Glanda pineală – un vehicul pentru călătoriile spre alte dimensiuni, clasificate astăzi în laboratoare drept „dedublare astrală” (ori „proiecție astrală”) sau „vedere la distanță”

Distribuie!by “Glanda pineală a fost văzută mult timp drept portalul care face legătura între lumile fizică și spirituală, cele două planuri în care trăim concomitent cu toții. Când este activată glanda pineală, omul are acces la o stare de beatitudine și iluminare și își conștientizează potențialul de a pune în […]
Distribuie!
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

“Glanda pineală a fost văzută mult timp drept portalul care face legătura între lumile fizică și spirituală, cele două planuri în care trăim concomitent cu toții.

Când este activată glanda pineală, omul are acces la o stare de beatitudine și iluminare și își conștientizează potențialul de a pune în practică orice produs al minții sale. Tehnicile de activare a glandei pineale includ yoga și meditația.


Glanda pineală, portalul spre alte dimensiuni
Glanda pineală era cândva văzută și ca un vehicul pentru călătoriile spre alte dimensiuni, clasificate astăzi în laboratoare drept „dedublare astrală” (ori „proiecție astrală”) sau „vedere la distanță” și împinse în categoria „fenomenelor paranormale” (cuvânt-cheie savant pentru formula „nu le înțelegem, nu ne batem capul cu ele”).

Aceste subiecte ar putea părea puerile și nedemne de luat în seamă, dacă nu am ști că agențiile guvernamentale au fost în ultimii ani deosebit de interesate de potențialul militar ofensiv al acestor abilități, pe care le-au studiat în amănunt în proiecte care au fost foarte bine finanțate. (Numai Pentagonul a cheltuit 20 de milioane de dolari în zece ani de studii.)


Însă nu doar guvernele și centrele de studii americane și-au arătat interesul pentru potențialul glandei pineale. Guvernul rus și anumite organizații obscure au cochetat, de asemenea, cu ideea deosebit de atrăgătoare de exploatare a potențialului practic nelimitat al minții umane. Rezultatele reale sunt, bineînțeles, inaccesibile publicului.

De cele mai multe ori, varianta oficială a fost că programele de acest gen au fost sistate din lipsă de rezultate sau pentru că aplicațiile practice nu au fost cele dorite. Firește, s-ar putea spune că motivația închiderii programelor de cercetare („din lipsă de rezultate”) este legitimă.

Dar să spui că nu ai obținut rezultate după ce ai studiat zeci de ani un fenomen sau proces (finanțând anual proiectul) mai poate fi interpretat și ca o bătaie de joc la adresa gândirii critice a omului de rând.

Se intră într-o buclă închisă și birocratică a absurdului: dacă nu a funcționat după un an, de ce ai continuat proiectul alți nouă ani?

Și mai interesant este că anticii cunoșteau cum să descătușeze potențialul celui de-al treilea ochi și uilizau mai multe metode și tehnici pentru a dobândi controlul asupra minții și acțiunii altor oameni în lumea fizică. Bun, dar de ce nu mai reușim acest lucru astăzi? Iată o întrebare interesantă, care merită un răspuns.

Este foarte probabil ca potențialul adevărat al grandei pineale să fie blocat de fluor și fluorura de sodiu (citiți despre mai multe despre asta în studiul realizat de Harvard – bazat pe cercetări și date reale, nu „teorii ale conspirației”). Intrăm în contact în fiecare zi cu aceste substanțe (din pasta de dinți), iar glanda pineală le absoarbe ca un burete, ceea ce provoacă dezechilibre în organism.

Și dacă a fost identificat posibilul principal inamic al celui de-al treilea ochi, să încercăm să înțelegem și cum funcționează cel mai important aliat al epifizei: dimetiltriptamina (DMT).

„Al treilea ochi” se deschide cu DMT – cel mai puternic halucinogen natural

Psihiatrul Rick Strassman a fost unul dintre pionierii în domeniul efectelor substanțelor halucinogene asupra minții umane. Cercetările sale s-au concentrat pe DMT, cea mai puternică substanță psihoactivă care se găsește în natură.

„Am ajuns să studiez DMT pentru că acest compus este secretat de corpul uman în mod natural. Am descoperit că sursa DMT este misterioasa glandă pineală, un organ minuscul, situat în centrul creierului. Medicina modernă știe foarte puține despre rolul acestei glande, dar ea are o istorie foarte bogată. Descartes, de exemplu, credea că glanda pineală este „locul unde sălășluiește sufletul” și tradițiile mistice au așezat glanda pineală în centrul practicilor spirituale.” – Rick Strassman

Vă invit să descoperiți mai multe despre legătura directă DMT – al treilea ochi citind cartea dr. Rick Strassman – DMT: Molecula spiritului. Cercetările revoluționare ale unui doctor asupra biologiei experiențelor mistice și din pragul morții.

Condus spre DMT de epifiză, doctorul Rick Strassman a administrat dimetiltriptamină unui grup de aproape 60 de voluntari, între anii 1990 și 1995. Rezultatele fascinante pe care le-a obținut sunt greu de acceptat de către medicina occidentală și viziunea tradițională asupra lumii (pentru că le contrazic filosofia).

Totuși, aceste rezultate au fost înregistrate și nu pot fi contestate. Pe baza lor, Strassman a scris ulterior bestsellerul amintit mai sus, care a stat la baza unui documentar la fel de fascinant, pe care vă invit să îl urmăriți în continuare.”[1][2]

Glanda pineală: Secretele celui de-al treilea ochi

“Cândva, multe dintre creaturile lumii aveau, pe lângă perechea de ochi pe care ne-am obişnuit s-o vedem la animale, un al treilea ochi, aşezat în creştet. Vestigiu al unei etape timpurii şi misterioase a evoluţiei, acest ochi există încă, sub diferite forme, la mai multe specii de vertebrate şi chiar şi omul are, ascuns adânc în creier, un organ special, încă prea puţin cunoscut, care era cândva asociat acestui ochi.

La om, e vorba despre glanda pineală, sau epifiză, un mic organ aşezat aproape în centrul creierului şi a cărui funcţie secretoare este încă prea puţin înţeleasă. Se ştie că este influenţată de lumină, că are legătură cu ciclul zi-noapte, cu somnul şi cu dezvoltarea sexuală, dar ne rămân încă multe de aflat despre ea.
Dar cum ne-am ales noi cu glanda pineală şi cum se explică misterioasa ei legătură cu lumina şi întunericul?

 

Cândva, în cursul evoluţiei vertebratelor, acestea au fost dotate de natură cu un aşa-numit ochi parietal (sau ochi pineal), care, împreună cu glanda pineală, formau un tot funcţional ce intra în alcătuirea epitalamusului, o regiune a creierului. Cu timpul, cele mai evoluate dintre vertebrate – păsările şi mamiferele – au pierdut acest al treilea ochi, ochiul parietal, păstrând doar glanda pineală. Alte vertebrate, însă, mai au încă vestigii ale acestui organ fotosensibil, iar la unele structura lui este tulburător de asemănătoare cu cea a a ochilor obişnuiţi.

O serie de vertebratele primitive – peşti placodermi, ostracodermi, crossopterigieni, chiar şi unele tetrapode timpurii – ne-au lăsat fosile care prezintă, la nivelul craniului, o adâncitură (ca o orbită) care pare să fi adăpostit un organ parietal. La unele dintre cranii există şi un foramen (o deschidere) în creştet, prin care ochiul parietal primea lumina. Dar mai există el şi la verterbratele actuale?

 

Fiind o trăsătură străveche a vertebratelor, ce tinde să dispară pe măsură ce acestea au evoluat spre forme mai moderne, este logic că, dacă el mai există şi la unele specii de azi, atunci ar trebui să-l căutăm la speciile vechi, membre ale unor grupuri apărute de timpuriu. Şi, într-adevăr, organul parietal se întâlneşte la unii amfibieni şi la câteva specii primitive de reptile şi de peşti.

La cele mai multe, el este redus; se mai observă conturul lui pe suprafaţa dorsală a capului şi este posibil să mai aibă un rol în fotorecepţie, dar prea multe nu ştim despre asta. La altele, însă, şi-a păstrat sensibilitatea la lumină şi are o structură asemănătoare cu cea a ochilor laterali. Nu întâmplător, o astfel de situaţie se întâlneşte la specii foarte vechi, supravieţuitoare ale unor ere îndepărtate, cele pe care le numim adesea fosile vii.

Ciclostomii sunt peşti străvechi, apăruţi devreme în cursul evoluţiei; de fapt, aceste făpturi nici nu sunt considerate de toţi zoologii drept peşti, ci drept un grup aparte de vertebrate, cele mai primitive dintre vertebrate. Dar, pentru simplificare, să adoptăm concepţia celor ce îi numesc peşti. Sunt nişte creaturi cu corpul lung, cilindric, ca al ţiparilor, dar cu un schelet cartilaginos, având şi alte caractere de primitivitate care îi aşează la baza arborelui filogenetic al vertebratelor. Particularitatea lor definitorie o constituie lipsa maxilarelor (de unde numele mai vechi dat grupului, acela de Agnatha – „fără fălci”).

Gura lor este circulară, semănând cu o ventuză cu mai multe rânduri de dinţi cheratinoşi; cu ajutorul ei, speciile parazite ale acestui grup (nu toate sunt parazite) se prind de corpurile altor peşti, hrănindu-se cu sângele acestora. La unele specii din acest grup, s-a descoperit prezenţa unor organe parietale, fotosensibile, despre care majoritatea cercetătorilor cred că ar avea un rol în reglarea comportamentului peştelui în funcţie de ritmul zi-noapte şi de anotimp.

În cartea The Third Eye, zoologul Richard Marshall Eakin (1910 -1999) menţionează că la ciclostomii studiaţi au fost descoperite chiar două formaţiuni conectate între ele – pe care el le denumeşte ochi pineal şi ochi parietal – în care există celule cu structură de fotoreceptori, aşa cum au arătat cercetările la microscop.

Alte două animale – de data acesta reptile – la care ochiul parietal s-a păstrat remarcabil sunt cele două specii de tuatara, reptile neozeelandeze ce „datează” din vremea dinozaurilor. Aceştia au pierit, dar măruntele tuatara au supravieţuit vremurilor, rezistând până azi, cu toate că situaţia lor în lumea contemporană nu este dintre cele mai înfloritoare.

Cele două specii de tuatara, Sphenodon punctatus şi Sphenodon guntheri, sunt singurele supravieţuitoare rămase dintr-un grup străvechi, numit Rhynchocephalia, care a apărut în urmă cu cca. 200 de milioane de ani. Ochiul parietal al tuatarelor este printre cele mai bine studiate şi, din ceea ce ştim până acum, aceste specii au cel mai complet şi mai bine păstrat (evolutiv vorbind) ochi parietal, dintre toate tetrapodele existente.

Cercetările arată că el are o structură complexă, cu cornee, cristalin şi retină alcătuită din celule fotoreceptoare, chiar dacă, în unele aspecte, alcătuirea lui aminteşte mai curând de ochiul caracatiţelor decât de cel al vertebratelor, susţin cercetătorii I. R. Schwab ş iG. R. O’Connor, de la Universitatea California, într-o lucrare publicată în 2005.

La puii proaspăt ieşiţi din ou, corneea apare ca un „petic” de membrană transparentă în creştetul capului;, după câteva luni, acesta va fi acoperit de solzii opaci ai pielii. El rămâne totuşi capabil să perceapă lumina, cred unii oameni de ştiinţă (care, totuşi, sunt încă destul de confuzi când e vorba să explice funcţia acestui misterios „al treilea ochi” al reptilelor).

Ei vorbesc despre existenţa la tuatara a unui „complex pineal”, alcătuit din două componente: cel de-al treilea ochi (ochiul parietal) şi glanda pineală. Cei mai mulţi dintre specialiştii care l-au studiat cred că ochiul pineal ar fi un fel de „dozimetru” solar, având drept rol estimarea cantităţii de lumină, pe baza căreia stabileşte ce moment al zilei este, ce anotimp, iar în funcţie de aceste „constatări”, organismul reptilelor reacţionează în modul cel mai adecvat.

Modificările comportamentului în funcţie de ritmul circadian şi sezonier sunt coordonate de glanda pineală, legată funcţional de ochiul parietal; ea secretă, la reptile, hormonul numit melatonină, care intervine în stabilirea alternanţei de somn şi veghe şi în termoreglare.

Oricum ar fi, prezenţa ochiului parietal, în diferite stadii de evoluţie, este o dovadă că el a avut cândva un rol important în viaţa animalelor, rol preluat apoi de cei doi ochi laterali ai vertebratelor. Ochiul parietal este considerat de mulţi cercetători drept un organ vestigial, o rămăşiţă a unei structuri anatomice cândva importante, azi are mult mai mică însemnătate, dar care, acolo unde mai există, încă mai are anumite funcţii specifice.

El nu percepe imagini, cum fac ochii laterali, dar prezintă, totuşi, fotosensibilitate, putând deosebi, adică, lumina de întuneric. Perceperea cantităţii de lumină are un rol în modularea comportamentului legat de ritmul circadian (zi-noapte) şi sezonier.

După opinia lui I. R. Schwab ş iG. R. O’Connor, existenţa ochiului parietal reprezintă prima încercare a evoluţiei de a înzestra vertebratele cu un organ fotoreceptor. În cursul evoluţiei, funcţia de fotorecepţie a fost preluată de ochii laterali, astfel încât la vertebratele superioare actuale – păsări şi mamifere – al treilea ochi nu mai există: din complexul pineal a mai rămas doar glanda pineală.

Păsările străvechi vor fi avut acest organ fotoreceptor, după cum sugerează cercetătorii care au studiat fosilele „păsării de la Melovatka”, un specimen de pasăre străveche, datând din Cretacic (acum cca. 90 de milioane de ani). Este una dintre puţinele fosile în care s-au păstrat foarte bine impresiunile unor părţi moi ale corpului (creierul, în cazul de faţă), iar analiza lor arată că această creatură ar fi avut, pe lângă glanda pineală, şi un ochi parietal bine dezvoltat.

Păsările moderne nu-l mai au; ceea ce rămas din complexul pineal este doar glanda pineală.
La fel stau lucrurile şi la mamifere, inclusiv la om; noi nu mai avem în creştet un astfel de organ fotoreceptor. Ne-a rămas însă glanda pineală/epifiză, iar studiile arată că ea a fost asociată, la origine, cu simţul văzului sau, cel puţin, cu fotorecepţia.

De exemplu, studiul alcătuirii celulelor din care este formată predominant glanda, numite pinealocite, arată că ele prezintă similarităţi frapante cu celulele fotoreceptoare din retină. Dar epifiza are azi o funcţie secretoare, producând diferite substanţe dintre care cea mai cunoscută este melatonina, descoperită în 1958.

„Cunoscută” e un fel de-a spune; de fapt, sunt multe lucruri pe care nu le ştim despre epifiză, „produsele” ei şi rolul acestora. Se consideră că melatonina intervine în controlul dezvoltării sexuale, inhibând maturizarea şi prevenind instalarea prea timpurie a pubertăţii; copiii au un nivel ridicat de melatonină, care scade după pubertate, iar leziunile grave ale glandei pineale la copiii sunt urmate de apariţia precoce a pubertăţii.

Toate acestea sugerează că epifiza, prin hormonul ei numit melatonină, controlează dezvoltarea organismului în etapa prepubertară.
Melatonina are, de asemenea, un rol în reglarea ritmului vieţii în funcţie de alternanţa dintre noapte şi zi.

Noaptea, secreţia mai crescută de melatonină favorizează instalarea somnului, intrarea organismului în modul de funcţionare nocturn (cel natural, aşa cum era el pe vremea când nu exista iluminat artificial, nu acum, când ne uităm la televizor până la 12 noaptea şi stăm la calculator încă o oră după aceea). Secreţia de melatonină este inhibată de lumină şi stimulată de absenţa ei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care specialiştii recomandă să nu dormim cu lumina aprinsă.

În anii 1990, psihiatrul Rick Strassman, medic psihiatru specializat în psihofarmacologie şi care studiază efectele substanţelor substanţelor psihedelice, a emis o ipoteză tulburătoare: aceea că o descărcare masivă de dimetil-triptamină (DMT) din glanda pineală cu puţin timp înainte de moarte ar fi cauza fenomenului „experienţelor din pragul morţii” (near death experience – NDE).

Ideea a pornit de la faptul că unii dintre subiecţii săi trataţi cu DMT relatau lucruri asemănătoare celor istorisite de persoane care îşi reveniseră din starea de moarte clinică. Este doar o presupunere, foarte controversată, de altfel; studiile efectuate până în prezent nu au confirmat-o, nici nu au infirmat-o, aşa încât chestiunea rămâne deschisă.

Iar glanda pineală – ca şi „perechea” sa, ochiul parietal pe care noi l-am pierdut în cursul evoluţiei – îşi păstrează şi ea misterul. Lumina şi întunericul, sexul şi moartea, asociate cu ea – fie şi numai sub formă de presupuneri încă neconfirmate -, fac din această rămăşiţă a celui de-al treilea ochi o parte foarte enigmatică a corpului nostru, încă atât de puţin cunoscut şi înţeles în întregul său.”[1]

SURSE

  1. https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/stiinta-si-tehnica/video-a-glanda-pineala-i-a-al-treilea-ochia-a-secretul-suprem-ascuns-de-oamenii-de-rand–217384479.html
  2. https://incredibilia.ro/glanda-pineala-sau-ochiul-mintii-secretul-suprem-tinut-ascuns-de-oamenii-de-rand
  3. https://www.monitoruldegalati.ro/mozaic/secretele-celui-de-al-treilea-ochi.html
  4. Foto: Internet

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Departamentul de Informații România (DIR) – canalul oficial Telegram. Apăsați butonul “join” pentru a vă abona la canal!

Vă invităm să vă înscrieți în grupul Departamentul de Informații România (DIR)!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR) este o organizație privată de informații și investigații, fără personalitate juridică, care deține o arhivă uriașă de informații. Departamentul de Informații România (DIR) a fost creat la data de 15 august 2013. Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro