Iluminații și supravegherea globală a populației

by “În ultimele decenii și mai ales în ultimii ani a fost declanșat de către forțe obscure, sub acoperirea conceptului de stat democratic, chiar sub ochii noştri, un straniu și aberant proces de atacare a intimității și de imixtiune în viața privată a cetățenilor, sub pretextul siguranței personale şi a […]
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

“În ultimele decenii și mai ales în ultimii ani a fost declanșat de către forțe obscure, sub acoperirea conceptului de stat democratic, chiar sub ochii noştri, un straniu și aberant proces de atacare a intimității și de imixtiune în viața privată a cetățenilor, sub pretextul siguranței personale şi a luptei împotriva terorismului.

Progresul foarte rapid al tehnicilor de monitorizare și de supraveghere din era digitală în care trăim în prezent cu toţii (camere video, dispozitive de ascultare, sisteme GPS etc.), transformă autoritățile Statului într-un veritabil comando polițienesc, după modelul faimosului și totodată oribilului Big Brother.


În aceeaşi măsură, la fel de rapidul progres al tehnicilor de comunicare (internet, rețele de socializare, motoare de căutare) generează o înșelăciune a transparenţei. Camerele video, instrumentele de geolocaţie prezente şi trecute, amprentele digitale, genetice şi oculare, evidenţele bancare, istoricul medical, desfăşurătoarele apelurilor telefonice, mesajele noastre de pe internet şi urmele lăsate de peregrinările noastre pe internet formează o varietate de instrumente și modalități abile de control și de evidență care, puse cap la cap, permit autorităţilor să pătrundă aproape neștiute în viaţa intimă a fiecăruia dintre noi.

Pe de altă parte, folosind Google, Facebook şi Twitter, noi, utilizatorii, oferim cu credulitate gestionarilor acestor sisteme informatice și stăpânilor lor din umbră, care le poruncesc ce să facă clipă de clipă, informaţii care le permit să deducă obiceiurile noastre de consumatori și o multitudine de date intime.


Aceste tendințe de control, care cunosc o dezvoltare exponenţială în ultimii câţiva ani, merg toate în aceeaşi direcţie: aceea a unei societăţi așa-zis transparente, în care nu mai ştim exact unde şi când se trage linia (ce devine din ce în ce mai puţin perceptibilă) între viaţa noastră privată şi viaţa publică.

Aceasta este o anomalie majoră şi constituie chiar o răsturnare a termenilor firești ai civilizaţiei. Asistăm şocaţi, mai mult sau mai puţin conştienţi, la punerea în scenă a unui plan dement de dominație colectivă transpus literar, încă de la începutul secolului XX, de trei celebri scriitori – Kafka, Huxley şi Orwell, doi dintre ei fiind în mod cert acoliți ai clicii de la vârful Francmasoneriei mondiale, iar celălalt un notoriu socialist/troţkist.

Acest plan nebunesc al monitorizării tuturor oamenilor de către un grup de plutocrați sataniști se referă în principal la înrobirea fiecăruia dintre noi și la aducerea noastră sub controlul total al „ochiului luciferic“ al așa-zișilor „iluminați“, sub pretextul (deja naiv, în acest context al) progresului și al evoluției către mai bine al întregii lumi.

Vorbim despre o combinaţie de factori ce are o încărcătură deosebită, fiind plină de semnificaţii, mai ales în cazul statelor moştenitoare ale unei tradiţii totalitare, cum ar fi cazul Chinei şi al Rusiei.

Această chestiune aberantă, ce a luat recent un avânt covârşitor, ridică multe întrebări chiar şi în aşa-zisele democraţii cu tradiţie. Până unde poate şi cât de departe trebuie să meargă puterea statului în ceea ce priveşte invadarea vieţii private? Partizanii mai mult sau mai puţin conştienţi ai acestor practici invazive argumentează: „Din moment ce nu am nimic să-mi reproşez, de să ce nu dau acces liber la datele referitoare la mine, la ceea ce sunt şi la ceea ce fac?“

Există şi sugestii mincinoase ale aceloraşi susţinători ai ideii de control, care prezintă şi reversul, aparent benefic nouă, celor supravegheaţi, al utilizării tuturor acestor tehnologii şi mijloace de supraveghere şi control: întrucât, vezi Doamne, şi cetăţenii pot folosi ei înşişi tehnicile de supraveghere pentru a demasca abuzurile de putere, noua şi îndelung aclamata transparenţă acţionează în aceste condiţii ca un factor de echilibru.

Viaţa noastră intimă nu mai are niciun viitor în contextul supravegherii globale constante a fiecărei mişcări pe care o facem

Pentru unii jurişti şi avocaţi, cât şi pentru noi toţi, omeni de bun-simţ, care ne preţuim drepturile de cetăţeni liberi, situaţia este evidentă: extinderea practicilor de supraveghere este atât de vertiginoasă şi de abil manipulată, încât apare aproape inutil să-i mai opunem orice formă de rezistenţă. Totuşi, această renunţare, atât de mult dorită (aşteptată şi chiar impusă) de promotorii lipsiţi de creier ai acestor tehnici malefice de supraveghere non-stop a întregii populaţii, are la bază o idee greşită despre valoarea vieţii private şi a aşa-zisei democraţii.

Imperativ pentru noi este să ne protejăm cât mai bine împotriva oricăror utilizări ale acestor informaţii ce privesc viaţa noastră privată, păstrându-ne mereu cât mai bine şi mai corect informaţi (din surse ce nu provin din mass-media centrală, afiliată şi supusă integral forţelor oculte francmasonice) şi fiind foarte prudenţi cu împărtăşirea informaţiilor personale, indiferent de pretextele sub care ne sunt cerute.

Pentru susţinerea acestor tehnici abjecte de invadare a vieţii private a tuturor fiinţelor umane, susţinătorii lor au mereu la îndemână cazuri specifice, care, în viziunea lor aberantă asupra realităţii, ar justifica intervenţiile lor ilegale şi lipsite de orice urmă de respect şi decenţă faţă de intimitatea oamenilor. Totul se desfăşoară sub acoperirea mantiei stranii a nebuneştii „lupte împotriva terorismului” şi a aşa-zisei protecţii şi siguranţe a persoanelor, o găselniţă pusă la cale şi regizată în mod abject de aceleaşi forţe întunecate ale Francmasoneriei mondiale.

Un exemplu în această direcţie îl constituie cazul în care anchetatorii Poliţiei Federale din Districtul Columbia, SUA, l-au suspectat pe Antoine Jones, proprietarul controversat al unui club de noapte, de trafic de droguri. În septembrie 2005, fără a avea un mandat de percheziţie valid, ei i-au instalat un sistem GPS în maşină şi l-au urmărit 24 de ore din 24, timp de patru săptămâni. Această supraveghere a dus la descoperirea unor cantităţi importante de cocaină. Jones a fost găsit vinovat şi condamnat la închisoare pe viaţă.

Curtea de Apel a Districtului a decis că acest filaj prin GPS, realizat fără un mandat, constituie o încălcare a Amendamentului al patrulea şi a anulat sentinţa pronunţată. Ca urmare, administraţia Obama a făcut apel la Curtea Supremă de Justiţie, susţinând că printr-o astfel de supraveghere nu se încalcă dreptul la confidenţialitate şi viaţă privată şi, prin urmare, nu este necesară nici existenţa unui mandat, nici invocarea unui „motiv legal plauzibil“ (conform cu Constituţia) şi nici chiar existenţa unei suspiciuni cu privire la comiterea unei infracţiuni. Pe 8 noiembrie 2011, Curtea a audiat argumentele de apel, iar pe 23 ianuarie, Curtea a decis împotriva Administraţiei, considerând că instalarea unui GPS pe un vehicul privat a constituit o „intruziune“ comparabilă cu o percheziţie, care cerea existenţa unui mandat.

Tehnologiile disponibile în prezent dau statului capacitatea orweliană de a urmări obsesiv aproape fiecare mişcare a cetăţenilor săi şi fiecare acţiune realizată, în mod particular de la tastatura unui calculator. Dacă toate acestea s-ar petrece pe scară largă aşa cum îşi doreşte, în mod aberant, administraţia Obama, atunci Guvernul SUA şi omoloagele sale din întreaga lume ar putea desfăşura oricând astfel de supravegheri ilegale fără să dea socoteală cuiva. În aceste condiţii, respectarea intimităţii poate deveni, aşa cum îşi doresc aceşti sceleraţi, o noţiune „învechită“ şi „depăşită“.

Cazul Jones se înscrie în cadrul „războiului împotriva drogurilor“, care a transformat Statele Unite în campion mondial la rata de încarcerări pe cap de locuitor, determinând o diminuare considerabilă a măsurilor de protecţie oferite de al patrulea amendament şi de Constituţie, în general. De fapt, privind în culisele tuturor acestor cazuri, descoperim că în realitate nu s-a făcut mai nimic pentru eliminarea realei infracţionalităţi, în vederea asigurării unui trai liniştit, sigur şi liber cetăţenilor, dar în schimb s-au deturnat sume imense, cheltuite din fondurile contribuabililor, sub pretextul luptei pentru limitarea, de exemplu, a cantităţii de droguri disponibilă pe piaţă. Aceleaşi întrebări precum cele ridicate de acest caz oferit drept exemplu, sunt, de asemenea, esenţiale în legătură cu celălalt „război“, care continuă să îi ţină ocupaţi pe diriguitorii malefici ai SUA, în ciuda faptului că administraţia Obama a abandonat formula atât de îndrăgită de administraţia anterioară, respectiv „războiul împotriva terorismului“.

În cazul Europei, de exemplu în Franţa, conform unei legi din 2004, operatorii de telefonie mobilă şi furnizorii de servicii de internet sunt obligaţi să ţină evidenţa apelurilor utilizatorilor de telefoane mobile şi a mesajelor e-mail timp de un an. Aceste date sunt comunicate pe baza unui rechizitoriu judiciar „în contextul prevenirii actelor de terorism“. Ca şi în cazul vecinilor de peste Ocean, aşa-zişii „iluminaţi“ îşi întind tentaculele otrăvite în acelaşi mod şi tind să acapareze întreaga planetă, sufocând-o. Legea în cauză stipulează în continuare că în timpul unui control de identitate efectuat asupra cuiva „cu un motiv plauzibil“, agenţii de poliţie pot consulta toate fişierele centralizate referitoare la acea persoană, chiar şi în absenţa unei infracţiuni.

Există, de asemenea, date centralizate ce conţin informaţii despre identitatea, permisul de conducere şi eventualele infracţiuni comise în trecut ale cetăţenilor francezi. Un raport parlamentar publicat în decembrie 2011 arată că poliţia operează cu optzeci de baze de date diferite, din care pentru 45% se aşteaptă încă legalizarea (conform unui raport realizat de deputaţii Delphine Batho şi Jacques-Alain Benisti). Dacă ne referim doar la fişierul centralizat al amprentelor genetice (ADN), acesta acoperă informaţii despre 1,5 milioane de persoane! În ceea ce priveşte fişierul cu amprentele digitale, în mod normal, acesta este consultat doar ca parte a unei anchete judiciare, dar cu toate acestea există, în mod straniu, aproximativ 400 de oficiali din Ministerul de Interne şi din cadrul Jandarmeriei care au acces la acesta. Pe 6 martie 2012, Parlamentul francez a adoptat o lege cu privire la o pretinsă „protecţie a identităţii“, care are drept urmare crearea unei noi cărţi de identitate (şi a unui paşaport nou) dotată cu un cip ce conţine amprentele digitale. Un articol din această lege permite poliţiei şi jandarmeriei să aibe acces la amprentele digitale, inclusiv pentru cazul presupuselor „nevoi de prevenire“ a infracţiunilor. Această dispoziţie a fost abrogată totuşi pe 22 martie 2012 de către Consiliul Constituţional, stabilindu-se că afectează grav „dreptul la respectarea vieţii private, fiind disproporţionată în raport cu scopul urmărit“. De asemenea, serviciile fiscale şi vamale au în mod nefiresc acces la informaţii private referitoare la conturile bancare ale cetăţenilor.

Cerinţa de bază a celui de al patrulea amendament din Constituţia SUA şi a articolelor similare din Constituţiile statelor lumii cere poliţiei să obţină un mandat bazat pe un „motiv plauzibil“ înainte de efectuarea unei percheziţii, iar acesta este tocmai ceea ce protejează intimitatea caselor noastre, a gândurilor noastre şi a relaţiilor noastre intime împotriva privirilor intruzive ale autorităţilor şi ale forţelor întunecate din spatele lor. Dar această prevedere este o provocare atât pentru politica antidroguri, cât şi pentru cea antiterorism. Noţiunea de „motiv plauzibil“ este, în general, definită ca fiind o „convingere motivată“, adică se crede că o persoană a comis un delict sau că sunt pe cale de a fi găsite dovezi ale unei infracţiuni. Pentru că drogurile sunt relativ uşor de ascuns şi atât traficanţii, cât şi teroriştii se străduiesc constant să nu lucreze la vedere, misiunea autorităţilor aflate în căutarea unui astfel de „motiv plauzibil“ se complică. Atunci când un „război“ este declarat, intimitatea devine mai curând un lux.

Haos legislativ şi legi interpretate de agenţii autorităţii după bunul lor plac

Constanta şi aproape integrala supraveghere a noastră restructurează din temelii însăşi definiţia vieţii private în contextul actual al erei digitale.

Faptul că operatorul nostru de telefonie cunoaşte şi înregistrează în permanenţă locaţia noastră înseamnă că statul poate cere comunicarea acestor informaţii fără a îndeplini cerinţele legale prevăzute în drepturile noastre protejate de Constituţie? Puterea pe care poliţia o are de mult timp de a percheziţiona o persoană în stare de arest, autorizează de asemenea şi examinarea tuturor SMS-urilor şi a mesajelor e-mail stocate în smartphone-ul respectivei persoane? Autorizaţia funcţionarilor vamali de a inspecta bagajele se extinde şi asupra laptopurilor, care conţin cu mult mai multe informaţii personale decât oricare altele dintre obiectele noastre personale şi care au devenit susceptibile de percheziţie în cazul călătoriilor atunci când această „măsură de siguranţă” a intrat în vigoare?

Înainte de apariţia GPS, pentru a fi la curent cu mişcările unei persoane timp de o lună era necesară postarea de echipe timp de 24 de ore din 24 pentru a încerca să o supravegheze din punct de vedere fizic, o sarcină aproape imposibilă şi care implica nişte costuri prohibitive. În prezent, totul se rezumă la a instala un dispozitiv pe vehiculul persoanei de urmărit, asigurându-ne că este dotat cu baterii rezistente. Pentru că este atât de ieftin şi funcţionează fără intervenţie umană, GPS-ul permite acum realizarea filajelor pe termen lung.

Curtea Supremă a SUA nu a fost suficient de rapidă pentru a se adapta la evoluţiile tehnologiei de control. A fost nevoie de circa cincizeci de ani pentru a decide că interceptarea convorbirilor telefonice constituie o „percheziţie sau sechestru”, în conformitate cu al patrulea amendament. Curtea a considerat mult timp că acest fapt nu era comparabil, deoarece nu exista nicio intruziune fizică. Totuşi Curtea s-a răzgândit în 1967: în timp ce al patrulea amendament protejează „persoanele, nu locurile”, aceasta a concluzionat că orice intervenţie a autorităţilor ce zădărniceşte „aşteptarea rezonabilă de respect pentru viaţa privată” a fost asimilată cu o „percheziţie sau sechestru”.

De atunci, cu toate acestea, instanţa a luat de multe ori o poziţie dificil de interpretat în ceea ce priveşte ce reprezintă de fapt o „aşteptare rezonabilă de respect pentru viaţa privată”, făcând cel de al patrulea amendament din ce în ce mai inaplicabil în contextul avidităţii statului de a colecta informaţii şi înjosind complet oamenii. De asemenea, formulările ambigue din corpul legilor, special concepute pentru a fi interpretate în funcţie de context şi de avantajele obţinute în urma unui mod sau al altuia de interpretare, este o practică din ce în ce mai răspândită în momentul actual peste tot în lume.

În exemplul prezentat, cel al infractorului Jones, Curtea de Apel a Districtului Columbia a ajuns la concluzia că există o diferenţă de natură între a urmări o maşină pentru o zi de la punctul A la punctul B şi faptul de a monitoriza fiecare mişcare a sa 24 de ore din 24, timp de patru săptămâni: „O persoană informată de toate mişcările unei alte persoane poate şti dacă aceasta este un practicant asiduu, un beţiv inveterat, un obişnuit al sălii de sport, un soţ infidel, un pacient ce urmează un tratament la un spital, dacă este familiar unor persoane sau grupuri politice specifice – şi această persoană nu află doar una dintre aceste detalii specifice, ci pe toate deodată“.

Cazuri precum cele prezentate anterior au deja implicaţii halucinante şi pentru dezvoltarea şi realizarea altor operaţiuni de supraveghere ce exploatează intensiv tehnologiile avansate din acest domeniu. În urmă cu ceva vreme, Curtea Supremă de Justiţie a SUA a estimat, de exemplu, că noi, oamenii, am renunţat deja la aşteptările noastre legate de drepturile ce ni se cuvin în acest domeniu cu privire la informaţiile pe care le împărtăşim cu terţe părţi. Astfel, urmând această logică nebunească, instanţa a autorizat poliţia să inspecteze resturile menajere, să examineze evidenţele bancare şi să-şi doteze informatorii cu dispozitive ascunse de înregistrare, fără a avea motive obiective de suspiciune şi fără a se exercita un control al procedurii aplicate.

În contextul actual al omenirii, acest principiu are implicaţii importante pentru viaţa intimă. Pentru că, dacă nu trăim precum un pustnic, suntem în mod constant obligaţi să facem schimb de informaţii cu o terţă parte – fie că e vorba despre o companie emitentă de carduri de credit, un furnizor de acces la internet, o companie de telefonie, o bancă sau o farmacie. Calculatoarele permit acestor entităţi să ţină evidenţe exacte şi uşor accesibile ale acestor operaţiuni şi facilitează autorităţilor colectarea şi analiza datelor.

S-ar putea crede, pornind de la decizia Curţii Supreme a SUA în cazul Jones, că nu se pot extrage informaţii dintr-un calculator fără o autorizaţie judiciară prealabilă. Cu toate acestea, statul utilizează fără scrupule mijloace tehnologice avansate pentru a aduna cantităţi mari de informaţii neprotejate în vederea obţinerii unei imagini exacte a activităţilor private ale unui individ. La fel, căutarea în laptopurile celor ce trec graniţa, precum şi utilizarea de către poliţie a dispozitivelor de urmărire a telefoanelor mobile, cât şi urmărirea desfăşurătoarelor comunicaţiilor, pot intra, în mod similar, sub incidenţa legilor ce protejează drepturile persoanelor. Dar, în prezent suntem confruntaţi cu riscul ca aceste legi să fie depăşite (deja) de progresul tehnologic, care este încurajat şi îndreptat într-o direcţie malefică, grotescă şi care contravine oricărui drept la intimitate şi la liberă exprimare a oamenilor. Iar această chestiune atrage din ce în ce mai mult, cu paşi mici dar siguri, atenţia avocaţilor, a cadrelor universitare, a reprezentanţilor legii şi a jurnaliştilor, pregătiţi să-şi apere drepturile şi să se desprindă din strânsoarea otrăvită a intrigilor satanice francmasonice, desfăşurate abil, simultan, peste tot în lume.

Bolnava nevoie de putere şi de control a aşa-zişilor „iluminaţi“

În cartea sa, One Nation Under Surveillance (Naţiune sub supraveghere), Simon Chesterman susţine că noţiunea de viaţă privată este de acum deja o literă moartă. El propune prin urmare, ca statul să caute să reglementeze utilizarea informaţiilor pe care este strict necesar să le colecteze, mai degrabă decât să se încerce în zadar un control al supravegherii propriu-zise şi dezvoltarea unor măsuri în această direcţie, ce pot conduce la crearea falsei percepţii că statele, în mod special cele aflate la vârful ierarhiei ocultei satanice, pot ignora legile oricând doresc aceasta, obligând celelalte state să li se supună fără să riposteze în vreun fel. Din această perspectivă, nu există „o intervenţie umanitară ideală”, acest concept fiind cel mai adesea folosit cu rea intenţie pentru a justifica intruziunea în chestiunile altor state, folosind eventual forţa fizică şi creând un întreg sistem de propagandă cu ajutorul mass-media care să ofere „praful în ochi”, necesar justificării de formă în faţa cetăţenilor a acestor acţiuni demente.

Pretinsa teamă de atacuri teroriste de mare amploare au creat iluzia unei nevoi halucinante, exacerbate de control; în plus, progresele tehnologice permit, de asemenea, colectarea şi analiza unor cantităţi importante de informaţii, care până acum erau private; şi, într-o cultură transformată de către reţelele de socializare, în care oamenii îşi dezvăluie gândurile şi acţiunile cele mai intime de bunăvoie, confidenţialitatea tinde să fie deja considerată la fel de anacronică precum cavalerismul.

În ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, aceste temeri sunt fondate. În 2010, The Washington Post a arătat că 1271 de agenţii guvernamentale şi 1931 de subcontractori privaţi lucrează pentru securitatea naţională, şi mai mult de 854.000 de persoane au autorizaţii la zone şi documente calificate drept „top secret”. Toţi aceştia acţionează, în întregime sau parţial, în mod discret, dar putem fi siguri că sunt obsesiv cu ochii pe noi. Ei lucrează, susţinuţi de minţile întunecate de la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei francmasonice pentru a concepe şi a utiliza tehnologia cea mai sofisticată destinată supravegherii. Aceste servicii şi metode de operare sunt popularizate din ce în ce mai des, mai ales prin intermediul industriei cinematografice de la Hollywood, urmărindu-se mereu ca toţi cei implicaţi în aceste operaţiuni malefice de supraveghere a populaţiei să fie prezentaţi într-o aură de mister şi aventură, ce face să crească subit pulsul privitorilor sau să trezească în aceştia reacţii false de susţinere a acţiunilor denaturate şi intruzive în viaţa intimă a noastră. Apoi când, de exemplu, cineva precum preşedintele Bush autorizează în secret Agenţia Naţională de Securitate (NSA) să plaseze sub supraveghere, fără mandat, telefoanele şi e-mailurile tuturor cetăţenilor americani, încălcând o lege penală concepută pentru a proteja viaţa privată, populaţia este deja prea ameţită de intoxicaţia la care a fost supusă în mod repetat prin toate mijloacele de propagandă aflate la dispoziţia oribilului aparat guvernamental american, pentru a mai reacţiona şi a îşi apăra drepturile. NSA a utilizat un software foarte sofisticat pentru a verifica automat milioane de forme de comunicare, căutând cuvinte, fraze sau link-uri suspecte. Dezvăluit de către The New York Times în 2005, programul a fost suspendat. Dar a fost reactivat rapid după modificarea de către Congres a Legii de Supraveghere Externă, care a autorizat instanţele abilitate să permită astfel de practici groteşti.

Noi norme ar trebui să permită, de asemenea, în curând agenţilor FBI accesul la pubelele americanilor, să caute prin bazele de date şi să desemneze echipe speciale pentru a fila persoane, fără nicio dovadă obiectivă care să permită suspectarea persoanelor în cauză de a fi comis infracţiuni, şi toate acestea pe o perioadă nedeterminată, înjosind cetăţenii americani şi reducându-i la statutul de simple marionete în mâna păpuşarilor satanişti ce se pretind a fi „iluminaţi“.

Convins deja în mod fals de abilităţile malefice ale statului de a dori şi a urmări cu orice preţ să colecteze vaste cantităţi de date asupra vieţii noastre personale şi considerând în mod penibil, din această cauză, că ar fi inutil să se opună colectării de către stat a tuturor acestor informaţii, Chesterman ne propune ca mai degrabă să inventăm un nou „contract social”, care defineşte în mod clar condiţiile în care autorităţile pot exploata aceste informaţii. Activităţile de informare, în opinia sa, ar trebui să respecte trei principii: să fie efectuate de către instituţiile publice, mai degrabă decât de către subcontractanţi privaţi, să se bazeze pe lege, şi responsabilitatea statului pentru utilizarea informaţiilor. Aparent nu este nimic rău în asta, dar un astfel de „contract“ ar rezolva cu adevărat problemele de confidenţialitate ridicate în epoca tehnologiei de supraveghere? Practic, dacă nu reuşim să limităm la maxim colectarea de date, ce ne mai rămâne din viaţa noastră privată? Încălcarea acesteia apare atunci când serviciile statului au acces la informaţiile pe care noi considerăm că nu trebuie să le cunoască; felul în care sunt folosite ulterior este mai puţin o chestiune de a păstra confidenţialitatea, decât de a împiedica alte acţiuni de tipul discriminării, represaliilor, încălcare a drepturilor persoanei etc.

Şi alţi autori împărtăşesc îngrijorarea în ceea ce priveşte soarta vieţii noastre intime dacă nu se limitează totuşi accesul statului la informaţiile pe care cu obstinaţie doreşte să le colecteze. Metodele abile de a invoca necesitatea colectării de către stat a unei cantităţi atât de însemnate de date se desfăşoară la adăpostul concepţiei nebuneşti şi deplin denaturate că „nimeni nu are de ce să se teamă dacă nu are nimic de ascuns”. Acesta este argumentul cel mai des invocat, al cărui efect devastator a fost dispariţia aproape completă a vieţii private. Respectul faţă de sfera intimă este un aspect esenţial al existenţei umane şi a unei ideale democraţii liberale sănătoase – un drept care protejează în primul rând nevinovatul, nu doar vinovatul. Fără un sanctuar în care să ne regăsim singuri cu noi înşine, nu ne putem bucura pe deplin de intimitatea necesară pentru o viaţă împlinită, nici nu vom fi capabili să menţinem tipurile de relaţii şi de schimburi confidenţiale necesare pentru o critică politică puternică, de exemplu. Folosind termenii problemei ridicate de judecătorul Breyer, cu ocazia pledoariilor din cadrul procesului Jones, putem să ne întrebăm cu legitimă îngrijorare „ce ar fi o societate aşa-zis democratică, în cazul în care un număr mare de oameni ar crede într-adevăr că guvernul le monitorizează fiecare mişcare pe perioade lungi de timp”?

În 1956, sociologul Edward Shils scria, în The Torment of Secrecy (Supliciul secretului), că o democraţie liberală necesită respect pentru viaţa privată a cetăţenilor şi transparenţă din partea guvernului. Populaţia nu-şi poate exprima în mod liber opoziţia sa dacă statul nu încetează să o monitorizeze, iar deciziile sale nu vor fi informate în mod corespunzător în cazul în care puterea continuă să acţioneze sub vălul secretului.

Dar astăzi, viaţa cetăţenilor este voit din ce în ce mai transparentă, în timp ce acţiunile statului sunt învăluite în secrete.

„Aşteptări rezonabile“ – conceptul fantasmagoric care batjocoreşte dreptul fundamental al omului la viaţă privată

Critica tranşantă a legislaţiei haotice, făcută de tot mai mulţi specialişti în domeniu, solicită căutarea unui răspuns mai bun. O abordare mai nuanţată ar trebui să păstreze preocuparea instanţelor abilitate să asigure conformitatea cu „aşteptarea rezonabilă de respectare a intimităţii“, dar acest concept este de altfel înjositor şi degradant în contextul informaţiilor pe care guvernul nu ar putea să le obţină decât dacă ar recurge la tehnologii care permit monitorizarea pe scară largă, fără intervenţie umană.

În mod similar, faptul că navigând pe internet sau prin trimiterea de e-mail-uri împărtăşim informaţii cu Google, nu ar trebui să implice în mod automat că suntem de acord ca acestea să fie împărtăşite cu oricine le vânează, în speţă cu statul. Acesta, spre deosebire de Google, ne poate priva de libertate, şi este capabil de a suprima opoziţia, la orice semn neconform cu planurile satanice pe care este obligat să le urmeze. Astfel, reformularea contractului social de care vorbeau mai sus unii specialişti nu trebuie să treacă prin abandonarea completă a noţiunii de respect pentru viaţa privată, ci prin continua sa actualizare.

Aceasta este exact ceea ce a fost decis de către un judecător al Districtului Columbia, Nicholas Garaufis, pe 22 august 2011: chiar dacă utilizatorii de telefoane mobile transmit automat locaţia lor operatorului, a decis el, nu se poate deduce din aceasta faptul că respectiva informaţie nu este în sfera privată, din care rezultă că serviciile de securitate trebuie să aplice pentru un mandat dacă doresc obţinerea de înregistrări. Judecătorul Garaufis a scris: „Noi trebuie să respingem ficţiunea conform căreia marea majoritate a americanilor sunt de acord că Administraţia are acces fără mandat la informaţii cu privire la multe dintre acţiunile lor, implicate de alegerea de a avea un telefon mobil. În lumina evoluţiilor tehnologice considerabile, teoria jurisprudenţei referitoare la al patrulea amendament trebuie să evolueze pentru a menţine drepturile utilizatorilor acestor dispozitive în ceea ce priveşte respectarea vieţii private a acestora.“

Dincolo de dizertaţiile pe marginea unor noi concepte de drept propuse de diferiţi specialişti în domeniul juridic, preţul dorinţei acerbe şi obsesive de a ne ţine sub control cu orice preţ se dovedeşte a fi inacceptabil.

David Shipler este un jurnalist la The New York Times care ne povesteşte într-o carte a sa, într-o manieră foarte realistă, cum respectul pentru viaţa privată a fost sacrificat. Unele dintre cazurile menţionate de el sunt cunoscute în linii mari, aşa cum este cel al arestării arbitrare a avocatului musulman Brandon Mayfield, ale cărui amprente digitale se „potriveau” în mod eronat cu cele găsite în atentatele cu bombă de la Madrid din 2004. Shipler relatează aceste poveşti cu o bogăţie de detalii noi şi inedite, dându-ne impresia că trăim cu membrii familiei Mayfield, care se confruntă cu coşmarul vizitelor repetate ale oficialilor administraţiei, interceptarea convorbirilor telefonice şi, în cele din urmă, tatăl avocatului este arestat pe nedrept. Guvernul a folosit pretextul oferit de cazul Mayfield pentru a repune în vigoare Patriot Act (lege adoptată de Congresul SUA în 2001, care permite agenţilor federali accesul la informaţii personale despre cetăţeni, fără mandat; USA PATRIOT este acronimul pentru Unity and Strengthening America by Providing Appropiate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism).

Dreptul european, supravegherea populaţiei prin GPS şi ceea ce mai rămâne din viaţa noastră privată

Statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate să respecte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. La articolul 8 se prevede că, dacă un mijloc de probă folosit de către serviciile de securitate constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, aceasta trebuie să fie în mod explicit prevăzută de lege, cu condiţii specifice de aplicare. Două cazuri similare cu cazul Jones din SUA au fost obiectul unor cercetări penale în Germania şi Franţa.

Totuşi, prin prisma aceluiaşi haos legislativ, în 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în privinţa cazului german, în care timp de trei luni, la comanda unui procuror, organele de anchetă, fără o hotărâre judecătorească, au colectat şi stocat în mod sistematic date care indicau locul şi deplasările în public ale persoanei vizate şi le-au utilizat pentru a urmări toate mişcările acesteia, pentru a efectua investigaţii complementare şi pentru a aduna alte probe suplimentare în locurile prin care reclamantul a trecut, elemente care au fost ulterior utilizate în procesul penal.

La momentul faptelor (această situaţie s-a modificat de atunci), nicio lege germană nu prevedea în mod explicit posibilitatea de a plasa un GPS pe o maşină pentru a monitoriza conducătorul auto. Cu toate acestea, Curtea a fost de acord cu Poliţia germană, argumentând că această tehnică este mai puţin deranjantă pentru confidenţialitate decât alte practici de o natură diferită şi pe care Curtea le-a mai judecat, cum ar fi interceptările telefonice sau „sistemele de sonorizare“ (acţiunea de a plasa microfoane).

În Franţa, în conformitate cu un articol foarte general din Codul penal, este necesară aprobarea unui judecător de instrucţie pentru a permite poliţiei să plaseze un GPS sub acoperire. Dar nu există niciun articol de lege referitor la această situaţie. Într-un caz judecat în noiembrie 2011 de către Curtea de Casaţie, un judecător de instrucţie a permis astfel anchetatorilor să urmărească o maşină folosită de persoane suspectate, ca şi în cazul american, de trafic de droguri. Curtea a respins recursul pe motiv că ingerinţa în viaţa privată a fost proporţională cu scopul legitim, pentru că declaraţia anchetatorilor a implicat o importantă reţea de trafic de droguri ce submina în mod grav ordinea publică.

Încălcarea vieţii private – o practică masonică ce îndobitoceşte fiinţa umană

Obiectivul nostru nu este de a rescrie acum regulile de drept, ci de a sesiza limitele dincolo de care normele încetează să mai aibă un curs firesc. Observăm şocaţi că trăim într-o lume în care, de exemplu, un judecător federal ajunge să spună cu resemnare: „Eu cred că nu a mai rămas mare lucru din al patrulea amendament din dreptul penal.“

Dacă există încă o speranţă pentru o trezire a conştiinţelor şi o mai clară delimitare a sferei de acţiune a intruziunii statului în viaţa noastră intimă, este deoarece protecţia drepturilor se dezvoltă mereu în proporţie directă cu gradul de conştientizare a abuzului. Revoluţia internaţională a drepturilor omului a fost parţial o reacţie la ororile celui de al Doilea Război Mondial; de exemplu, egalitatea drepturilor a fost definită în SUA, ca răspuns la sclavie, la războiul de secesiune şi la segregare. Reforma are loc numai atunci când opinia o solicită, şi opinia o solicită numai atunci când mişcările sunt făcute publice – aşa cum am văzut în anii 1970, atunci când o comisie a Congresului, prezidată de senatorul Frank Church a arătat că guvernul satanic spiona grupurile de pacifişti şi de activişti pentru egalitatea rasială. Astfel, prin exemplele prezentate ne obiectivăm pentru a descoperi şi a diagnostica problema. Apoi este rândul nostru să solicităm şi să găsim o soluţie.

Dacă dreptul la respectarea vieţii private trebuie să supravieţuiască, aceasta se va produce deoarece cetăţenii, revoltaţi de afaceri de genul celor relatate de Shipler, au înţeles că nu este suficient să ridici din umeri şi să spui, „nu am nimic de ascuns”.

În concepţia francmasonilor, suntem tot timpul suspecţi şi avem ceva de ascuns! Acesta este refrenul preferat al promotorilor satanişti ai supravegherii: dacă nu aveţi nimic să vă reproşaţi, nu aveţi de ce să vă temeţi de incursiuni ale autorităţilor în viaţa voastră privată. Statul protejează cetăţenii care respectă legea şi ameninţă doar criminalii. Un argument simplist şi mai periculos decât pare.

Mulţi oameni spun că nu sunt preocupaţi de faptul că autorităţile colectează informaţii cu caracter personal despre viaţa lor. „Nu am nimic de ascuns, spun ei. Numai cei care au ceva să-şi reproşeze au motive să fie alarmaţi, şi nu merită ca acţiunile lor să fie păstrate secrete.“ Acest argument pătrunde întreaga dezbatere cu privire la viaţa privată. Potrivit expertului în securitatea datelor, Bruce Schneier, acesta este „răspunsul cel mai frecvent, opus părerii apărătorilor respectului pentru sfera personală“. Acest raţionament minimizează atât de mult importanţa vieţii private încât, în cazul în care suntem confruntaţi cu anumite probleme de securitate, acest aspect al vieţii private pierde teren. Argumentul conform căruia nu avem „nimic de ascuns“ este peste tot.

În Marea Britanie, guvernul a instalat milioane de camere de supraveghere în locurile publice ale oraşelor, mari şi mici, ale căror imagini sunt revizuite de către ofiţerii de poliţie prin intermediul unui sistem de televiziune cu circuit închis. Din nou, „dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi”, declară unul dintre sloganurile nebuneşti ale campaniei guvernamentale în favoarea acestui program. Diferite variante ale acestui argument apar în mod regulat pe blog-uri, în scrisori către editor, talk-show-uri şi alte forumuri de discuţii. Oameni lipsiţi de discernământ, căzuţi în plasa perfidă a propagandei francmasonice care susţine supravegherea globală a întregii populaţii „pentru protecţia individului“, ajung să declare cu inconştienţă: „Nu-mi pasă că oamenii caută informaţii despre mine, nu am nimic de ascuns! Din această cauză sprijin eforturile [guvernului] de demascare a teroriştilor prin ascultarea apelurilor noastre telefonice!“. Scopul mârşav al supraveghetorilor nu este nou. Scriitorul Henry James a scris încă din 1888 despre un personaj cu idei tiranice din nuvela sa Reverberator: „Ideea lui era că, dacă aceste persoane au comis fărădelegi, ar trebui să le fie ruşine de ele însele şi nu este cazul să avem milă pentru ele, nu trebuie să le trecem cu vederea ce au făcut ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, şi nu au nici dreptul să facă atâta tapaj pentru că s-a vorbit despre ele“.

Intimitate versus supraveghere

Cu toţii avem preocupări şi aspecte intime, asupra cărora dorim să păstrăm secretul, chiar dacă nu suntem secretomani. „Dacă nu ai nimic de ascuns, aceasta înseamnă literalmente că eşti de acord să te fotografiez nud oricând vreau eu? Şi că, din moment ce deţin toate drepturile de proprietate asupra acestei fotografii, pot să o arăt şi duşmanilor tăi?“, punea la un moment dat cineva problema, la modul ironic. David Flaherty, un expert canadian în acest domeniu, exprimă o idee similară atunci când spune: „Nu există în lumea occidentală nicio fiinţă raţională care să nu ţină, mai mult sau mai puţin, la viaţa sa privată. Întrebaţi despre anumite aspecte intime ale existenţei lor, cei ce pretind că nu au nimic de ascuns ar protesta împotriva caracterului indiscret al anumitor întrebări după primele cinci replici.“

Cele mai multe încercări de a defini ideea de viaţă privată caută să identifice esenţa acesteia – caracteristicile sale fundamentale sau numitorul comun al diferitelor elemente pe care noi le punem în această categorie. Dar conceptul este mult prea complex pentru a fi redus la o idee simplistă. Intimitatea noastră poate fi pur şi simplu încălcată prin divulgarea unor aspecte pe care noi le considerăm de natură intimă. Există însă multe alte forme de invadare a vieţii private, cum ar fi şantajul sau utilizarea necorespunzătoare a datelor personale. Aceasta poate fi, de asemenea, încălcată şi în cazul în care autorităţile întocmesc fără consultarea şi ştirea noastră un dosar informativ complet despre noi. Cu alte cuvinte, fenomenul acoperă mai multe realităţi pe care este imposibil să le reduci la o simplă idee.

Respectarea vieţii private este de cele mai multe ori subordonată de autorităţi intereselor politice şi economice. În plus, atât justiţia, cât şi legiuitorul, se eschivează şi nu recunosc că viaţa intimă este încălcată prin aceste măsuri de supraveghere globală.

Pentru a descrie dificultăţile ridicate de colectarea şi de utilizarea datelor cu caracter personal, mulţi comentatori folosesc o parabolă inspirată de celebrul roman 1984 al lui George Orwell. Scriitorul descrie o societate totalitară guvernată de o entitate numită Big Brother, care îi supraveghează pe cetăţenii săi într-un mod obsesiv şi le impune acestora o disciplină tiranică. Metafora lui Orwell, axată pe efectele nocive ale monitorizării (cum ar fi limitarea individualităţii şi controlul social), este probabil, adecvată pentru a descrie supravegherea cetăţenilor de către stat. Dar cele mai multe dintre informaţiile colectate în bazele de date, cum ar fi rasa, data naşterii, sexul, adresa sau starea civilă, nu par a fi deosebit de deranjante. Mulţi oameni nu văd niciun motiv special pentru a ascunde numele hotelurilor unde se cazează, marca maşinii pe care o conduc sau băutura lor preferată. De cele mai multe ori, dezvăluirea unor astfel de informaţii nu produce nici jenă şi nici inhibare.

Există şi o altă parabolă ce permite o mai bună înţelegere a problemei: cea a Procesului lui Kafka. Intriga romanului halucinant cu acest nume se învârte în jurul unui om care a fost arestat pentru o infracţiune neprecizată. Acesta caută cu disperare să descopere motivele încarcerării lui şi ceea ce îl aşteaptă. El află că un tribunal misterios îl anchetează şi are un dosar despre el, dar nu poate afla mai multe. Procesul descrie o birocraţie stranie, cu obiective impenetrabile, care utilizează informaţiile pe care le deţine pentru a lua în mod tiranic decizii importante cu privire la viaţa oamenilor, cărora în schimb le interzice accesul la informaţiile în cauză. Controlul şi monitorizarea exercitată de o autoritate tiranică şi absurdă asupra informaţiilor personale scufundă individul în depresie şi neputinţă şi creează premisele unor relaţii aberante cu instituţiile care îi guvernează viaţa.

Dezbaterile derizorii din presă nu fac decât să dezinformeze publicul

Argumentul că nu ar trebui să avem „nimic de ascuns“ este subiectul unor lungi dezbateri sterile şi inutile în presă. Problema acestui argument cretin este tocmai prezumţia de vinovăţie care stă la baza sa şi care echivalează din capul locului viaţa privată, intimă cu ascunderea unor fapte mai mult sau mai puţin condamnabile. Aşa cum observă pe bună dreptate unii comentatori, logica lui „nimic de ascuns“ se bazează pe „presupunerea eronată că viaţa privată se rezumă la sustragerea de la orice vină“. Monitorizarea poate, de asemenea, afecta şi chiar împiedica unele activităţi absolut legitime, cum ar fi libertatea de exprimare, de asociere şi toate celelalte drepturi fundamentale propovăduite de avocaţii democraţiei.

Dacă noi concepem respectul pentru viaţa privată ca fiind o problemă cu mai multe dimensiuni, legate între ele, divulgarea delictelor este văzută ca fiind doar una din multiplele dificultăţi cauzate de politicile de securitate. Programele guvernamentale pentru colectarea de informaţii sunt îngrijorătoare. În romanul lui Kafka, problema nu este comportamentul inhibat al eroului, ci sentimentul de neputinţă şi de vulnerabilitate care este provocat de folosirea datelor personale de către instanţa de judecată, combinată cu neacordarea dreptului de a afla care este procedura de judecată.

Daunele cauzate de aceste modalităţi discreţionare de monitorizare sunt imense şi le resimţim actualmente cu toţii – indiferenţa autorităţilor, abuzurile flagrante, frustrarea, lipsa de transparenţă şi tirania.

Un prejudiciu de natură birocratică rezultă din punerea cap la cap a unor fragmente de date inofensive la prima vedere, dar foarte semnificative atunci când sunt coroborate. Prin colectarea de informaţii care, individual, nu sunt protejate, autorităţile pot culege totuşi anumite informaţii despre noi asupra cărora noi am prefera să păstrăm discreţia. De exemplu, să presupunem că am cumpărat o carte despre cancer. Prin ea însăşi, această achiziţie nu dezvăluie mai mult decât interesul nostru pentru studiul acestei boli. Dar să presupunem că aţi cumpărat, de asemenea, şi o perucă. Există multe motive pentru a face aceasta. Dar este suficient să fie coroborate aceste două elemente pentru ca autorităţile să concluzioneze că avem cancer şi că facem chimioterapie. Probabil că nu vedem niciun rău în accesul autorităţilor la astfel de informaţii private, dar cu siguranţă că ar trebui să avem dreptul de a decide în privinţa lor.

Un alt pericol ce rezultă din colectarea datelor cu caracter personal este ceea ce se numeşte excludere. Excluderea constă în a împiedica persoanele fizice să ia la cunoştinţă modul în care sunt folosite informaţiile lor, în a li se refuza accesul la aceste informaţii şi posibilitatea de a corecta eventualele erori. O mare parte a măsurilor naţionale de securitate implică menţinerea unei baze de date gigantice, complet inaccesibile pentru cetăţeni. Într-adevăr, existenţa însăşi a acestor programe este de multe ori ţinută secretă din cauza aceleiaşi probleme de securitate pe care o reprezintă. Acest mod de a exclude subiecţii implicaţi este o formă de negare a drepturilor lor. Aceasta este o problemă structurală, care afectează modul în care instituţiile tratează oamenii şi introduce un dezechilibru între conducători şi cei conduşi. Ce justifică acordarea unei astfel de puteri a autorităţilor asupra cetăţenilor? Problema aici nu este legată de informaţiile pe care oamenii preferă să le ascundă, ci este legată de putere şi de structura statului.

O problemă asemănătoare este reprezentată de utilizarea derivatelor din informaţiile colectate, adică folosirea acestora pentru un alt scop, fără acordul persoanei în cauză, a datelor obţinute pentru un singur scop. Cât timp este prevăzut să se păstreze informaţiile personale? Cum vor fi acestea folosite? La ce vor fi folosite? Fără a impune o limită sau o răspundere juridică în acest sens, populaţia poate evalua cu greu riscurile asociate cu deţinerea acestor informaţii de către guvern.

Colectarea şi utilizarea datelor cu caracter personal de către stat prezintă o altă problemă: cea a denaturării. Deşi aceste informaţii private pot dezvălui o mulţime de aspecte despre personalitatea şi activitatea persoanelor fizice, acestea reflectă rareori integralitatea unei fiinţe. Ele pot oferi o imagine deformată, parţială din cauza naturii simpliste a arhivelor, care înregistrează adesea informaţii într-un format standardizat, care omite multe detalii.

De exemplu, să presupunem că autorităţile află că cineva a cumpărat cărţi despre fabricarea de metamfetamină. În consecinţă, persoana respectivă, va deveni suspectă de a fi încercat să îşi dezvolte un laborator de sinteză pentru a produce acest drog. Dar le lipseşte o parte din poveste: persoana în chestiune scrie un roman în care un personaj foloseşte amfetamină. Pe moment nu i-a venit ideea, atunci când a cumpărat aceste cărţi, că ar putea trezi suspiciuni şi că datele stocate în ce îl priveşte nu dezvăluie motivul real al achiziţiilor sale. Ar fi putut el să se gândească la felul în care caracatiţa francmasonică din spatele guvernului îi monitorizează îndeaproape fiecare mişcare? Ar fi trebuit să ia măsuri de precauţie ca să nu apară pe o listă de persoane suspecte? Chiar dacă nu comite infracţiuni, el poate dori să sustragă controlului din partea autorităţilor informaţiile ce sunt de natură să atragă concluzii eronate.

Această persoană ar putea să nu dorească, în mod legitim, să se îngrijoreze cu privire la modul în care şi cele mai mărunte dintre acţiunile sale vor fi percepute de către febrilii ofiţeri de poliţie, avizi să găsească infracţiuni acolo unde nu există. În mod legitim, această persoană ar putea să nu dorească să fie raportată ca fiind suspectă de către un calculator, pe motiv că ar avea un comportament neobişnuit.

Argumentul lui „nimic de ascuns” se concentrează în mod eronat şi limitativ pe una sau două probleme legate de conservarea vieţii private – în acest caz, divulgarea de informaţii cu caracter personal şi supravegherea – şi le exclude pe toate celelalte. Rezultă de aici o definiţie foarte specifică a vieţii private, excluzând alte puncte de vedere, mult mai clare şi la obiect.

O idee distructivă din perspectiva drepturilor fundamentale ale fiinţei umane: „Statul nu îmi vrea răul”

Este important să se distingă aici între două moduri de a justifica un program de securitate naţională ce solicită acces la informaţii cu caracter personal. Primul este de a nu recunoaşte existenţa unui motiv de îngrijorare. Astfel, funcţionează argumentul lui „nimic de ascuns“. Al doilea este de a recunoaşte problema, în timp ce pretindem că beneficiile prezentate depăşesc cu mult sacrificiile făcute în domeniul vieţii private. Prima strategie o influenţează oarecum şi pe cea de-a doua, pentru că minimalizarea importanţei aspectelor personale este fundamentată pe o viziune îngustă asupra mizei problemei. Şi marea neînţelegere provine din faptul că argumentul „nimic de ascuns“ se bazează pe această concepţie atât de particulară şi de limitată asupra vieţii private.

La o privire mai atentă asupra acestui argument deja celebru, vom vedea că acesta vizează un fel unic şi brutal de prejudiciu. În mod ironic, această viziune este împărtăşită, uneori, de cei care militează pentru o mai bună protecţie a sferei personale. Ann Bartow, profesor de drept la Universitatea din Carolina de Sud, susţine că pentru a avea un ecou real în rândul populaţiei, problemele legate de viaţa privată trebuie să „afecteze în mod nefast fiinţele umane în integritatea lor corporală, şi nu doar să le provoace un sentiment de disconfort“. Ea susţine că această cauză a respectării intimităţii are nevoie de „cadavre“ şi că „lipsa de sânge şi de morţi, sau cel puţin de oase rupte, precum şi sumele gigantice de bani alocate implementării la scară globală a măsurilor de monitorizare, reliefează încălcarea vieţii private în raport cu alte categorii de daune individuale“.

Este adevărat, oamenii au o reacţie mai puternică la vederea sângelui şi a cadavrelor, decât la probleme mai abstracte. Dintr-o perspectivă spirituală însă, este absurd ca totul să depindă doar de declanşarea unor evenimente tragice pentru ca o problemă să fie conştientizată… Încălcarea vieţii private este rareori rezultatul unui act singular, dăunător, ci cel mai adesea este acumularea lentă şi insidioasă de intervenţii relativ minore. Din acest punct de vedere, procesul este destul de mult comparabil cu unele daune aduse mediului înconjurător, care apar în timp, printr-o succesiune de gesturi mărunte, realizate de către personaje diferite. Chiar dacă societatea este mult mai probabil să răspundă la o scurgere de petrol, poluarea treptată printr-o multitudine de protagonişti este adesea cauza unor dificultăţi mai grave.

Rareori viaţa privată se pierde dintr-o singură lovitură. Aceasta se erodează în timp, se dizolvă aproape pe nesimţite, cu paşi mici, înainte de a începe să ne dăm seama de gradul de deteriorare. Atunci când statul a început să controleze numerele de telefon apelate de către cetăţeni, mulţi au ridicat din umeri: „Nu este nimic, doar numere de telefon“. Şi apoi a început să asculte unele conversaţii: „Nu este nimic, doar câteva conversaţii“. Ulterior, se instalează camere noi de supraveghere în locurile publice: „Şi ce? Câteva camere suplimentare pentru a filma mai multe locuri. Nu are rost să facem tam-tam din atâta lucru“.

Proliferarea acestor dispozitive creează o reţea video elaborată. Acesteia i se adaugă monitorizarea prin satelit, pentru a urmări mai bine mişcările unei persoane. Guvernul va revizui apoi extrasele de cont. „Sunt doar câteva dintre depozitele mele şi unele dintre facturile mele. Mare lucru!“ Apoi va veni rândul să fie analizată situaţia cardului de credit, navigarea pe internet, beneficiile medicale, fişele de salariu etc. Fiecare pas poate părea banal, dar, de la un moment dat, statul va monitoriza şi va şti fiecare mişcare a noastră, datorită acestor acţiuni constante şi insidioase de intruziune în viaţa noastră intimă şi a „adormirii” în care suntem intenţionat ţinuţi cei mai mulţi dintre noi, folosindu-se varii mijloace pentru aceasta.

security camera and urban video

Gruparea ocultă a aşa-zişilor „iluminaţi“ are în prezent dosare voluminoase de înregistrări ale activităţilor, centrelor de interes, obiceiurilor de lectură, finanţelor şi stării de sănătate ale noastre ale tuturor. Şi dacă ar fi dezvăluite aceste informaţii? Dacă autorităţile, date fiind activităţile pe care le desfăşurăm în mod obişnuit, în mod greşit ne-ar suspecta de a fi implicaţi în activităţi criminale? Dacă, în cazul în care tranzacţiile financiare făcute sunt considerate suspecte – chiar dacă nu am făcut nimic greşit – decid să ne îngheţe conturile? Dacă nu ar fi protejate informaţiile personale aşa cum ar trebui şi un hoţ de identitate le-ar folosi pentru a ne înşela? Chiar dacă nu avem nimic de ascuns, autorităţile ne pot provoca daune extrem de mari şi ne pot face cu adevărat foarte mult rău.

„Statul nu vrea să-mi facă rău“, insistă unii. Acest lucru poate fi adevărat în unele cazuri, dar autorităţile pot, de asemenea, prejudicia persoanele fizice, din greşeală sau din neglijenţă. Odată analizat argumentul „nimic de ascuns“, odată examinate şi respinse ipotezele care stau la baza acestuia, vom vedea cum este adus în dezbatere acest argument şi ce avantaje nedrepte îşi trage puterea de aici. Aceasta poate fi o capcană, deoarece forţează discuţia să graviteze in jurul unei concepţii înguste şi limitate asupra vieţii private. Dar, confruntat cu multitudinea de probleme ridicate de colectarea şi utilizarea de date de către stat, cu mult dincolo de problema supravegherii şi a divulgării de informaţii, argumentul „nimic de ascuns“ nu ne mai spune nimic, în cele din urmă.”[1][2]

SURSE

  1. http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9520
  2. http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9560
  3. Foto: Internet

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro