci se poate spune că noi am atins starea de îndumnezeire.

Cuvintele lui Cezar mi-au luminat şi mai bine înţelegerea. Chiar dacă în ceea ce mă privea nu exista o schismă între aceste aspecte contradictorii despre existenţa lui Dumnezeu, demonstraţia foarte pertinen¬tă pe care a făcut-o Cezar a avut darul să-mi inspire o înţelegere mult mai profundă a acestei realităţi. Astfel că am subliniat imediat ideea:

— Cred că tocmai de aceea Iisus a afirmat: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl e în Mine”, dar această afirmaţie a fost înţeleasă de puţini oameni şi rezultatul îl putem vedea în prezent.
— Ai sesizat esenţialul, a confirmat Cezar cele spuse de mine. Totuşi, trebuie să remarc faptul că ceea ce religia creştină a considerat că e valabil numai pentru Iisus, este totodată valabil pentru fiecare dintre noi. Acest adevăr este fundamental. Datorită deviaţiilor, în traducerile Bibliei au existat idei care stipulau in¬existenţa lui Dumnezeu în fiinţa umană şi considerau că doar prin cunoaşterea lui Iisus, prin graţia lui Iisus, făptura umană poate şi ea să-L cunoască pe Dumnezeu Tatăl.

Altfel, afirmă clericii, acest lucru nu este posibil. Chiar dacă am admite ca fiind reală această idee, tre¬buie totuşi să remarcăm faptul că au existat oameni care au avut revelaţia lui Dumnezeu cu mult înainte de Iisus. Adu-ţi aminte de imaginile holografice din Sala Proiecţiilor; ai putut să constaţi că au existat fiinţe umane care au avut misiuni asemănătoare cu cea a lui Iisus, însă cu zeci de mii de ani înaintea lui, şi ai sesizat, de asemenea, influenţa pur divină a acţiunilor lor.

Am aprobat imediat din cap. Îmi aduc aminte că atunci am fost foarte bulversat de acel aspect, dar cum succesiunea imaginilor şi a informaţiilor era foarte bogată, acea impresie puternică a trecut oarecum pe locul doi. Ulterior, după câteva luni, făcând o retrospec¬tivă mai detaliată din memorie a ceea ce văzusem atunci în Sala Proiecţiilor din interiorul Munţilor Bucegi, am remarcat că nu mai eram aşa surprins şi că situaţia mi se părea firească. Au existat deci multe alte fiinţe umane care au ajuns la o deplină comuniune cu Dumnezeu Tatăl, care l-au precedat cu mult pe Iisus şi care totodată au avut misiuni spirituale foarte impor¬tante. În imaginile pe care le-am vizionat am urmărit în sinteză misiunile a trei înţelepţi, dintre care doi au fost mari reformatori spirituali.
Cezar şi-a reluat imediat ideea.

— Chiar acest simplu fapt arată clar că Dumnezeu este mereu prezent în noi. Dacă nu ar fi fost aşa încă de la originile noastre, ar fi însemnat că toţi oamenii care au trăit înaintea lui Iisus ar fi trebuit să fie nişte „rebuturi” ale lui Dumnezeu, care în cele din urmă i-ar fi putut chiar cere socoteală, întrebându-L: „Pentru ce ţi-ai bătut joc de noi şi ne-ai manifestat înaintea venirii Fiului Tău, pentru că, iată, noi suntem nişte rebuturi pentru totdeauna?” Bineînţeles că o asemenea idee reprezintă un nonsens, la fel ca şi ideea despre păcat şi chinul veşnic. Oamenii ar trebui să înţeleagă – şi aici mă refer în special la cei care sunt fanatici în credinţa lor, dogmatici şi lipsiţi de o minimă deschidere a sufletului, care i-ar putea ajuta să intuiască foarte uşor adevărul celor pe care ţi le spun acum – că o astfel de idee este pur şi simplu aberantă.

Nu se poate ca, la o greşeală care este în mod evident limitată în timp, pen¬tru că şi viaţa omului este limitată în timp, chinul care i se repartizează fiinţei respective să fie veşnic. Acum cred că ştii prea bine că suferinţa sau chinul omului este direct proporţional cu greşelile pe care el le face în viaţă. Bănuiesc că ai auzit de persoane care într-o perioadă a vieţii lor trec prin anumite crize şi chiar tulburări psihice severe, dar că după un anumit timp ele îşi revin şi chiar în unele cazuri reuşesc să atingă o formă mai bună ca înainte de îmbolnăvire.
Îmi dădeam seama că la aşa ceva nu mă gândisem.

— Da, ai dreptate, am zis eu mirat. Cum de se mai însănătoşesc? în mod normal, severitatea crizei şi a bolii ar trebui să le răpună.
Cezar mi-a răspuns imperturbabil:
— Pentru că în cazul lor răul nu a fost aşa mare şi acea perioadă de chin a luat sfârşit, prin compensaţia greşelilor făcute în trecut, mai înainte de sfârşitul vieţii lor. În alte cazuri însă, situaţia se prezintă în mod diferit: unii nu-şi mai revin niciodată, alţii devin paranoici sau sunt aşa încă de când se nasc şi părăsesc planul fizic în aceeaşi stare.”[1]

SURSE

  1. Radu Cinamar – Misterul din Egipt – primul tunel, editura Daksha.
  2. Foto: Internet

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Vă invităm să vă înscrieți în grupul Departamentul de Informații România (DIR)!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR) este o organizație privată de informații și investigații, fără personalitate juridică, care deține o arhivă uriașă de informații. Departamentul de Informații România (DIR) a fost creat la data de 15 august 2013. Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro