În 2007, serviciile secrete americane solicitau serviciilor secrete române informații despre descoperirea din Munții Șureanu din 1994

by “Prin luna mai 2006, Departamentul nostru a primit vizita generalului Roddey. Aşa după cum am mai spus, acesta era o prezenţă plăcută, minunată, un om integru, serios şi foarte inteligent. Spre surprinderea mea, Cezar m-a însărcinat cu primirea lui până la discuţiile care urma să aibă loc destul de […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

“Prin luna mai 2006, Departamentul nostru a primit vizita generalului Roddey. Aşa după cum am mai spus, acesta era o prezenţă plăcută, minunată, un om integru, serios şi foarte inteligent. Spre surprinderea mea, Cezar m-a însărcinat cu primirea lui până la discuţiile care urma să aibă loc destul de curând.

Probabil se baza pe o anumită simpatie şi respect reciproc pe care le simţise între mine şi general, iar la asta mai contribuiau şi referinţele excelente pe care acesta le trimisese după plecarea mea din Maryland.

M-am simţit onorat să fac oficiile de gazdă şi chiar să intru cu generalul în anumite discuţii destul de periculoase pentru mine, pentru că nu stăpâneam subiectul. Bătrânul ofiţer era un om cu o vastă experienţă în domeniul militar şi fără îndoială că m-a considerat un fel de “vânat” simplu, o pauză, o recreaţie. Era foarte bun prieten cu Cezar, dar în domeniul acesta foarte fin, al securităţii naţionale şi al contraspionajului, lucrurile sunt întotdeauna pe nisipuri mişcătoare. Ulterior, chiar şi Cezar s-a întrebat dacă atacul generalului nu a fost, printre altele, şi o săgeată trimisă asupra DZ, care mă
77
repartizasepe mine la oficiile protocolare. Oricât de mare ar fi fost simpatia şi prietenia, totuşi se pare că exista o limită care-l făcea pe general să gândească faptul că a fi primit de un nou angajat era cumva sub demnitatea lui.
Totuşi, analizând ulterior problema împmmă cu Cezar, ne-am dat seama că lucrurile nu erau chiar atât de simple. Generalul Roddey făcuse o referire la munţii Orăştiei, din vestul ţării noastre, întrebându-mă dacă am cunoştinţă de acel caz, fără îndoială excepţional.
Eram mirat pentru că, aşa după cum am spus, Cezar nu-mi clarificase niciodată acel subiect, care acum îmi era pus pe tapet chiar de o oficialitate americană.
– În privinţa aceasta, lucrurile sunt mai complicate, mi-a explicat Cezar. Crede-mă, chiar şi pentru noi reprezitită un mare mister. Vom vorbi despre asta, dar nu acum.
Dacă totul s-ar fi oprit aici, problema nu ar fi fost mare, dar ceea ce le-a atras atenţia şi i-a îngrijorat pe generalul Obadea şi pe Cezar era faptul că ofiţerul american a lăsat să se înţeleagă faptul că există date ce probează conexiunea dintre aceşti munţi cu una dintre bazele secrete ale americanilor.
– Dacă Roddey a lăsat să-i scape asta,
78
înseamnă că e într-adevăr ceva grav, a comentat Cezar. Îl cunosc pe general şi întotdeauna a fost sigur pe el şi pe informaţiile pe care le deţine. Asta arată că se petrec lucruri importante, pe care noi încă nu le ştim.
– Dar se pare că şi el tatonează, am remarcat eu. Altfel ar fi venit direct cu informaţia la tine.
Cezar a tăcut o clipă.
– A venit, a spus el. Dar tocmai asta mă îngrijorează. Nu era acel Roddey pe care îl ştiu eu. Impresia pe care mi-a lăsat-o era că teama îl cuprinde, că nu mai este sigur pe fluxul informaţional.
– Nu aţi avut discuţii oficiale?
– Discuţiile oficiale încep atunci când ambele părţi ştiu că se pot bizui pe ceva. Nu a fost cazul nici unuia dintre noi.
Am rămas perplex. L-am privit pe generalul Obadea care îşi ţinea capul între mâini. Cezar era şi el destul de abătut.
– Bine, dar asta înseamnă că nici noi nu ştim ce e în ograda noastră, am îngăimat eu stupefiat.
Cei doi au rămas tăcuţi. Într-un târziu, Cezar vorbi:
– Nu asta ar fi problema, ci faptul că generalul Roddey îşi imaginează că noi ştim,
79
dar nu vrem să-i spunem, când de fapt nu e deloc aşa. Asta tensionează relaţiile. Domnule general, i se adresă el lui Obadea, nici ultima rundă de convorbiri nu a fost eficientă?
Generalul ridică încet capul; ochii îi erau obosiţi, iar pe faţă i se aşternuse o expresie aproape de neputinţă. Rosti greu, tărăgănat:
– Doar ştii în ce impas suntem chiar noi cu acest caz. Nu m-a crezut şi îmi pare foarte rău, pentru că am impresia că aici se strică ceva pe degeaba. Parcă toate s-au îngrămădit acum…
L-am întrebat atunci pe general dacă doctorul Xien nu ar fi putut ajuta la rezolvarea crizei.
Americanii ştiau despre el, dar subiectul a fost întotdeauna evitat cu diplomaţie.
– Doctorul Xien mi-a spus că există o anumită limită în intervenţiile lui şi că unele lucruri trebuie să le rezolvăm singuri. Cezar ştie mai bine, el a vorbit personal.
– În cazul acesta rezolvarea trebuie să vină de la implicarea ambelor părţi, m-a lămurit Cezar. Aşa e necesar să fie acum. Ofiţerii din staff-ul american sunt oameni foarte buni, dar totuşi au şi ei un anumit grad de înţelegere. A începe să le explic nuanţele subtile ale acestei probleme, de ce trebuie să fie aşa şi nu altfel, mi
80
se pare totuşi prea mult pentru ei.
Generalul Roddey plecase fără să se fi lămurit ceva. Problema spinoasă era că relaţiile dintre serviciile secrete româneşti şi Pentagon începeau să se deterioreze, pe baza lipsei de încredere. Când vorbesc despre serviciile secrete româneşti mă refer în acest caz la Departamentul Zero, care era puntea de legătură cu Marea Descoperire din munţii Bucegi.
Lucrurile se complicaseră foarte mult pe fondul vizitei foarte scurte, dar cu scop foarte bine declarat, a secretarului american al apărării, care a urmat doar la câteva zile după plecarea generalului Roddey.
La Guvern s-a ţinut o şedinţă cu uşile închise, la care au participat doar prim-ministrul, miniştrii de stat, generalul Obadea şi demnitarul american. Nu l-am văzut niciodată atât de răvăşit pe Obadea ca după acea şedinţă. Chiar şi Cezar era îngrijorat. Se pare că atunci şi acolo au fost făcute nişte dezvăluiri fără perdea, potrivit cărora atât Pentagonul, cât şi C.I.A. finanţează de mai mulţi ani cu fonduri de ordinul zecilor de milioane de dolari, programe vaste de cercetări în domeniul parapsihologiei, contractele fiind încheiate atât cu universităţi de stat, cât şi cu instituţii particulare. Partea
81
americană a afirmat că procedează în acest fel “deoarece, în acest domeniu, e mai bine să ţinem ochii deschişi, decât să ne facem că nu ştim”. În centrul acestor preocupări stau în primul rând clarviziunea şi telepatia ,dar, practic, nu există domeniu al acestor fenomene care să nu fie studiat de serviciile militare sau secrete ale SUA. În stenograma şedinţei, care a parvenit Departamentului nostru după două ore de la acea întâlnire, se afirmă că partea americană a subliniat faptul că se procedează la diferite experimente pentru a se stabili măsura în care grupele de extrasenzoriali pot descifra documente închise chiar în seifuri sau pot vedea precis la distanţă obiective sau oameni, accentul fiind pus mai ales pe submarinele atomice. Fiind cele mai complexe şi scumpe maşinării construite pe Pământ, acestea prezintă interesul major, mai ales datorită torpilelor cu focoase nucleare multiple şi a codurilor lor secrete de lansare, cu dublă criptare.
Îmi venea să râd de conţinutul stenogramei.
– Ce este aici e apă de ploaie, am spus eu dezinvolt. Noi am făcut demult toate acestea cu remote-viewing şi, după cum se exprimă stenograma, e clar că sunt doar alţi bani storşi
82
de la bugetul de stat american pentru operaţiuni clandestine.
Într-adevăr, ştiam cum era problema cu aceste programe secrete deoarece tocmai luasem parte la unul dintre ele şi înţelegeam prea bine că ceea ce spuneau americanii era doar praf de aruncat în ochii oficialităţilor, pentru a ascunde şi mai bine progresele realizate. Dar, ca întotdeauna în astfel de cazuri, cea mai bună apărare era atacul.
În cameră se mai aflau Cezar, generalul Obadea şi Shin Li, care revenise împreună cu acesta de la Bucureşti, după şedinţa secretă de la guvern. Nu înţelegeam însă de ce toată lumea tăcea, deşi situaţia era evidentă pentru toţi.
– Este complicat, pentru că secretarul apărării a formulat o ameninţare surdă, a vorbit pe neaşteptate Shin Li.
Generalul Obadea devenise brusc atent, pentru că Shin Li nu fusese la acea întrunire secretă. Am revăzut rapid foile stenogramei, dar nu am remarcat nici o ameninţare.
– Şi totuşi, ea există … a continuat să susţină Shin Li. Partea americană nu a spus: “Vă solicităm protocoalele complete în ceea ce priveşte munţii Orăştiei”, ci a menţionat sec: “Vom lua protocoalele complete…”
83
Asta înseamnă că a existat o înţelegere prealabilă la nivel de guverne.
L-am privit pe general dorind ca el să salveze situaţia, să nege acel târg diplomatic, pentru că totuşi nu îmi plăcea cum puneau americanii problema.
Bătrânul arăta copleşit de grijile şi presiunile la care era mereu supus. Dar asta a durat doar câteva dipe; se îndreptă în scaun şi îşi trecu mâinile prin părul grizonat şi peste faţa aspră. Apoi, uitându-se cu admiraţie la Shin Li, care rămăsese în picioare privind liniştită în jos, spuse:
– Shin Li are dreptate. Au fost focuri de culise.
Totul ni se trage din ‘94, Cezar ştie. Nu ne vor crede că nu avem informaţii şi că acel dosar este foarte subţire. M-au pus la zid, au zis că asta e incompetenţă.
Prim-ministrul mi-a atras atenţia că, dacă nu rezolv această problemă în trei luni, nu are ce să-mi facă şi va interveni la preşedinte pentru a-mi lua Departamentul. Se pare că a fost o înţelegere cu secretarul american. Dar, dacă se va întâmpla aceasta, îmi va fi greu să-l impun pe Cezar la şefie, pentru că se vor repezi atunci ca ulii.
84
Am rămas cu toţii perplecşi. Eu, cel puţin, nu prea înţelegeam despre ce este vorba. Generalul a continuat:
– Totuşi am reuşit să obţin de la prim-ministru promisiunea că informaţia nu va răzbate în afară.
Asta o să ne mai ofere ceva timp să aranjăm lucrurile pe aici.
Apoi se întoarse către Cezar.
– Mâine plec la Pentagon să vorbesc cu Inossanto.
Poate reuşesc totuşi ceva. Cheamă-l pe Nicoară şi spune-i să pregătească deplasarea. Cât lipsesc, îţi predau ţie codurile.
Îl revedeam pe bătrân renăscând din propria-i cenuşă. Pe măsură ce îi veneau ideile, pe atât devenea mai exact şi mai precis în acţiuni, sperând să mai poată salva ceva. Totuşi, situaţia era destul de gravă, deoarece un ordin al prim-ministrului sau al preşedintelui nu putea fi ignorat, iar dacă acest ordin ar fi fost pus într-adevăr în aplicare, atunci nimeni nu mai putea să răspundă cu precizie despre ceea ce avea să se petreacă în Sala Proiecţiilor. Cel mai probabil, agenţii USAP s-ar fi infiltrat imediat, iar competenţa militară s-ar fi combinat cu cea civilă, mai bine zis politică. Toată lumea ştia ce
85
înseamnă aceasta: pătrunderea fără drept de apel a reprezentanţilor masoneriei la pârghiile de control şi conducere a complexului din munţii Bucegi, cu consecinţe neprevăzute.
În agitaţia creată atunci, doar Shin Li a rămas impasibilă. Când generalul şi-a luat rămas bun, dorind să părăsească baza, ea i se adresă foarte firesc:
– Domnule general, şeful Pentagonului nu vă va primi. Faceţi această câlătorie fără o finalitate precisă. Vreau doar sâ vă fac să economisiţi timp şi energie.
Generalul nu a spus nimic, dar nu şi-a putut ascunde un gest de neplăcere. Cred că nici unul dintre cei de faţă, cu excepţia lui Cezar, nu gândea că aşa ceva ar fi fost posibil. Obadea plecă spre capitală pentru a lua avionul spre Statele Unite, dar a doua zi pe la prânz Cezar îmi spuse că deja au primit informaţia conform căreia Biroul Oval ştie despre vizita generalului la Pentagon. După discuţia secretă de la guvern, asta ar fi putut să dea chiar mai rău, deoarece se putea interpreta ca o sfidare. În salonul elegant din Washington D.C. nu se luau în considerare vechi prietenii sau relaţii, ci doar aspectul pragmatic şi imediat al unei probleme.
– Serviciul nostru a primit confirmarea
86
ordinului secretarului de stat de la Casa Albă ca generalul Inossanto să nu-l întâlnească pe Obadea, mi-a spus Cezar peste câteva ore. Asta va fi o lovitură grea pentru bătrân, a adăugat el în barbă, vădit preocupat de turnura periculoasă pe care o luau lucrurile.
Peste două zile, Obadea a revenit în ţară fără să-l fi întâlnit pe prietenul său, generalul Inossanto. Am desluşit pe faţa lui urmele unui început de resemnare.
Fără îndoială că el ştia prea bine implicaţiile periculoase ale îndepărtării de la conducerea Departamentului, dar poate oboseala şi “atacurile” repetate la adresa lui începeau totuşi să-şi spună cuvântul. Din punctul meu de vedere, DZ era acum “echipat” foarte bine, atât tactic, cât şi teoretic. Ultimele luni însemnaseră o muncă aproape continuă de refacere a protocoalelor, a codurilor secrete, a schemelor tactice şi mai ales a personalului. Totuşi, o nouă conducere ar fi destabilizat întreaga activitate, datorită imixtiunii politicului.
Aceasta era de fapt marea diferenţă: timp de peste 20 de ani, generalul Obadea reuşise să păstreze un anumit echilibru în acest sens, nelăsându-i pe alţii să pătrundă în “ograda” Departamentului. Dar tracasările şi ameninţările
87
repetate din ultima vreme au reuşit să încingă foarte mult atmosfera din jurul acestei probleme şi se părea chiar că au adus-o în pragul unui deznodământ inevitabil.
Atunci a fost pentru prima dată când l-am auzit pe general spunându-ne că vrea să se retragă. Am simţit ca un ghimpe în inimă. Întregul DZ se confunda, practic, cu munca lui de o viaţă; era vorba de o lungă carieră ce ameninţa să fie spulberată. Dar, aşa cum am spus, dincolo de cariera, numele şi prestigiul generalului Obadea, se afla interesul ţării şi faptul de a nu permite anumitor forţe ostile să preia controlul asupra ansamblului din munţii Bucegi.
Deşi învăţasem multe până atunci şi cunoşteam destule subtilităţi în domeniul spiritualităţii, mărturisesc că simţeam cum mă cuprinde din nou starea de panică, furie şi neputinţă în faţa unei nedreptăţi pe care eu, cel puţin, o consideram total nepotrivită în acel context.
Atunci am simţit mâna uşoară a lui Shin Li pe braţul meu.
– Să mergem; a venit în sfârşit timpul, mi-a spus ea. Nu mai avem nimic de făcut aici.
Ne aflam în sala de protocol, după o
88
scurtă şedinţă de informare împreună cu Cezar, cu generalul Obadea, care rămăsese tăcut şi absorbit în gânduri, cu locotenentul Nicoară şi cu încă alţi doi ofiţeri ai Departamentului. Am văzut cum Cezar schimbă o privire plină de subînţeles cu Shin Li; nu ştiude ce, dar aceasta m-a făcut să mă simt parcă mai liniştit. Femeia înclină uşor din cap în direcţia lui Cezar şi apoi mă însoţi în biroul meu. Păstra acelaşi aer neafectat, aceeaşi ţinută impecabilă, aceeaşi naturaleţe a gesturilor. Însă eu eram destul de tulburat de ceea ce se întâmpla în cadrul Departamentului. Până în ultima clipă sperasem că lucrurile se vor schimba şi că totul se va repara, aşa după cum fusese în nenumărate cazuri înainte. E drept că nu se luase încă nicio decizie majoră, dar aveam un presentiment în sensul acesta. Abătut, am căutat supărat o explicaţie:
– Am primit cu puţin timp în urmă o notă informativă: ducesa de Halberg vine în vizită la Bucureşti. Exact acum, în aceste momente tensionate. Parcă se pregăteşte ceva.
Şi, vrând să mă asigur că nu vorbesc la pereţi, am întrebat-o direct pe Shirt Li:
– Cred că ştii că e membru marcant al Nobilimii Negre?
Ea înclină capul în sens afirmativ:
89
– Sigur, şi face parte şi din Clubul de la Roma, dar aceste organisme nu au o importanţă prea mare aşa cum tinde să le arate numele. Altele sunt mult mai periculoase. E totuşi ciudat că s-au mobilizat atât de repede, asta înseamnă că au aşteptat îndelung semnalul.
M-am aşezat neputincios în fotoliu, privind încruntat în jos. Dacă lucrurile continuau pe acest făgaş, probabil că peste puţin timp avea să mi se anuleze contractul, rămânând însă cu specificaţiile restrictive de securitate. Am făcut obsetvaţia că, din păcate, se pare că am fost copleşiţi de presiunea politică şi că nu înţelegeam cum este posibil ca Dumnezeu să permită aşa ceva.”[1]

Baliza Cosmică din Antarctica – un dispozitiv străvechi de înaltă tehnologie

“La data de 22 ianuarie 2007, echipamentul bazei militare americane Macor din sud-vestul Antarcticii a inregistrat o activitate neobisnuita pe unul din varfurile muntilor de joasa inaltime, aflat la o departare de aproximativ 20 de kilometri.

Astfel de semnale ciudate se inregistrasera si in anul precedent, indicand o triangulatie dubla, speciala: cu muntii Orastiei din Romània si cu muntele McKinley din Alaska. In niciuna din acele regiuni Serviciul de Contrainformatii Militare al SUA nu avea referinte despre activitati dubioase, asa ca nimeni nu intelegea care este semnificatia acelor zone.

antarctica-ice_1470609i

Surpriza a venit deci in luna ianuarie cand cele trei puncte au fost legate la randul lor prin indicarea unei rezultante in spatiul cosmic, avand ca tinta satelitul Europa al lui Jupiter. Atunci, o zona precisa a calotei ce acoperea acea zona muntoasa din Antarctica, de langa baza Macor, se topise in doua ore, dand la iveala un dispozitiv tehnologic de o complexitate extraordinara.

Din fotografii se vedea ca obiectivul avea o forma de trunchi de con, cu baza o elipsa; in mod evident, functiona ca un fel de “baliza cosmica”. Ca dimensiuni, era cam cat o cladire cu trei etaje, iar aproape de varf, cam la doua treimi de baza, prezenta un fel de “guler”, ca un evantai amplu, posibil un fel de antena.

Americanii nu au putut identifica sursa exceptionala de energie care a putut topi o masa gigantica de gheata in doar doua ore, baliza fiind acoperita cu un strat de 210 metri de gheata, dar in mod evident acea sursa provenea din interiorul dispozitivului.

Dupa topirea ghetii, baliza incepuse sa emita niste semnale luminoase de o intensitate colosala, intr-un ritm foarte rapid, asemanator pulsarilor. La 72 de ore dupa declansare, in dimineata zilei de 24 ianuarie 2007, orice manifestare de acest gen a incetat.

Dispozitivul a continuat totusi sa functioneze emitand energie si pastrand perfect uscat spatiul care-l inconjura. Baliza era luminata si in mod evident exista o anumita activitate interioara, insa emisiile energetice puternice incetasera.

Cercetarile au stabilit putine lucruri. Problema cea mai spinoasa era ca din primele analize ale codurilor luminoase, era clar ca se intampla ceva, in directa legatura cu locatiile din Romània si Alaska. Chestiunea se complica si mai mult atunci cand se analiza rezultanta spre satelitul Europa al lui Jupiter.

Nimeni nu a inteles care era natura “amenintarii”, dar toti au fost de acord ca ceva avea sa se intample. Simetria luminoasa extrem de complicata reprezenta, dupa calculele savantilor, un fel de “numaratoare inversa”.

Dar explicatiile puteau fi cu totul altele decat cele legate de ideea unei distrugeri in masa, cataclismice. ”Radarul antarctic” a fost un incident planetar, observabil din multe state si care nu poate fi negat, cel putin la nivelul serviciilor secrete. Ramane totusi misterul concluziilor finale la care s-a ajuns.

Descoperirea din Masivul Sureanu din 1994: un munte plin cu filoane foarte lungi si masive de aur pur

In anii ’90 a existat un program arheologic vast, in zona muntilor Orastiei, in scopul stabilirii mai precise a identitatii poporului romàn in spatiul carpatic, dar si pentru intelegerea mai buna a sistemului de fortificatii si de trai a populatiei din acea vreme. Dupa Revolutia din ’89, autoritatile au manifestat o anumita deschidere in acest sens, pana cand a fost obturata de interese ascunse si de interese politice.

In acea vreme, arheologii au depus o activitate destul de intensa si rezultatele au inceput sa apara, multe dintre ele uimitoare. Au fost publicate unele lucrari despre descoperirile facute, dupa care totul a incetat brusc. Ca de obicei, s-a invocat lipsa de fonduri si a conditiilor necesare pentru continuarea sapaturilor. De fapt, atunci a avut loc o descoperire formidabila, considerata secret de stat la cel mai inalt nivel.

In plus, descoperirea i-a speriat atat de tare pe oficialii romàni, incat au actionat orbeste si au ascuns atat de bine locul, incat nu a mai putut fi gasit ulterior! Nu au fost capabili sa inteleaga ce au vazut la fata locului si cu atat mai putin sa studieze problema. Desi era cea mai importanta descoperire facuta vreodata, capabila sa dea peste cap nu doar aceasta tara, ci chiar echilibrul socio-politic si economic mondial, a fost inchisa cel mai repede si ascunsa atat de bine incat a disparut cu totul.

Fara a se urma protocolul obisnuit in astfel de cazuri, cercetarile initiale s-au rezumat la cateva intrebari si au fost realizate doar de structura locala de Politie. Au venit apoi trei agenti SRI care au contactat repede Bucurestiul, dar reprezentatul trimis a clacat, decizional vorbind. Au fost atat de speriati, incat au considerat ca, pentru o mai mare siguranta, trebuie sa astupe locul pana la sosirea echipajelor de specialisti.

Au adus imediat o betoniera si au sigilat chiar ei intrarea, asternand pe deasupra un strat de pamant cu vegetatie. Abia au avut timp sa faca niste fotografii; restul dosarului, foarte subtire, il constituie declaratia unui profesor de istorie si lingvistica. Mai mult, masina in care se aflau cei trei ofiteri de securitate a fost implicata intr-un teribil accident, pe drumul de intoarcere la Bucuresti. Au murit toti! Abia a putut fi salvat putinul material de dosar.

Prin urmare, un singur martor a ramas in viata, profesorul Constantin, de la care nu s-a putut afla mare lucru. Parca fusese lovit de dambla; nu vorbea sau vorbea foarte rar, cu lungi intreruperi. Macar avusese prezenta de spirit de a face noua fotografii, agentii de securitate facusera si ei alte patru, dar doua fusesera distruse in accident.

Mai multe cititi pe larg aici -> http://www.dzr.org.ro/descoperirea-din-masivul-sureanu-muntii-orastiei-din-anul-1994-un-munte-plin-cu-filoane-foarte-lungi-si-masive-de-aur-pur.

Baliza Cosmica din Antarctica

Sfârşitul anului 2006 m-a găsit într-o dispoziţie meditativă, preocupat de textul Pergamentului, de discuţiile cu Shin Li şi de farmecul întâlnirilor, ce e drept cam rare, cu Cezar şi cu doctorul Xien. La început, această lipsă evidentă de activitate mi s-a părut cam ciudată, dar pentru că ea îmi oferea un răgaz binemeritat pentru a duce la îndeplinire misiunea spirituală cu care fusesem însărcinat, am luat lucrurile aşa cum erau. Din octombrie 2006 şi până în ianuarie 2007 nu a existat niciun singur incident, protocoalele s-au desfăşurat ireproşabil, iar presiunile politice au fost practic inexistente.

Dar într-adevăr, a fost “liniştea de dinaintea furtunii”. Spre sfârşitul lui ianuarie 2007 lucrurile s-au schimbat brusc. Problema revenea mereu şi mereu la munţii Orăştiei şi la bânuiala americanilor că noi le ascundem ceva. Pe de altă parte, nici ei nu ofereau vreun detaliu în plus, astfel încât toată situaţia apărea oarecum hilară. Ambele părţi se bănuiau reciproc, dar niciuna dintre ele nu ştia sigur despre ce este vorba la cealaltă.

În ceea ce mă priveşte, acest subiect chiar reprezenta un mare semn de întrebare. Nu cunoşteam aproape nimic despre implicarea DZ în munţii Orăştiei, dar ceea ce era mai ciudat, Cezar amânase mereu să-mi vorbească despre aceasta. Mă intriga faptul că acest subiect părea foarte special chiar şi pentru SRI. În mod normal, îmi imaginam că Marea Descoperire din munţii Bucegi ţinea capul de afiş ca secret de stat şi de colaborare cu americanii.

Realităţile pe care le-am văzut acolo şi le-am descris apoi în volumele precedente – este adevărat, doar o parte dintre ele, în conformitate cu limitele care mi-au fost impuse -, precum şi implicaţiile apărute în relaţiile dintre România şi SUA, făceau din această realitate un vârf greu de depăşit.

La urma urmelor, era vorba despre o tehnologie inimaginabilă până atunci omului, despre o civilizaţie misterioasă ce refuza să se dezvăluie şi despre aflarea unor adevăruri foarte stânjenitoare în legătură cu existenţa omului pe această planetă. În plus, nu am găsit nimic în arhiva DZ legat de acest subiect şi nici Cezar ori generalul Obadea nu menţionaseră ceva special până atunci referitor la munţii Orăştiei. Singura menţiune fusese aceea că nici partea română nu cunoaşte multe despre acest subiect.

Când “bomba” a sosit, eram la fel de neştiutor ca în urmă cu un an. Mă aflam la Baza Alpha şi realizam cu echipele tactice un curs pregătitor de evaluare psihologică în situaţii de risc maxim. Cezar era plecat la Bucureşti, la o întrunire a şefilor de departamente ai SRI, iar locotenentul Nicoară se afla în Sala Proiecţiilor, însoţind o echipă americană de specialişti din partea Pentagonului. În astfel de situaţii, Baza era condusă administrativ de alţi doi locotenenţi, Peris şi Matu.

Apelul telefonic l-am primit chiar de la Cezar, în timp ce realizam evaluările psihologice. Mi-a spus foarte concis că trebuie să părăsesc Baza în jumătate de oră şi să mă îndrept către aerodromul militar de la T., de unde urma să plec mai departe, fără a-mi preciza unde anume. Mi-a lăsat instrucţiuni precise pentru codul de urgenţă al Bazei şi mi-a spus că mă va lămuri atunci când ne vom întâlni peste câteva ore.

Până aici, nimic foarte neobişnuit, poate doar gradul de alertă pe care el l-a impus în unitatea noastră. Nu aveam nici o informaţie care să justifice acea acţiunei dar ordinul era ordin.

Partea cu adevărat interesantă a fost atunci când, în finalul convorbirii, el m-a rugat să-i aduc în cel mai mare secret şi siguranţă un dosar aflat în propriul lui birou din Baza Alpha. Era pentru prima dată când îmi dădea codurile-cheie pentru seiful personal şi mi-a indicat ce anume să iau de acolo. Era într-adevăr vorba despre un dosar, numai că acesta fusese la rândul lui sigilat într-o cutie transparentă care semăna cu plexiglasul, dar în fapt era din fibră de sticlă.

Avea dimensiunile unui biblioraft, doar că era puţin mai groasă. În mod evident, servea doar ca recipient de foarte mare siguranţă pentru o informaţie strict secretă. Cutia era foarte elegantă, având marginile metalice din ceea ce ulterior am aflat că era titan, precum şi un sistem de închidere foarte sofisticat şi computerizat, prevăzut cu un cititor al amprentei irisului.

Înăuntrul ei puteam vedea un dosar obişnuit, destul de subţire, pe a cărui copertă scria cu litere mari, negre: CRONOS, iar dedesubt era ştampila cu “strict secret”. Modalitatea de acţiune a lui Cezar fusese atipică; din câte îl cunoşteam, mi-am dat seama că, dacă proceda în acel mod, atunci lucrurile erau într-adevăr foarte serioase.

Am făcut totul aşa cum mi-a cerut; am impus codul de urgenţă în Bază şi am decolat cu elicopterul spre T. Pentru mai multă siguranţă, pe lângă pilot l-am cooptat în misiune cu echipament activ şi pe locotenentul Matu, care m-a însoţit împreună cu unul dintre agenţii Bazei până la aerodromul militar din T.

Zborul a decurs fără incidente, iar la sosire Cezar mă aştepta deja pe pistă. I-am înmânat imediat servieta specială în care se afla cutia cu dosarul.

– Au venit şi generalii Obadea şi Roddey, mi-a spus el repede. Sunt la Bucureşti într-o întrunire de urgenţă la guvern, împreună cu câţiva membri CSAT. Se petrece ceva foarte important; ai informarea aici. Mi-a înmânat un dosar cu coperţi roşii, pe care am putut citi MACOR FACILITY – ANTARCTICA. EYES ONLY. În zgomotul de pe aerodrom, Cezar îmi strigă în ureche:

– Generalul Inossanto a cerut cea mai bună echipă tehnică pentru o deplasare în Antarctica. E vorba despre extrasenzorialii RV. Ai fost inclus şi tu în această echipă, formată de generalul Roddey. Te îmbarci chiar acum, ai decolarea în câteva minute. Succes!

M-a privit în felul său special, plin de bunătate şi înţelegere, şi pentru prima dată m-a strâns cu afecţiune la pieptul lui. Deşi eram mai în vârstă decât el, totuşi am avut senzaţia minunată a unei ocrotiri părinteşti, a unei siguranţe care mă va însoţi de atunci înainte. I-am mulţumit plin de recunoştinţă, mi-am luat micul bagaj personal într-o mână şi dosarul de informare în cealaltă şi am urcat în maşina care aştepta la câţiva metri distanţă. Am rulat cu viteză pe aerodrom până în dreptul avionului care era gata de plecare. Era prevăzut doar cu câteva locuri, fiind special amenajat în interior.

Mi-am dat seama de faptul că zborul era diplomatic, pentru că înăuntru am recunoscut câteva oficialităţi americane şi un ofiţer britanic, pe care îl întâlnisem la o reuniune de protocol în Bucureşti. Aproape fiecare era ocupat, citind note informatice sau lucrând pe computer. Mi-am luat locul în primire şi, după mai puţin de 10 minute, avionul a decolat.

Soarele apunea la orizont, pe un cer perfect senin şi colorat în nuanţe superbe. Gerul de afară accentua puritatea priveliştii, care era pătrunsă de frumuseţea liniştită a unei ierni calme şi nu foarte bogate în zăpadă. Atmosfera discretă din avion era minunată, serviciul ireproşabil, iar eu m-am lăsat relaxat şi mulţumit pe spătarul fotoliului confortabil, permiţându-mi câteva minute de reculegere şi sinteză.

Doar cu trei ore în urmă îmi desfăşuram liniştit activitatea în cadrul Bazei Alpha, iar acum mă găseam deja într-un avion spre SUA, cu o destinaţie secretă. Transportasem o cutie cu un dosar foarte important, despre care nu aveam însă nici o idee ce ar putea însemna, avusesem acces la codurile de urgenţă, primisem la rândul meu un dosar informativ al misiunii şi fusesem inclus într-o echipă tehnică specială cu o misiune top secret în Antarctica.

Era un cumul de evenimente importante, comprimate într-o perioadă de timp foarte scurtă. Ca şi în celelalte momente de vârf ale vieţii mele în care am fost confruntat cu situaţii şi condiţii excepţionale, nu puteam decât să mă bucur din suflet că mi se oferă aceste şanse extraordinare. Mă simţeam sigur pe mine, liniştit interior, stăpân pe ceea ce cunoşteam deja şi echilibrat în fluxul evenimentelor care se derulau.

Eram mulţumit de activitatea pe care o realizam în cadrul DZR, de relaţiile pe care mi le făcusem, de faptul că îmi dusesem la bun sfârşit misiunea spirituală în ceea ce priveşte textul Pergamentului şi, de asemenea, că putusem să-i întâlnesc pe doctorul Xien şi pe Shin Li, a cărei prezenţă şi învăţătură spirituală rămăsese de neşters.

Senin şi împăcat la gândul că acţiunile mele sunt conforme cu o integrare şi o înţelegere superioară, care mă fac să nu greşesc prea mult, am servit cu poftă cina, după care am deschis dosarul informativ. Acesta era individualizat pe numele meu, purta marca de origine a Pentagonului şi era semnat în josul paginilor de generalul Roddey, care fusese desemnat conducătorul operaţiunii tehnice pentru acea misiune.

Eram informat că destinaţia finală era un punct situat în apropierea bazei militare americane Macor, în partea de S-V a Antarcticii, unde a apărut un fenomen cosmic ce implică o tehnologie nepământeană. Mi se oferea lista cu membrii echipei, raporturile ierarhice, nivelul de acces informaţional – am văzut că acesta era maxim pentru toţi cei din echipa in care eram şi eu inclus – şi încă unele specificaţii pe care nu am voie să le dezvălui. Pe două pagini era prezentată o scurtă notă informativă despre baza americană Macor, despre activitatea de acolo şi despre principalele evenimente care au survenit în ultimele decenii în acea zonă.

Apoi raportul trecea la prezentarea de fond a problemei: pe data de 22 ianuarie 2007 echipamentul tehnic al bazei a înregistrat o activitate neobişnuită pe unul din vârfurile munţilor de joasă înălţime aflaţi la o depărtare de aproximativ 20 de kilometri de aceasta. Astfel de “semnale” ciudate se înregistraseră şi în anul precedent, indicând o triangulaţie dublă, specială: cu munţii Orăştiei din România şi cu muntele McKinley din Alaska.

În niciuna din aceste regiuni Serviciul de Contrainformaţii Militare al SUA nu avea referinţe despre activităţi dubioase. Mi-am spus că poate aşa se explicau presiunile diplomatice de acum ceva timp din partea diplomaţiei americane. Totuşi, până aici nu era chiar ceva ieşit din comun, cu excepţia misterului că nimeni nu înţelegea care e semnificaţia reală a acelor zone indicate.

Surpriza a survenit în luna ianuarie, când cele trei puncte au fost legate la rândul lor prin indicarea unei rezultante în spaţiul cosmic, având ca ţintă satelitul Europa al lui Jupiter. Am parcurs nerăbdător şi restul materialului: spunea că o zonă precisă a calotei ce acoperea acea zonă muntoasă din Antarctica, de lângă baza Macor, se topise în două ore, dând la iveală pe unul dintre versanţi un dispozitiv tehnologic de o complexitate extraordinară. Erau prezentate patru fotografii, din unghiuri diferite, cu anumite referinţe topometrice.

Obiectivul avea o formă de trunchi de con cu baza o elipsă; în mod evident funcţiona ca un fel de “baliză cosmică”. Avea dimensiunile aproximative ale unei clădiri cu trei etaje, iar aproape de vârf, cam la două treimi de bază, prezenta un fel de “guler”, ca un evantai amplu, posibil un fel de antenă. În fotografii, această particularitate constructivă apărea ca nişte panouri uriaşe, foarte luminoase, cu linii de culoare roşie şi albă, asemănătoare cu laserele. Existau însă acolo multe alte elemente, pe care nu le-am putut distinge cu claritate din fotografii.

Raportul mai preciza că nu a putut fi identificată sursa excepţională de energie care a putut topi acea masă gigantică de gheaţă într-un interval de două ore, baliza fiind acoperită cu un strat de 210 metri de gheaţă, dar în mod evident acea sursă provenea din interiorul dispozitivului. Ultimul element menţionat era faptul că, după topirea gheţii, baliza începuse să emită nişte semnale luminoase de o intensitate colosală, într-un ritm foarte rapid, asemănător pulsarilor.

În dimineaţa zilei precedente, deci pe 24 ianuarie 2007, la 3 zile de la declanşare, orice manifestare de acest gen încetase. Eram informati totuşi că dispozitivul continuă să funcţioneze, emiţând energie şi păstrând spaţiul care îl înconjura perfect uscat; baliza era luminată şi în mod evident exista o anumită activitate interioară, însă emisiile energetice puternice încetaseră.

Am închis dosarul, rămânând pe gânduri. Mă uimea maniera directă şi foarte evidentă în care dispozitivul “s-a revelat”. Dacă s-a petrecut în acest mod, atunci evident era vorba despre ceva foarte serios şi se putea trage concluzia că fenomenul implica nu doar Pământul, ci şi sistemul nostru solar.

Partea cea mai interesantă era însă conexiunea cu teritoriul ţării noastre. Se părea că această zonă a suscitat un interes foarte mare în trecutul îndepărtat: mai întâi ansamblul extraordinar din munţii Bucegi, apoi misterioasa legătură cu munţii Orăştiei, despre care eu nu aveam practic niciun fel de date.

Totuşi ceva se ştia, dacă era să fac legătura cu dosarul special pe care i l-am adus lui Cezar. Însuşi secretul formidabil sub care era tinut acel dosar, precum şi faptul că Cezar nu îmi dăduse niciodată până atunci amănunte despre el, mă punea serios pe gânduri. Misterul era adâncit de faptul că nici partea română nu deţine prea multe informaţii.

Erau deci numeroase semne de întrebare la care nu aveam deocamdată vreun răspuns.Am hotărât să mă odihnesc puţin, deoarece drumul avea să fie foarte lung. Am făcut, ca de obicei, o escală în Spania, de unde eu m-am îmbarcat în alt avion, de această dată militar. A doua escală a fost la o bază americană secretă din deşertul Mojave, unde am rămas o zi.

Acolo era punctul “de adunare” a celor implicaţi în această operaţiune. Existau două echipe principale: cea tehnică, din care făceam şi eu parte, precum şi alţi doi colegi din selecţia finală de la antrenamentul RV, canadianul şi unul dintre americani. Am fost de asemenea bucuros să-l întâlnesc din nou pe Aiden, care ni s-a alăturat cu suportul lui tehnic excepţional.

Un geniu în computere, cum era el, se dovedea indispensabil la o asemenea operaţiune.Apoi exista o echipă operativă formată din şase oameni, care deţinea o tehnologie pe care nu o mai întâlnisem până atunci. Pe doi dintre membrii ei i-am recunoscut de la operaţiunile din complexul Bucegi şi ne-am salutat reciproc, schimbând câteva cuvinte amabile. Mai era o schemă redusă de personal administrativ, special selectată pentru acea misiune.

Ni s-a ţinut o şedinţă scurtă de informare, în care s-au stabilit parametrii acţiunii, precum şi funcţia pe care urma să o îndeplinească fiecare dintre noi. Ni s-a spus, de asemenea, că aveam suport secundar mult mărit care trebuia să asigure misiunea pe un perimetru amplu în jurul balizei cosmice. Coordonatorul acţiunii era colonelul Trescott, om cu vastă experienţă în “extragerile” de relicve sau obiecte misterioase, realizate sub o perfectă acoperire.

El urma să conducă operaţiunea până la întâlnirea cu generalul Roddey, de unde mai apoi trebuia să ne deplasăm în Antarctica. Din această misiune mai făceau parte alţi câţiva generali şi colonei, printre care şi generalul Obadea; şeful Pentagonului, generalul Inossanto, superviza personal întreaga acţiune şi urma să sosească direct la baza Macor. M-am bucurat că aveam să-l întâlnesc din nou pe generalul Obadea; în felul acesta mă simţeam mai “acasă” şi chiar puteam afla mai multe de la el, având în vedere faptul că era direct implicat ca reprezentant al ţării noastre, devenită parte complexă în această misiune.

Echipamentul logistic era impresionant şi mărturisesc că nu îmi imaginasem să văd o asemenea tehnologie deţinută de pământeni. Totul a fost îmbarcat în două avioane militare gigantice şi am decolat a doua zi, făcând o primă escală în Chile, aproape de Santiago. După câteva ore ne-am îndreptat spre capătul Americii de Sud, unde am aterizat la o bază militară americană de pe teritoriul chilian, undeva lângă strâmtoarea Drake.

Aici ne-am întâlnit cu generalul Roddey, care a reorganizat unele puncte ale operaţiunii. Era şi generalul Obadea, cu care n-am avut totuşi ocazia să vorbesc atunci. Am observat că întreg personalul era din ce în ce mai preocupat şi interiorizat, pe măsură ce ne apropiam de punctul terminus al acţiunii. Canalele diplomatice şi militare erau mereu deschise, deoarece fenomenul fusese în mod evident observat şi înregistrat şi de alte puteri, care deveniseră şi ele implicate.

În astfel de situaţii, diplomaţia americană intră într-un fel de alertă asemănătoare”codului roşu”, în care este păstrat doar un mic segment pentru operatiunile curente cu celelalte state, restul de resurse fiind concentrat numai asupra problemei respective, care a generat “codul”. Astfel, percepţia generală este aceea că la Washington s-a luat o scurtă” vacanţă”, când în realitate aproape tot staff-ul prezidenţial este într-o maximă alertă.

Aceasta se petrece deoarece americanii au pus la punct un fel de “subsistem”, care le permite în astfel de cazuri să lucreze eficient pe două planuri: cel de suprafaţă, obişnuit, la vedere; şi cel secret, care atunci este precum un adevărat “furnicar”, deşi el apare ca fiind inexistent.

La noi, problema este pusă în alt fel, fiind desigur şi o diferenţă de personalitate nativă. Prin însăşi structura lor lăuntrică, românii sunt mult mai liberi şi mai deschişi. Aceasta se reflectă, în cazurile critice, prin faptul că se preferă să se meargă cu “totul deodată”, adaptând situaţia în funcţie de moment.

Organizarea lasă de dorit, dar se câştigă în spontaneitate şi libertate a deciziilor. Personal, agreez această variantă,deoarece oferă un câmp mai larg de acţiune. Chiar dacă la noi apare o mare agitaţie atunci când lucrurile se precipită, totuşi deciziile luate sunt în mare parte corecte. Desigur, există dezavantajul penetrării secretului, dar la urma urmei acesta e un risc care este prezent oriunde.

Pe de altă parte, americanii au stilul subversiv, ascuns, birocratic şi destul de rigid. Presupuneam că îmbinarea acestor modalităţi oarecum diferite de raportare avea să dea rezultate bune şi în acest caz din Antarctica, aşa cum el a dovedit-o cu prisosinţă în cazul complexului din Bucegi.

Fiind implicat în operaţiune şi având o anumită experienţă de lucru la DZ şi în relaţiile româno-americane prin raport la Sala Proiecţiilor, cu acea ocazie am putut remarca o anumită stare de spirit care începuse să răzbată în mediul de conducere militar şi politic american. Anumite intuiţii în acest sens le-am avut cu mai bine de un an în urmă, iar cu ocazia misiunii prezente mi-am dat seama că ele s-au accentuat şi erau corecte. Problema în sine nu constituia un obstacol, dar exprima un anumit

punct de vedere asupra mentalităţii americane. În principiu, era vorba despre o anumită stare de “iritare” în cercurile diplomatice americane, cu privire la faptul că astfel de elemente sau evenimente cu o importanţă crucială la nivel planetar implică România ca tară relativ mică şi fără prea mari pretenţii în “arhitectura mondială”.

Era acea indispoziţie creată de buturuga mică, de care însă carul mare trebuie să ţină seama, pentru a nu se dezmembra. Probabil diplomaţia americană ar fi dorit să conducă şi să controleze de pe poziţii mult mai ferme aceste situaţii, care implicau ansamblul din Bucegi sau racordul din munţii Orăştiei cu baza Macor din Antarctica, dar în mod evident ea nu a întâlnit în cazul României obedienţa manifestată de alte state din Europa.

Iritarea americanilor mai avea la bază şi lipsa înţelegerii fenomenului ca atare: de ce se găsesc astfel de puncte cruciale şi se fac descoperiri fenomenale prin raport la importanţa lor geopolitică exact în România şi nu în alte zone mai “serioase” şi mai “accesibile” ale globului? Cumva, arogându-şi ipostaza de “părinte” atotputernic ce trebuie ascultat, SUA asociază subconştient această atitudine şi dreptului de a deţine cele mai importante descoperiri şi elemente cruciale de pe glob. După părerea mea, această mentalitate se situează pe o poziţie “cantitativă”, care presupune că cel “mare” este neapărat şi cel “deştept”.

Sigur că, dacă aceste descoperiri ar fi fost făcute pe teritoriul lor sau în zonele aflate sub o directă şi covârşitoare influenţă, SUA ar fi fost cât se poate de fericite, iar orgoliul lor probabil nu ar mai fi cunoscut limite. Aşa, însă, guvernul american trebuia să strângă într-un fel din dinţi, având în aceste cazuri doar o influenţă parţială şi de multe ori fragilă, făcând compromisuri, acordând anumite facilităţi şi, în general vorbind, lipsindu-i controlul direct asupra a ceea ce el considera a fi puncte strategice mondiale de cea mai mare importanţă.

Aşa după cum am spus, problema nu crea disensiuni de raporturi diplomatice, în special pentru că românii sunt foarte toleranţi, dar putea totuşi să ascută relaţiile atunci când se ajungea la anumite divergente. Am atins subiectul în avion, discutând cu generalul Obadea, după ce am decolat şi ne-am îndreptat spre Marea Bellinghausen; o parte din echipamentul logistic trebuia preluat de pe două spărgătoare atomice, prezente deja în zonă. Generalul Obadea mi-a creat impresia că ştia foarte bine la ce mă refer:

– Eu mă confrunt destul de des cu acest aspect la Pentagon. Şansa mea este că generalul Inossanto îmi este bun prieten. Apoi mi-a spus că situaţia în Antarctica e de fapt mult mai serioasă decât ne-a fost prezentat nouă în raportul informativ, dar că deocamdată totul este sub control.

– Americanii ar fi dorit să ascundă totul, însă prin natura lui, fenomenul a bulversat toate marile puteri, care l-au observat. Este considerat incident planetar. Chiar acum se pun bazele unei Forţe Internaţionale de protecţie şi intervenţie militară, ceea ce complică lucrurile. Asta ar putea naşte pretenţii de anulare a “limitelor teritoriale” în Antarctica, deşi oficial acestea nu există. Dar să vedem ce va fi.

Aterizarea in Antarctica. Pregatirea pentru cercetarea Balizei Cosmice

Am aterizat la baza Macor spre “seară”, ora europeană, şi ne-am stabilit acolo. Era foarte frig şi viscolea, ceea ce a îngreunat mult operaţiunile de descărcare. Datorită condiţiilor neprielnice, nici chiar transportoarele foarte puternice nu puteau opera cum trebuie, pentru a aduce restul de echipament de pe cele două vase ancorate la o anumită distantă, astfel încât generalul Roddey a luat decizia să amâne totul pentru a doua zi.

Am avut astfel răgazul necesar să ne liniştim şi să ne odihnim după îndelungata călătorie. Mă aşteptam ca, faţă de celelalte baze americane, cea din Antarctica să fie foarte restrictivă, mai ales în ceea ce priveşte spaţiul. M-am înşelat profund; dintr-un anumit punct de vedete, puteam spune chiar că acesta era mai mare decât era necesar în unele zone.

În interior era foarte plăcut, existând chiar şi o seră impresionantă. E drept că personalul era destul de redus, însă condiţiile de locuit m-au surprins prin facilităţile pe care le puneau la dispoziţie. Din câte am înţeles, marea problemă era de ordin psihologic şi de aceea exista o împrospătare a efectivului o dată la trei luni, mai des decât în cazul staţiilor meteorologice. Nu am permisiunea să vorbesc despre scopul acestei baze militare americane, dar pot spune că ea a fost implicată într-un incident foarte grav la sfârşitul anilor ‘50.

Am dormit bine, deşi afară era zi, iar când ne-am trezit am avut şansa unui cer senin şi a unei atmosfere fără vânt. Erau cam -45C afară, aşa că toţi ne mişcam repede, aranjând cele necesare deplasării la baliza cosmică. O parte din echipament fusese deja transportat acolo, încă de la primele ore ale aşa-zisei dimineţi.

Am călătorit confortabil cu nişte transportoare foarte moderne, şi pe la prânz am văzut deja primele semne ale existenţei balizei. Peisajul devenea parcă rupt, încastrat în gheaţa din jur; coasta stâncoasă şi aridă a muntelui de mică înălţime era acum golaşă şi perfect uscată. Vedeam pietrişul, rocile şi chiar un fel de nisip foarte uscat, care delimita o zonă circulară în mijlocul căreia, de departe, se înălţa acel dispozitiv misterios.

Vederea lui mi-a creat o emoţie profundă, căreia nu-i puteam identifica în mod clar sursa. Probabil faptul că, provenea fi mod cert dintr-o altă lume sau datorită misterului care îl înconjura. Singur, neafectat şi chiar semeţ în acea zonă, dădea impresia unei redute formidabile, care putea să ţină piept oricărui asalt. Eram sensibil la astfel de lucruri şi îmi aduceam prea bine aminte de impactul emoţional resimţit cu ocazia explorării Sălii Proiecţiilor.

Într-o anumită măsură, situaţia se repeta aici, doar că senzaţia era oarecum diferită. Vedeam acea formă tronconică, având un fel de guler uriaş aproape de vârf, masivă, impunătoare, adânc încastrată în munte şi în acelaşi timp foarte singuratică, ţintind spre spaţiul cosmic, ascunsă sub gheaţă poate de zeci sau chiar sute de mii de ani. Şi totuşi, dădea impresia că timpul nu o atinsese. Era un fel de măreţie, de suveranitate, de independenţă şi de siguranţă în modul în care era construită şi amplasată în acel loc, care impunea respect şi multă atenţie.

Priveam la grupările de forţe din ce în ce mai active în jurul ei, la plasarea aparaturii, la trasarea perimetrului şi aveam senzaţia unui fel de asalt, de cucerire a ei. Şi totuşi, singuratică şi impunătoare, baliza cosmică părea că se află cu mult dincolo de preocupările mărunte ce o înconjurau.

La marginea perimetrului delimitat de topirea gheţii exista o zonă instabilă, din care ieşeau mereu aburi, iar apa se scurgea la vale, îngheţând însă foarte repede după aceea. Topirea gheţii se realizase într-o pantă, care ne uşura accesul dinspre vârf. La vale, lucrurile erau chiar mai uşor de abordat, deoarece gheaţa avea tendinţa naturală să “curgă”. Era un fenomen ciudat acolo: pe lângă faptul că suprafaţa pământului era complet uscată, zona limită a perimetrului se afla într-un proces continuu şi succesiv de topire şi îngheţare, trasând astfel un fel de “contur” energetic al zonei.

Nimeni nu ştia deocamdată ce anume determina menţinerea acelui fenomen, care în mod evident ne ajuta foarte mult în ceea ce aveam de făcut, dar era clar că provenea din subsol, din zona în care era încrustată baliza. Echipa noastră de RV avea deja montată o mică hală chiar lângă baliză, în partea de sus a ei, la o distanţă de circa 50 de metri de aceasta.

Existau şi alte astfel de mici construcţii pentru celelalte necesităţi ale misiunii şi pentru o parte din cei care urmau să rămână acolo, cu schimbul. Apropiindu-mă de construcţia modulară şi urcând panta destul de uşoară a muntelui, am putut să văd pentru prima dată, dar şi foarte de aproape, acel dispozitiv cosmic.

Impresia de masivitate era foarte puternică, baliza fiind alcătuită dintr-un metal asemănător cu platina, dar care strălucea în ape. Dinspre vârf către bază avea pe toată suprafaţa sa ceva care putea fi asemănat cu nişte nervuri, însă acestea nu erau materiale, ci alcătuite dintr-un fel de lumină asemănătoare cu cea a laserului.

De fapt, toate elementele şi detaliile, altele decât corpul masiv şi metalic al balizei, erau reprezentări ale acestei lumini foarte speciale, care uneori era fosforescentă, alteori foarte clară, combinând culorile de roşu închis şi alb. Cu acea ocazie am observat că “gulerul” dispozitivului nu era în realitate nimic material, ci constituia o incredibil de dens şi ordonat aranjată structură luminoasă, aflată într-o continuă şi fină mişcare.

În această structură luminoasă foarte complicată se distingeau nişte direcţii principale, care din când în când erau accentuate într-un anumit ritm. Deja se realizase o primă analiză a acelor semnale, stabilindu-se un cod foarte complicat, ca o “urmă” iniţială, de la care se putea începe studierea mai în detaliu.

Toate aceste elemente tehnice nu reprezentau însă un impediment pentru americani. Dacă ar fi fost doar atât, ele ar fi constituit o descoperire ştiinţifică remarcabilă, pe care fără îndoială ar fi urmărit să o înţeleagă în cele mai mici amănunte. Problema care îi pusese însă pe jar era faptul că, din primele analize ale codurilor luminoase, şi-au dat seama că urma să se întâmple ceva, în directă legătură cu locaţiile din România şi Alaska.

Chestiunea se complica şi mai mult atunci când se analiza rezultanta spre satelitul Europa al planetei Jupiter. Nimeni nu putea să înţeleagă deocamdată care ar fi fost natura “ameninţării”,dar toţi erau de acord că ceva, totuşi, avea să se întâmple.

La una dintre analizele informale scurte, care ni se făceau pentru a se putea actualiza datele echipelor în lucru, a fost prezentată dovada calculului că simetria luminoasă extrem de complicată reprezintă un fel de “numărătoare inversă”.

Am apreciat totuşi luciditatea echipei de savanţi: deşi această variantă era uşor de acceptat, putând să determine reacţii dintre cele mai diverse cu consecinţe imprevizibile la nivel planetar, totuşi situaţia a fost analizată şi din perspectiva unei alte “logici”.

Existau astfel multiple obiective ale pulsului luminos informaţional, altele decât neapărat cel legat de ideea unei distrugeri în masă, cataclismice. Echipa de analiză a prezentat faptul că această posibilitate, a distrugerii, nu se încadra totuşi profilului după care s-au desfăşurat până atunci evenimentele.

Dificultatea prezentării unei astfel de situaţii este că nu am permisiunea să vorbesc aproape despre nimic din ceea ce s-a petrecut acolo. Chiar şi puţinele menţiuni pe care le-am făcut aici se datorează faptului că problema a constituit totuşi un incident planetar, observabil de multe alte state şi, prin urmare, el nu mai poate fi negat, cel puţin la nivelul serviciilor secrete.

Relatarea mea este deci mai mult informativă, la modul general, pentru că “barierele de securitate” nu îmi permit absolut deloc prezentarea, nici măcar aluzivă, a ceea ce s-a constatat acolo şi a concluziilor finale la care s-a ajuns. Fiind vorba despre o implicare internaţională şi despre nişte înţelegeri interstatale la nivel militar secret, nu pot dezvălui practic nimic din acele aspecte, cu atât mai mult cu cât am făcut personal parte din “prima linie a frontului”, în chiar primele zile ale incidentului.

Într-un alt mod se pune însă problema atunci când mă refer la anumite descoperiri de pe teritoriul ţării noastre. Deşi condiţiile rămân aproape aceleaşi, totuşi există o marjă semnificativă de mai mare libertate, cel puţin pentru faptul că ne aflăm “în curtea noastră”. În volumele anterioare am exploatat acest mic avantaj, atât cât mi-a fost permis.

A treia zi după sosirea noastră la baza Macor a venit şi generalul Inossanto, care a primit raportul primelor concluzii şi a analizat personal situaţia la faţa locului. A existat apoi o întrunire secretă doar a şefilor militari, la care a luat parte şi generalul Obadea. Avantajul lucrului în astfel de locaţii îndepărtate era acela că, din punct de vedere politic, presiunea diplomatică manifesta o anumită întârziere, lăsând astfel nervii puţin mai relaxaţi. Totuşi, în acest caz lucrurile au fost mai complicate, deoarece erau mai multe state care reclamau diverse intervenţii.

Americanii interesati de ce se ascunde sub Masivul Sureanu

“Seara” obişnuiam să discut cu generalul Obadea despre elementele descoperite şi bineînţeles că subiectul munţilor Orăştiei a fost atins în mod repetat, deoarece era direct implicat în ceea ce făceam noi acolo. Generalul ştia deja că zona respectivă “rezista” într-un mod neaşteptat sondărilor prin RV ceea ce îi indispunea destul de mult şi pe americani.

Totuşi, el a preferat să nu vorbească despre aceasta. Era un om direct, de acţiune, care prefera fapta în locul vorbei. Nu se simţea comod în discuţiile lungi şi avea tendinţa să încheie repede şi brusc, fără detalii. De aceea nu am reuşit să aflu prea multe de la el, în mare parte şi datorită faptului că nici el nu avea informaţiile necesare. Era pentru a doua oară când auzeam despre acest lucru, dar consideram că aşa ceva nu este posibil.

– Dar totuşi e perfect adevărat, m-a asigurat generalul într-o seară, în care era ceva mai bine dispus. Crede-mă că nici mie nu-mi place deloc situaţia, care a dat naştere la foarte mari probleme. Este singurul caz în care Departamentul nostru nu a reuşit să stăpânească situaţia şi asta nu din neglijenţa lui, ci pentru că a existat o succesiune de elemente care a condus inevitabil spre aceasta. Când noi am aflat ce se petrece acolo

şi am dorit să facem ceva, era deja prea târziu. Asta nu ar fi fost o problemă, dacă informaţia ar fi fost mai bogată şi s-ar fi găsit în arhive. Culmea este că, printr-un concurs incredibil de împrejurări, această informaţie esenţială s-a pierdut, astfel că acum nu mai există decât elemente secundare în legătură cu ea, care nu ne sunt de prea mare folos. Americanii nu au putut să conceapă aşa ceva şi din această cauză am fost suspectaţi că minţim. În realitate, nu este decât purul adevăr.

Am aflat atunci de la generalul Obadea că, prin 1994, s-au deschis mai multe situri arheologice în zona munţilor Orăştiei, pentru a se înţelege mai bine structura de organizare militară şi administrativă a activităţii vechilor daci în acele zone. Ideea părea să fie promiţătoare, întrucât săpăturile scoseseră la iveală relicve ale unei vieţi mult mai complexe decât se bănuia până atunci.

La sfârşitul unei zile, într-un astfel de sit arheologic s-a petrecut un eveniment care a “îngheţat” serviciile noastre secrete: unul dintre muncitori a alunecat din greşeală într-o încăpere subterană şi apoi, din aproape în aproape, s-a ajuns la un ansamblu aflat la o adâncime mult mai mare. Ce s-a găsit acolo a fost de ajuns să bulverseze în cel mai înalt grad conducerea ţării, reunită de urgenţă într-o şedinţă a CSAT. A urmat imediat o anchetă a SRI şi o investigare la faţa locului.

– Dar vei afla toate acestea de la Cezar, mi-a spus generalul. Pe atunci l-am însărcinat să studieze amănunţit problema, chiar dacă într-un fel am pierdut “cheia” ei. O să-ţi explice în detaliu, pentru că s-a ocupat de acest caz timp de câţiva ani de zile.

Atenţia serviciilor noastre secrete a fost atrasă nu doar de faptul că locaţia reprezintă un punct strategic esenţial al ţării, ci şi pentru că descoperirea făcută explică foarte mult despre poporul nostru. În relaţiile pe care le avem cu maghiarii, mai ales, acest element clarifică totul. Şi, mai pe urmă, nu doar cu ei.

Era pentru prima oară când îl auzeam pe general vorbind despre aşa ceva. La început, esenţa problemei dintre români şi unguri nu a constituit atât o pretenţie teritorială, cât un demers ideologic asupra originilor celor două popoare. Apoi a existat o perioadă când a precumpănit demersul teritorial.

Acum, din nou, există o tendinţă către lămurirea problemei pe baze istorice. În oricare dintre aceste etape care s-au derulat pe mai multe zeci de ani, relaţiile dintre serviciile secrete ale celor două ţări au fost foarte tensionate, având consecinţe directe asupra maselor de oameni manipulate astfel de Contrainformaţii. Am rămas în Antarctica timp de trei săptămâni, lucrând aproape non-stop la rezolvarea situaţiei de acolo. Eforturile depuse de noi au fost intense, dar ele aproape nu au schimbat cu nimic situaţia existentă.

Deşi nu pot intra în detalii, voi menţiona totuşi că una dintre discuţiile de lucru a implicat zona polului sud magnetic al planetei, unde au apărut noi elemente uimitoare. Paradoxal, ceea ce se credea că va escalada un eventual conflict între state, a reuşit de fapt să tempereze aproape imediat apele. A existat o influenţă atât de benefică în acest sens, încât soluţia a fost găsită imediat şi toată lumea a părut mulţumită.

Sigur, rămânea problema nerezolvată a balizei cosmice şi mai ales interferenţa ei cu satelitul Europa al planetei Jupiter, dar analizele ulterioare foarte sofisticate au arătat că nu era vorba în realitate de o amenintare, ci mai curând de o actualizare a unei condiţii de structură internă a balizei, care până atunci fusese potenţială. Până la plecarea mea nu s-a putut stabili nici cauza acelei actualizări şi nici natura ei.

La întoarcere s-a solicitat prezenţa mea în grupul RV de la Maryland, pentru o etapă superioară în studiul şi antrenamentul acestei capacităţi. Am rămas acolo până la sfârşitul lui aprilie 2007, desfăşurându-mi tehnica şi totodată intrând în relaţii valoroase de prietenie cu unii ofiţeri americani. Am revenit in ţară după o scurtă escală în Germania şi în luna mai mă aflam din nou la Bază, luându-mi în primire atribuţiile.

Între timp, Cezar reuşise să stabilizeze lucrurile în activitatea Departamentului, se dovedise un bun mediator între interesele acestuia şi guvern şi, cu ajutorul generalului Obadea, întărise relaţia de cooperare cu americanii, care în urma incidentului din Antarctica se şubrezise destul de mult.

Într-una din acele seri liniştite şi splendide de mai, după foarte mult timp am avut din nou ocazia să mă plimb cu Cezar prin împrejurimile Bazei. Profitasem de un respiro în activitatea acestuia şi l-am invitat să facem acea plimbare relaxantă, amintindu-i că uneori avea şi el nevoie de aşa ceva. A zâmbit, ştiind că în felul acesta doream să aflu unele lucruri de la el. Ca să-mi scutească cheltuiala de energie, a spus amuzat:

– Generalul mi-a adus la cunoştinţă faptul că aţi discutat despre ce s-a petrecut în munţii Orăştiei. Foarte bine. Oricum, ai fost implicat direct în această problemă prin incidentul din Antarctica, astfel că acum e normal să cunoşti despre ce este vorba. Dar, aşa după cum ştii deja, nici măcar noi nu avem prea multe informaţii în acest sens.

I-am relatat pe scurt discuţia cu generalul şi l-am rugat să-mi prezinte problema în detaliu, pentru a-mi face o idee clară asupra ei. Obadea nu avea predispoziţie pentru povestit şi, oricum, Cezar era cel care cunoştea toate detaliile. Personal, simţeam că acel dosar mă atrage în mod deosebit, atât prin misterul lui de nepătruns, cât şi prin faptul că subiectul în sine fusese ocolit de atâtea ori până atunci. Chiar şi pentru DZ constituia o categorie cu totul specială.

– Este singurul dosar în această situaţie. De fapt, povestea e cu mult mai complicată. Acela a fost începutul unei relatări care m-a uluit şi m-a făcut să dobândesc o cu totul altă viziune asupra neamului nostru românesc. Cunoşteam deja câteva elemente despre trecutul lui din Sala Proiecţiilor, dar ceea ce am aflat în acea seară de la Cezar, m-a înfiorat şi m-a făcut să devin mult mai responsabil şi mai receptiv faţă de originile şi istoria poporului nostru. Abia atunci am putut înţelege la justa ei valoare lupta înverşunată care se dă împotriva acestui neam şi motivele oculte care o determină.”[1]

Poarta Stelară din Munții Șureanu

„In 1994 s-au deschis mai multe situri arheologice în zona munţilor Orăştiei, pentru a se înţelege mai bine structura de organizare militară şi administrativă a activităţii vechilor daci în acele zone. Ideea părea să fie promiţătoare, întrucât săpăturile scoseseră la iveală relicve ale unei vieţi mult mai complexe decât se bănuia până atunci.

La sfârşitul unei zile, într-un astfel de sit arheologic s-a petrecut un eveniment care a “îngheţat” serviciile secrete: unul dintre muncitori a alunecat din greşeală într-o încăpere subterană şi apoi, din aproape în aproape, s-a ajuns la un ansamblu aflat la o adâncime mult mai mare. Ce s-a găsit acolo a fost de ajuns să bulverseze în cel mai înalt grad conducerea ţării, reunită de urgenţă într-o şedinţă a CSAT. A urmat imediat o anchetă a SRI şi o investigare la faţa locului.

În anii ‘90 a existat un program arheologie vast în zona munţilor Orăştiei, în scopul stabilirii mai precise a identităţii poporului nostru în spaţiul carpatic, dar şi pentru înţelegerea mai bună a sistemului de fortificaţii şi de trai a populaţiei din acea vreme.

După „Revoluţia din 1989” a existat o anumită deschidere a autorităţilor în acest sens, până când a fost obturată de interese ascunse şi de ordine politice. În acea vreme, arheologii au depus o activitate destul de intensă şi rezultatele au început să apară, multe dintre ele uimitoare. Au fost publicate unele lucrări despre descoperirile făcute, dar se pare că a existat un moment când totul a încetat, aproape brusc. Ca de obicei, s-a invocat lipsa fondurilor şi a condiţiilor necesare pentru efectuarea săpăturilor.

– De fapt, atunci a avut loc acea descoperire formidabilă şi, fiind un secret de stat la cel mai înalt nivel, a fost sistat totul, a explicat Cezar. Dar, a mai existat şi un alt aspect, despre care nici măcar în serviciile noastre secrete nu se vorbeşte: acea descoperire i-a speriat foarte tare, au fost efectiv terorizaţi şi, aşa cum se întâmplă de obicei în astfel de situaţii, au acţionat orbeşte.

Frica a fost atât de puternică, încât au reuşit să facă o treabă mai bună decât de obicei: au ascuns aşa de bine locul, încât el nu a mai pututfi găsit! La asta a contribuit totuşi şi o serie de alţi factori, care explică într-o anumită măsură situaţia survenită. Dar, la acea vreme, a fost o mare nebunie. Gândeşte-te că se descoperă ceva care poate da peste cap nu doar această ţară, ci chiar echilibrul socio-politic şi economic mondial.

Nu este vorba despre relicve sau artefacte, nici măcar de structuri impresionante precum cea din Bucegi. Acolo s-a descoperit ceva la care se reduce totul, ceva în genul unei singularităţi. Nu au fost capabili să înţeleagă ce au văzut la faţa locului şi cu atât mai puţin să studieze problema. Culmea ironiei, deşi era cea mai importantă descoperire ce fusese făcută vreodată, a fost închisă cel mai repede. Atât de bine, că a dispărut din nou, cu totul. E un mare regret…

– Nu a existat acelaşi demers ca în Bucegi? am întrebat mirat. Nu s-au mobilizat aceleaşi forţe?
Cezar a negat, dând din cap. În ceea ce mă priveşte, intuiam zbuciumul şi activitatea care trebuie să fi fost în acea perioadă pentru a repara greşeala imensă ce a fost făcută. Se pare însă că toate acele eforturi au rămas fără rezultat, iar acum bunul meu prieten afişa resemnarea plină de linişte în faţa unui fapt consumat.

– Nu numai că nu s-a realizat nimic din protocolul obişnuit în astfel de cazuri, dar aşa-zisele cercetări iniţiale, care s-au rezumat la câteva întrebări, au fost realizate doar de structura locală de Poliţie. Apoi au venit trei agenţi ai SRI care au contactat repede Bucureştiul. Reprezentantul trimis a clacat imediat, decizional vorbind.

Au fost atât de speriaţi, încât au considerat că, pentru o mai mare siguranţă, trebuie să astupe locul până la sosirea echipelor de specialişti. Au adus imediat o betonieră şi au sigilat chiar ei intrarea, aşternând pe deasupra şi un strat de pământ cu vegetaţie. Abia au avut timp să facă, nişte fotografii; restul dosarului, foarte subţire, îl constituie declaraţia profesorului.

– Nu se poate să fi uitat locul, măcar că au revenit destul de repede înapoi, am spus eu.
– Asta nu a mai fost posibil mi-a răspuns Cezar, privind în depărtare. Aici este misterul întregii chestiuni, în destinul ei aparte. Pe drumul de întoarcere la Bucureşti, maşina cu cei trei a avut un teribil accident, în care au murit toţi. Abia s-a putut salva puţinul material de dosar, dar şi acolo au fost nişte probleme. Altfel, chiar că nu am fi reuşit să ştim aproape nimic, decât de la profesor. Eram uluit de felul în care evoluaseră lucrurile.

– Bine, dar nu au mai fost martori? Nu a mai ştiut nimeni? Nu a mai văzut nimeni locul acela?
– În mod incredibil, nu. Totul s-a petrecut atât de repede şi probabil panica a fost atât de mare, încât nu au lăsat pe nimeni să se apropie. De altfel, locul este destul de izolat.
– Dar reprezentantul de la Bucureşti? Doar până la urmă au fost patru. El a venit separat?

– Nu, a murit în accident. Dar unul dintre agenţi murise deja la locul descoperirii. Sau mai bine zis a dispărut. Singurul lucru inteligent pe care l-au făcut până la urmă a fost să completeze un proces verbal destul de sumar, până a venit betoniera.
Altfel, nimeni nu ar fi ştiut vreodată ce s-a petrecut acolo cu adevărat. Chiar şi aşa au rămas multe semne de întrebare. Am rămas consternat. O aşa “potrivire” de evenimente nu mai întâlnisem niciodată. O speranţă mi-a încolţit, totuşi.

– Dar şoferul betonierei?
– Evident, a fost prima pistă pe care am mers, a răspuns Cezar. Era un om simplu, sărman. A înnebunit chiar atunci, la locul descoperirii, şi nu ne-am putut înţelege cu el. Agenţii au lăsat betoniera la o anumită distanţă şi au adus cu roaba betonul cu care au astupat gura. Se pare că nu a fost nevoie de o cantitate prea mare. Au muncit din greu câteva ore şi au reuşit să ascundă atât de bine locul, încât nu a mai putut fi găsit de nimeni după aceea.

– Aşa ceva nu am mai pomenit! Dar în fine, se putea căuta sistematic, pentru că zona era totuşi cunoscută, mai ales că ai spus că era chiar în situl arheologic.
– Ei, aici au început cu adevărat problemele. Nu, locul nu era chiar în sit, ci se pare că puţin în afara lui. Dar să zicem că nu asta era dificultatea. După incident a fost emis un ordin special al CSAT care interzicea orice căutate. Era un ordin suprem, de cel mai înalt nivel al secretului de stat. Dintr-un anumit punct de vedere, atunci au lucrat mult mai eficient decât în cazul descoperirii din Bucegi. Au fost foarte direcţi şi au acţionat repede, fără şovăire.

– Şi tu ce crezi despre asta? am întrebat curios să văd reacţia lui Cezar.
El a rămas tăcut o vreme, reflectând serios asupra răspunsului.
– Sincer vorbind, oricât de greu îmi vine să o recunosc, cred că au luat singura decizie corectă. Dacă nu ar fi fost aşa, nu mai sunt deloc sigur că astăziam fi discutat relaxaţi aici pentru că, cel mai probabil, situaţia politică, economică şi militară a ţării noastre şi a altor ţări s-ar fi modificat radical. Sau cel puţin ar fi fost o marjă ridicată de probabilitate în acest sens. Crede-mă, nu e deloc deplasat ce îţi spun.

– Un ordin poate fi şi el depăşit în timp, mai ales dacă sunt interese, am căutat eu totuşi o breşă.
– Dar nu în ceea ce priveşte acest ordin. Şi nu a fost doar decizia în sine, ci o serie de măsuri colaterale pe care le-au luat, tocmai ca să poată preveni o astfel de eventualitate la care te referi. S-au mişcat foarte bine şi cel puţin din acest punct de vedere lucrurile au fost realizate impecabil.

Şansa a fost, dacă pot spune astfel, că martorii au putut fi număraţi pe degete şi că au păţit ce au păţit. Au existat speculaţii şi în legătură cu accidentul lor de maşină, dar s-au făcut cercetări laborioase şi s-a ajuns la concluzia că nu a fost nimic aranjat. Cei interesaţi nu ar fi avut timp pentru asta, chiar să fi vrut, pentru că totul s-a petrecut foarte repede şi nimeni din celelalte structuri statale nu apucase să afle ceva clar despre ce era acolo.

Şi apoi, dacă ar fi fost intenţia de eliminare a martorilor, cum se explică totuşi că dosarul, atât cât era, a fost totuşi găsit în maşina zdrobită? În mod normal, era dovada care ar fi trebuit să dispară şi ea imediat, dar nu s-a întâmplat aşa. Tentativele în acest sens au existat însă după aceea şi tocmai din această cauză s-au luat măsuri foarte speciale de protecţie a informaţiei conţinute în dosar.

– Deci spui că au interzis cercetările în zonă. Dar ar fi putut să facă la fel şi în Bucegi, şi totuşi vezi care e situaţia acum. Tot secret suprem de stat este. Poţi să ai idee de existenţa lui, dar fără date concrete. Ştii bine că în asta constă valoarea secretului, precum şi în disimularea zonei.
– Ţi-am spus, în cazul despre care îţi vorbesc a fost cu totul altceva. Nu ar fi fost posibilă nici o înţelegere diplomatică, nici o negociere. Ar fi fost pur şi simplu o problemă de asalt militar imediat, cu escaladare internaţională în mai puţin de 24 de ore.

Scenariile au arătat că nu ar fi existat nici o altă posibilitate de control; scurgerea inevitabilă de informaţiear fi orbit aproape imediat orice raţiune. Din fericire, chiar dacă problema era extrem de gravă, tocmai prin această gravitate ea a oferit şi soluţia simplă şi eficace de rezolvare. În acel context, ca de altfel şi acum, era singura posibilitate.

Chiar dacă simt o mare părere de rău că Departamentul nostru nu a reuşit să aibă acces acolo, totuşi recunosc că nu se putea altfel. E greu să te obişnuieşti cu această idee doar până ajungi să cunoşti mai în detaliu lucrurile; apoi înţelegi foarte bine de ce a trebuit să fie aşa. Se înserase şi am văzut că Cezar dădea semne că ar fi vrut să ne întoarcem la Bază. Pentru că eram foarte interesat de subiect, am mai insistat totuşi cu o întrebare:

– Dar nu mi-ai spus nimic despre profesor. Până la urmă, se pare că el a rămas singura legătură cu descoperirea. Cezar m-a privit oarecum trist.
– Profesorul Constantin a fost singura noastră şansă de a mai afla câte ceva. Era un om deosebit, cult şi foarte serios. Din păcate, am avut acces la el doar câteva ore. Părea că vine din altă lume, era aproape total abstras de la realitatea din jurul său. A fost preluat imediat şi i s-a pierdut urma. Au spus că a fost interes suprem de stat. Nimeni nu a mai auzit de el după aceea.

Eu însumi eram foarte nerăbdător să aflu ce se petrecuse acolo, deoarece primisem ordin de la generalul Obadea să mă ocup exclusiv de acest caz, în cel mai mare secret şi urgent. Toate acestea se întâmplau în cea de-a doua noapte după descoperire, imediat după accidentul mortal al celor trei. A fost mâna providenţei că profesorul nu a fost luat şi el în maşină atunci, ci lăsat la postul de Poliţie din sat, sub pază, până a doua zi. Cred că a fost singura “greşeală” a agenţilor, dar o greşeală fericită pentru noi, dacă mă pot exprima aşa.

Oricum, prea multe nu am putut să aflu, sau cel puţin nu chiar în amănunt, aşa cum sperasem, pentru că la ora 5 dimineaţa au venit şi l-au ridicat.
Nu am putut face nimic, dar ştiam că nu-l voi mai revedea.
– De ce nu ai putut afla tot ce doreai?
– Nu vorbea. Sau vorbea foarte rar, cu lungi întreruperi. Rămânea cu privirea în gol şi puteam discerne chiar şi la el, în anumite momente, o anumită urmă de panică. Sărmanul om făcea eforturi să conlucreze, dar se pare că tensiunea psihică l-a depăşit. De la el avem, practic, cea mai mare parte a conţinutului dosarului în legătură cu acest caz.

Mi-am exprimat o bănuială veche de câteva luni:
– Nu este dosarul din cutia specială, pe care mi l-ai cerut?
Cezar a confirmat imediat.
– Profesorul este cel care a avut prezenţa de spirit să facă cele mai multe fotografii. În total au fost nouă. Agenţii au făcut doar patru, cu un Polaroid, dintre care două au fost distruse complet în accident. Şi, desigur, mai avem declaraţia profesorului, pe care am reuşit totuşi să o obţin. Foarte greu, dar am reuşit. Transcrierea am făcut-o în aceeaşi dimineaţă în care l-au ridicat, până să vină ei. Pentru că nu am mai avut timpul necesar, ultima parte am redactat-o în sinteză, după declaraţia pe care profesorul o făcuse cu câteva minute înainte.

Au fost câteva pagini, dar eu le-am furnizat agenţilor doar banda înregistrată. Apoi l-am anunţat pe general că înregistrarea ar putea constitui o problemă serioasă pe viitor. În după-amiaza aceleiaşi zile m-a sunat să-mi spună că a preluat personal banda şi că aceasta a fost distrusă în prezenţa lui şi a membrilor CSAT, întruniţi de urgenţă. Atunci au luat şi decizia de a opri totul, cât încă mai era în faşă.

– Crezi că aţi fi descoperit până la urmă locul? am întrebat eu.
– Aveam jurisdicţie asupra cazului. Probabil ar fi intervenit şi alţii destul de repede, pentru că pe atunci influenţa generalului nu era atât de mare, iar Departamentul avea încă multe de pus la punct. Dar cu interesul pe care îl aveam pentru acel caz, mai ales după ce am aflat de la profesorul Constantin despre ce era vorba şi am văzut fotografiile, da, pot spune că am fi reuşit să găsim locul, chiar dacă asta ar fi implicat foarte multă muncă.

La început semăna puţin cu a căuta acul în carul cu fân, dar la urma urmei am fi putut declanşa o acţiune foarte amplă de decopertare a zonei din împrejurimile sitului. Ar fi fost o muncă uriaşă, dar am fi avut multe şanse să descoperim astfel locaţia. Totuşi, e mult mai bine că s-a sistat totul, în primul rând pentru ţară şi pentru acest popor.
– Generalul mi-a spus că ai făcut cercetări intensive după aceea. Dacă spui că acţiunea în acea zonă a încetat, ce ai vrut să aflii?
Cezar a zâmbit, ridicându-se în picioare şi făcând câteva mişcăride încălzire a corpului.

– A fost mai mult un studiu individual, care m-a ajutat să structurez o anumită opinie în Departamentul nostru. Îmi este de folos şi acum, când tratez anumite probleme de etnie şi securitate naţională în cadrul serviciilor noastre secrete şi de contrainformaţii. Profesorul Constantin era un bun istoric şi lingvist.

Făcuse în plus săpături arheologice pe specific şi era considerat un arheolog specialist în culturile neolitice. Am coroborat declaraţia lui cu cercetările existente în domeniul culturilor străvechi, din spaţiul carpatic, deoarece ideea lui principală era că acest popor este originea oricăror dezvoltări culturale care există, cel puţin în Europa, şi că limba română este de fapt limba primară, adică limba indo-europeană.

Ideea nu îi era proprie, dar el îşi propusese să o facă bine cunoscută în toate mediile naţionale şi internaţionale, bazându-se pe surse şi cercetări competente anterioare. Om bun, dar puţin naiv, mai ales în contextul actual foarte complicat, în care lupta este foarte strânsă tocmai pentru a distruge orice idee sau dovadă în acest sens.

Marea Descoperire din Masivul Sureanu

Am revenit la Bază şi am petrecut o seară încântătoare. Atmosfera era atât de plăcută, încât Cezar a acceptat să, continue discuţia întreruptă.
Atunci mi-a descris mai amănunţit felul în care s-au derulat lucrurile cu ocazia descoperirii din munţii Orăştiei.

Mi-a spus că unul dintre siturile arheologice din acea zonă abia se înfiinţase, săpăturile aflându-se la început. De obicei, pentru efectuarea muncii erau angajaţi unii localnici, care munceau cu ziua. Erau muncitori necalificaţi ori şomeri.

Problema era că aceştia nu veneau în fiecare zi la lucru, sau rămâneau puţin, astfel că în multe dintre situri munca înainta cu greutate. În plus, şantierele arheologice erau răspândite pe o arie destul de largă în zona munţilor Orăştiei, a Devei şi a Sarmizegetusei Regia. Şefii de şantier trebuiau să se ocupe de două sau chiar trei situri simultan, deplasându-se de la unul la altul, iar prezenţa lor într-un loc încetinea ritmul muncii în altul.

În aria de interes a săpăturilor intra şi muntele Şureanu, care face parte din gruparea montană a Orăştiei. Pe unul dintre versanţii lui, într-un fel de văioagă, tocmai fusese deschis de câteva zile un astfel de sit arheologic. Se trasase planul secţiunilor de interes, se stabiliseră parametrii de lucru şi săpăturile demaraseră doar de câteva zile atunci când a început totul.

Într-una din după-amiezi, muncitorii au plecat mai repede, datorită căldurii excesive care le îngreuna munca. Acel sit se afla sub directa supraveghere a profesorului Constantin care, cum era şi firesc, a rămas ultimul, pentru a face notaţiile şi pentru a pregăti ce era necesar pentru a doua zi. În afara lui, pe şantier se mai afla unul dintre lucrători, care era băiatul gazdei unde locuia profesorul pe perioada săpăturilor arheologice, în satul din apropiere.

Din declaraţia profesorului rezultă că tânărul strânsese uneltele de săpat şi le transportase cam la 100 de metri de sit, spre vest, unde se încropise un fel de copertină rudimentară pentru depozitarea acestora pe timp de noapte. Se pare că acel depozit era plasat pe o zonă mai stâncoasă, deşi cumva în mijlocul pădurii. Nu a existat însă niciun indiciu clar pentru această afirmaţie.

De asemenea, nimeni nu ştie cu precizie ce l-a determinat pe băiat să lovească acea zonă cu tâmăcopul; poate că din dorinţa de a echilibra acoperişul copertinei, într-un exces de zel a dorit să niveleze suprafaţa pe care se afla aceasta. Profesorul a spus doar că a auzit loviturile de târnăcop, l-a văzut pe băiat săpând, dar şi-a continuat treaba pe care o făcea.

La un moment dat, el a auzit un strigăt scurt şi un sunet înfundat, ca de cădere. S-a deplasat repede la locul cu pricina, îngrijorat de soarta băiatului, pe care nu-l mai vedea. A ajuns acolo după mai puţin de un minut şi l-a găsit pe tânăr râzând bucuros de ceea ce descoperise. Loviturile sale puternice de târnăcop dislocaseră o parte din rocă şi pământul pe care se afla copertina; probabil că una dintre acele lovituri a nimerit chiar într-o nişă il rocilor şi, fiind puternică, a produs căderea lor.

Fapt este că roca s-a fisurat şi s-a prăbuşit cam la un metru şi jumătate în sol, descoperind astfel un loc gol sub suprafaţa pământului. Băiatul nu păţise nimic, cu excepţia unor zgârieturi nesemnificative. Când profesorul a ajuns acolo, a realizat imediat că era un fel de încăpere subterană aproape regulată ca formă, având o lungime cam de cinci metri şi o lăţime de patru. A coborât şi el în acea gaură, inspectând-o cu atenţie, dar speranţele lui iniţiale că ar fi făcut o mare descoperire păreau să se spulbere foarte repede.

Deşi se putea observa o anumită regularitate a formei încăperii, totuşi el şi-a dat seama că aceasta avea o provenienţă pur naturală,într-un proces geologic normal. Structura rocii pe pereţi şi aglomeraţiile de la marginile încăperii arătau clar că acolo nu era vorba de o intervenţie a omului. În plus, spaţiul era complet gol, fără nicio urmă a vreunei prezente anterioare acolo.

Dezamăgit, profesorul inspecta locul dintr-o rutină profesională, când remarcă într-unul din colţurile micii caverne o fantă îngustă prin care simţi un puternic curent de aer. Cu ceva mai multe speranţe, el îi indică băiatului să încerce să lărgească acea gură de aerisire. După câteva lovituri puternice, roca din calcar cedă şi o nouă deschidere apăru, de data aceasta mai îngustă.

În timp ce verifica acel mic pasaj de trecere în adâncime, profesorul îl trimise pe băiat să aducă echipamentul de protecţie şi lanternele. Prin fanta astfel creată nu se putea strecura un om, astfel încât a trebuit ca deschizătura să fie lărgită mai mult, profesorul muncind şi el cot la cot cu tânărul. După câteva minute au reuşit să disloce o rocă mai mare şi au luminat spaţiul de sub ea, care s-a dovedit a fi o pantă lină ce cobora sub bolta formată de solul cavernei în care se aflau ei.

Acea pantă ducea şi mai mult către direcţia vest, îndepărtându-se de situl arheologic. Încântat de noua descoperire, profesorul Constantin a luat decizia să exploreze ceea ce părea a fi un inedit sistem carstic. Deşi era un lucru neobişnuit să-l întâlnească în acel loc, dar pentru că nu se arăta a fi prea dificil, arheologul a decis să înceapă chiar atunci explorarea, urmând să dezvolte cercetările a doua zi. Însoţit de băiat, el a coborât cu atenţie prin fanta astfel creată şi, aplecându-se foarte mult, a înaintat pe panta lină la vale.

Solul era aproape neted şi primul aspect care i-a ridicat anumite întrebări a fost acela că era acoperit cu un soi de pietriş. La început, spaţiul era destul de “claustrofobic”, dar după aproximativ 20 de metri el se lărgea considerabil; după 50 de metri de la pătrunderea prin cea de a doua fantă în sol, profesorul Constantin şi băiatul puteau păşi lejer în picioare, iar panta cobora mai apoi chiar şi mai mult. Marginile laterale ale cavernei nu puteau fi observate, însă profesorul bănuia că acestea erau destul de îndepărtate,după felul în care suna vocea lor în interior.

El a precizat atunci că începea să simtă un anumit sentiment de nesiguranţă şi de uşoară teamă, dar s-a îmbărbătat repede şi a mers mai departe. La un moment dat a remarcat faptul că natura rocilor de pe tavan se modifică brusc şi că în faţa lui, la o distanţă de vreo opt metri, se profila un perete vertical. Profesorul a remarcat, de asemenea, în umbrele ciudate pe care fasciculul de lumini îl arunca pe roca pereţilor, că pe tavan apăruseră unele sclipiri foarte frumoase, pe care el le interpretă ca fiind, probabil, mică bazaltică.

Au ajuns la peretele din capăt al cavernei cu podea în pantă şi atunci profesorul a trăit o emoţie bruscă şi extrem de puternică: pe solul curat, chiar lângă peretele vertical, exista o deschizătură largă, de forma unui semicerc, prin care se auzea un vuiet imens, deşi îndepărtat, ca un fel de tunet. Impresia de forţă şi energie care răzbătea de sub deschizătura întunecată era atât de puternică, încât arheologul s-a oprit, indecis dacă să mai continue sau nu investigaţia. Se gândea şi la tânărul de lângă el, faţă de care avea responsabilitatea angajării lui.

Probabil acela a fost momentul crucial al întregii descoperiri. Destinul ei ar fi fost cu totul altul dacă cei doi ar fi revenit în sat, iar a doua zi ar fi reluat cercetările cu o echipă, la care în curând s-ar fi alăturat o alta de profesionişti, de arheologi şi de personal SRI. Dar, aşa după cum spunea şi Cezar, unele lucruri sunt orânduite după anumite raţiuni care depăşesc înţelegerea umană. În astfel de situaţii, omul este aproape neputincios şi el urmează un drum prestabilit într-o proporţie covârşitoare.

Există totuşi acel mic punct de inflexiune, în care el poate totuşi să aleagă, în care orice posibilitate i se oferă în toată plenitudinea ei. După alegere, însă, lucrurile se desfăşoară, într-un mod aproape vertiginos.
– Profesorul a decis totuşi să continue investigaţia, în ciuda unei presimţiri rele pe care o avea, a continuat Cezar să-mi descrie şirul acelor evenimente dramatice. Mi-a spus că a stat în cumpănă câteva minute, dar impulsul irezistibil al descoperirii a depăşit spiritul de conservare.

Se gândea că, după ce avea să coboare la următorul nivel, care se anunţa a fi ceva cu mult mai grandios, şi-ar fi format o idee mai bună despre felul în care trebuia să organizeze căutarea a doua zi. Încă mai era la limita îndoielii când, îndreptând lanterna spre deschizătura respectivă, a înmărmurit, pentru că aceasta cobora sub un unghi foarte abrupt, dar de această dată solul purta urmele unui fel de trepte.

Cu inima bătându-i nebuneşte, profesorul Constantin s-a aplecat pentru a studia mai bine structura respectivă; a văzut că solul cobora sub un unghi de aproximativ 60 de grade, dar într-un fel de valuri. La început şi-a imaginat că, datorită înclinării, solul devenise terasat, însă a remarcat imediat că acolo era vorba de rocă, peste care era aşternut acelaşi gen de pietriş ciudat, iar roca fusese cioplită în acele forme de trepte. Probabil era vorba de o perioadă imensă de timp, pentru că existau surpări ale aşa-ziselor trepte şi multe crăpături prin ele, dar în mod clar era vorba de intervenţie artificială, pentru că pe anumite porţiuni încă se mai puteau observa ciopliturile în piatră.

Apoi Cezar mi-a relatat că profesorul şi-a amintit brusc de aparatul de fotografiat pe care-l avea la el şi a realizat precipitat câteva fotografii.
Era un aparat destul de vechi, cu blitz încorporat, însă doar unele fotografii au ieşit, celelalte fiind voalate. De exemplu, din cele realizate acolo nu a rămas niciuna.

Tremurând de emoţie, cei doi au început să coboare acele scări în hăul care părea că se întinde sub ei, dar curând şi-au dat seama că, în realitate, spaţiul în care intraseră era mult mai mic în dimensiuni decât bănuiseră la început. De fapt, era un culoar lat de aproximativ 10 metri, care apoi se lărgea din ce în ce mai mult. Coborârea pe acele scări antice nu a depăşit 7-8 metri la verticala de referinţă.

Profesorul Constantin era intrigat de două aspecte: în primul rând, de la descinderea în acea structură în subteran, el a remarcat faptul că solul era foarte curat şi regulat. Apoi, spaţiile respective de sub pământ erau complet goale şi, într-un anumit sens, chiar curate. Cercetătorul a declarat că impresia lui era cea de “netezime”, ca şi cum cineva ar fi menţinut tot timpul curăţenie acolo.

Nici o urmă, nicio denivelare. Era o senzaţie ciudată, dar poate şi aceasta avea semnificaţia ei, în sensul descoperirii ce avea să fie făcută. Odată ce au intrat în deschizătură, profesorul şi băiatul au înţeles că acel vuiet imens, ca de tunet îndepărtat, venea din culoarul care se lărgea în faţa lor. Se aflau deja cam la 200 de metri distanţă de sit, în interiorul muntelui, probabil la vreo 30 de metri adâncime.

Dacă nu ar fi fost acea senzaţie de “curăţenie” şi chiar pustietate în cavernele prin care intraseră, probabil că profesorul ar fi renunţat în favoarea cercetării de a doua zi. Dar, pentru că înaintarea era foarte uşoară şi firească, mânat de impulsul irezistibil al descoperirii necunoscutului, el a continuat cercetarea prin acel culoar, care avea o uşoară pantă descendentă. Din spusele lui rezultă că au coborât astfel aproape jumătate de kilometru.

Culoarul se lărgea foarte mult, dar tavanul rămânea totuşi relativ jos, la o înălţime de 3-4 metri. Chiar dacă întunericul din jur era înfricoşător, senzaţia fiind amplificată şi de vuietul surd, faptul că relieful era curat, perfect uscat şi fără denivelări ori alte obstacole a făcut ca înaintarea celor doi să decurgă într-un ritm susţinut. Din mers, profesorul – uimit de acea structură simetrică interioară a muntelui – lumina fugitiv tavanul de rocă aproape netedă, având doar anumite şanţuri adânci încrustate în ea.

Putea bănui că, eventual, acel pasaj fusese albia unui râu subteran tumultos, dar pentru a fi sigur de aceasta ar fi trebuit să facă mai multe verificări, inclusiv să studieze pereţii laterali. Or, aceştia erau deja foarte îndepărtaţi şi la lumina lanternei nu putea desluşi nimic. Apoi tavanul a început să se înalţe, lărgind şi mai mult spaţiul interior. După aproape 500 de metri de mers liber la vale, profesorul Constantin a remarcat primele modificări în structura rocilor, care începeau să strălucească palid în lumina lantemei.

Cum tavanul era deja prea sus pentru a realiza o verificare mai bună, el îşi continuă drumul însoţit de băiat. Pe măsură ce înainta, acea strălucire, cumva mată şi plină de mister, se intensifica, în sensul că ocupa o suprafaţă din ce în ce mai mare pe tavan. Apoi culoarul pe care înaintau a devenit plan şi au remarcat că el se curba spre stânga. După mai multe astfel de “serpentine”, brusc în faţa lor a apărut un fel de răspântie: culoarul era despărţit în două de un perete vertical; calea din stânga era mai îngustă, pentru că acum profesorul putea să observe peretele din laterala sa, cu ciudata lui strălucire, uneori scânteietoare.

Culoarul din dreapta apărea ca fiind mai larg şi, logic, s-a gândit că el se putea deschide într-o cavemă mult mai mare. Tavanul şi pereţii reflectau acum mult mai pronunţat lumina într-o tentă galbenă, ceea ce ajuta la orientarea lor în spaţiu. Deoarece culoarul din dreapta apărea mult mai larg, mai luminos şi mai primitor, au luat hotărârea să-şi continue investigaţia prin el.

– Din ce a declarat profesorul se desprinde că acela a fost punctul de la care a început adevărata descoperire, mi-a spus Cezar. S-a apropiat de peretele lateral din dreapta şi l-a luminat mai bine cu lanterna, pentru a vedea care era cauza acelei străluciri mate. S-a tulburat foarte tare, pentru că a recunoscut minereuri masive de aur, care împânzeau peretele de rocă. Acelaşi lucru era valabil şi pentru tavan, şi pentru peretele despărţitor.

Am ramas înmărmurit.
– Cum? Pereţii acelui coridor subteran erau acoperiţi cu aur? Fenomenal. Pare aproape ireal.
Mi-am imaginat cum m-aş fi simţit eu dacă aş fi fost în locul profesorului.
– Trebuie să fi fost foarte frumos, am remarcat. Şi ce au făcut?Au mers mai departe?

– Da, culoarul cotea lin spre stânga şi apoi mergea în linie dreaptă încă aproximativ 150 de metri, după care el s-a înălţat foarte mult, până pe la 20-25 de metri, dar şi-a păstrat lăţimea cam de 10 metri. În capăt au văzut o lumină albastră izvorând parcă din sol. Mi-a spus că ea crea senzaţia de valuri şi că lumina discret aproape întreaga porţiune finală a culoarului. Băiatul a început să tremure şi a intrat în panică.

– Şi s-au oprit tocmai atunci? am întrebat nerăbdător.
– Nu, profesorul descoperise ceva colosal. A declarat că minereul de aur care acoperea până atunci pereţii laterali şi tavanul ce strălucea în acel fel misterios, s-a “strâns” pe peretele din dreapta într-un fel de “vână” groasă de aproximativ doi metri, la mijlocul acestuia. Filonul de aur brăzda astfel zona pe o distanţă de vreo 10 metri, lărgindu-se apoi ca o pâlnie şi înglobând treptat tot peretele. Nu mai era minereu de aur, era aur pur. Fiind în necunoştinţă de cauză, nu eram foarte impresionat.

– Nu percepi dimensiunile situaţiei, mi-a atras atenţia Cezar. Aşa ceva pur şi simplu nu există nicăieri. Nici o mină pe această planetă nu conţine un filon aşa gigantic. În general vorbind, în minele de aur se găseşte minereu de o puritate mai mare sau mai mică, ce este mai apoi prelucrat după procedee relativ dificile, pentru a extrage cantităţi relativ modeste, mergând de la câteva zeci sau sute de kilograme, până la tone de aur.

Dar asta după lungi exploatări ale minei respective şi numai dacă ea oferă un zăcământ bogat. Oricum, există reguli de securitate naţională privind astfel de mine; nu se exploatează niciodată tot aurul din ele şi se închid înainte de epuizarea zăcământului. Gândeşte-te că, oriunde pe această planetă, aurul reprezintă siguranţa, stabilitatea, prosperitatea. Orice economie şi-l doreşte, orice ţară se luptă pentru el.

Avantajul în această privinţă este că el apare doar în cantităţi mici prin raport la alte metale inferioare. Sau poate tocmai acesta este un mare dezavantaj, făcându-l mult râvnit. Apar astfel tot felul de interese. Aceas ta ştiam prea bine, însă doar din punctul de vedere al contrainformaţiilor.
– Am citit dosarul ROŞIA MONTANA. Ştiu că e foarte complicat. Dar nu l-am aprofundat economic, am spus eu.

– Ar fi fost bine, pentru că acum ai fi avut o dimensiune mai clară asupra situaţiei. A rămas de notorietate faptul că romanii au luat în jur de 200 de tone de aur şi cam 300 de tone de argint după câştigarea războiului cu dacii, acum aproape 2000 de ani. La Roma s-au dat 4 luni de serbări continue, la care s-a adăugat un an de scutiri de impozite, donaţii faţă de populaţie şi construirea acelui complex arhitectural, care implică şi Columna, pentru care Traian a dat dispoziţie să fie mutat un deal întreg.

– Cum s-ar zice, au avut continuu cam 120 de duminici, una după alta, am calculat eu uluit.
– Da. În care au sărbătorit zi după zi, în stil roman. Să faci aşa ceva unui neam, înseamnă să-l nenoroceşti. Îi scazi seminţia. Îl vlăguieşti, îi distrugi valorile morale şi pe cele interioare. Poate că asta a însemnat în mare parte începutul decăderii Imperiului Roman, pentru că aşa ceva lasă urme serioase.

Şi ţine cont de faptul că acela a fost doar aurul pe care dacii deja îl aveau, fără să implice ceea ce romanii au început să extragă mai apoi din Roşia Montana, timp de aproximativ 150 de ani de atunci înainte. Dar chiar şi aşa, nu a fost vorba de “tezaurul lui Decebal”, despre care istoria vorbeşte ca fiind o legendă.
– Dar el nu a fost găsit. Ştii doar că avem implicaţii şi aici, am zis eu.
– Atunci a fost găsit doar în parte, datorită trădării lui Bicilis. De aici vine şi termenul de bicisnic, adică un om blestemat, un om foarte rău, care provoacă multă suferinţă.

– Ăsta a trădat practic un neam, am spus eu cutremurat.
– Da, a fost o cotitură importantă în istoria noastră. Dar ţine cont de faptul că aceeaşi cantitate de aur a fost mai apoi preluată de imperiul austro-ungar, e drept însă că într-o perioadă lungă de timp, de câteva sute de ani, tot prin exploatări miniere. Apoi nu pierde din vedere cât aur s-a dus la turci, în perioada Evului Mediu şi în cea fanariotă.

Şi, desigur, problema spinoasă cu tezaurul ţării noastre, care a ajuns la ruşi. Şi nu o dată, ci de două ori, la sfârşitul Primului şi celui de-al Doilea Război Mondial. Încercam pe de o parte sentimente de frustrare, dar pe de altă parte şi de admiraţie şi bucurie că această ţară a avut atât de mult din acest metal preţios.

– Rezerva naţională a României în aur pentru stabilitate economică este în prezent cu puţin peste 100 de tone. Numai romanii au luat atunci de aproape două ori mai mult, fără să mai vorbim despre cei care au urmat. Sunt date atestate, nimeni nu poate să zică “nu, nu a fost aşa”. Au fost nişte realităţi istorice care s-au consumat. Însă ceea ce vreau să subliniez este că toate acestea nu se compară cu ceea ce a descoperit profesorul Constantin în Masivul Şureanu. Este ca şi cum ai compara Pământul cu Soarele. Ce există acolo depăşeşte orice imaginaţie.

– Dar înţeleg că, până la urmă, era doar un filon de aur pur, de dimensiuni impresionante.
– Chiar dacă ar fi fost şi numai atât, ar fi năucit orice geolog şi ar fi rezolvat aproape toate problemele economice ale ţării pe un timp foarte îndelungat. Un filon de aur, în cazurile foarte rare în care apare, este o incrustaţie de grosime mică şi variabilă, de câţiva centimetri până la câteva zeci de centimetri. Foarte rar depăşeşte un metru.

Aceasta pentru că aurul se găseşte foarte puţin în starea lui compactă naturală într-un singur loc, iar în 99% din cazuri apare sub formă de minereu, având o concentraţie mai mare sau mai mică din acest metal nobil. Ce a văzut însă profesorul acolo este practic o imposibilitate geologică şi, dacă nu ar fi avut prezenţa de spirit să facă unele fotografii care se găsesc la dosar, sincer să fiu, m-aş fi îndoit de adevărul declaraţiei pe care mi-a dat-o.

Dosarul CRONOS !

Cezar m-a invitat să mergem în biroul lui. A deschis seiful personal şi a scos cutia specială din fibră de sticlă în care se afla dosarul CRONOS.
– Este o cutie foarte specială; a fost realizată de englezi, o firmă de proiectare în industria aeronautică. Are un cititor special al irisului pentru a putea fi deschisă.

Cipul încorporat analizează condiţia irisului şi, dacă acesta nu se încadrează în anumiţi parametri de relaxare a organismului, cutia nu se deschide. Motivul este pentru a preveni situaţiile de stres în care ar putea fi luate decizii pripite, ori pentru cazurile de ameninţare. Are în plus un sistem dublu de siguranţă la deschidere: după acceptarea amprentei irisului se solicită amprenta vocală a persoanei autorizate.

– Deci nu poate fi forţată sau manipulată la deschidere.
– Teoretic, există această şansă, dar probabilitatea este infimă. La orice altă tentativă decât protocolul stabilit, are un mecanism de autodistrugere instantanee. Practic, nu există nici timpul şi nici şansa de a salva ceva. Cezar şi-a apropiat irisul de cititorul digital şi apoi a rostit o parolă. S-a auzit un scurt dedic, după care el a îndepărtat capacul. A luat dosarul subţire şi l-a deschis. Am rămas mut de uimire observând că în interior se afla doar o cartelă magnetică şi un dispozitiv minuscul paralelipipedic, puţin mai mare decât aceasta. L-am privit întrebător pe Cezar, cu ochii mari de uimire.

– Este un cititor unic, specializat doar pentru această cartelă. La rândul lui, cardul nu poate fi citit decât cu acest dispozitiv, care nu poate interpreta decât această cartelă. În plus, el nu poate fi conectat decât la un singur computer, care conţine un program special.

Cezar a conectat cititorul la laptop-ul său şi a introdus cardul în el. Pe ecran au apărut mai multe instrucţiuni codate. A tastat ceva şi atunci am putut vedea pentru prima dată, în format electronic, conţinutul dosarului CRONOS.

– Este o funcţie derivată aleatoare, care permite urmărirea materialului în timp real, numai dacă se cunoaşte algoritmul de parolare, mi-a explicat Cezar. Nu este suficient să introduc codul primar pentru a-mi apare informaţia din dosar pe ecran; trebuie ca la anumite intervale, atunci când programul îmi solicită aceasta, să introduc o nouă variabilă, care îi permite să continue prezentarea informaţiei incluse în dosar.

Dacă nu introduc această cheie în timp util, programul se blochează şi nu permite prezentarea ulterioară a materialului. În felul acesta nu poţi să ai acces decât puţin câte puţin la informaţie şi niciodată la toată, simultan. Sunt sisteme de maximă protecţie, gândite atunci când a fost comandat întregul dispozitiv.

– Eu mă aşteptam să văd dosarul cu informaţiile originale, am spus uimit de securitatea extraordinară a informaţiei. Cezar a râs, tachinându-mâ:
– Şi de ce nu şi câteva mostre de prezentare? Serios acum, văd că nu ai dimensiunea importanţei a ceea ce s-a găsit acolo şi nici a posibilelor consecinţe, dacă ar exista acces la acea locaţie. Cum îţi imaginezi că am fi păstrat aici dosarul original?

La vremea respectivă, după ordinul dat de CSAT, a existat chiar propunerea distrugerii complete a dosarului unic, cu toată informaţia inclusă în el. A fost o decizie pe muchie de cuţit, dar s-a considerat totuşi că e bine să rămână această informaţie, sub rezerva unui set de măsuri excepţionale de securitate.

– Acum cine are jurisdicţie asupra cazului? am întrebat. După ceea ce mi-ai explicat, mă mir că dosarul există aici chiar şi în forma lui supersecurizată.
– La acel moment nimeni nu ştia cazul. Pur şi simplu nu era un caz, era o problemă de stat, cea mai înaltă chestiune de securitate naţională. Era în sarcina exclusivă a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, astfel că au stabilit pe loc un set de măsuri drastice: dosarul avea să rămână doar în formă originală, fără nicio copie; trebuia securizat corespunzător; trebuia închis în seiful din Camera Tezaurului din Banca Naţională; accesul la conţinutul lui nu putea fi făcut decât în şedinţa comună a membrilor CSAT.

Dintre acestea, doar problema securizării lui speciale mai trebuia rezolvată. A existat deci un prim proiect şi o soluţie primară, un dispozitiv mai greoi decât cel pe care îl vezi aici, dar de asemenea eficient, care securiza dosarul. Chiar şi atunci el continua să fie depozitat la Banca Naţională. În 2003, după descoperirea din Bucegi, au existat raţiuni pentru care el a fost mutat într-o altă locaţie de securizare. Tot atunci s-a comandat sistemul actual de protecţie al cutiei pe care o vezi aici.

– Dar spuneai că există doar originalul, mi-am arătat eu nedumerirea.
– S-a considerat că este bine să existe încă o copie a lui, cea de aici, însă criptată după algoritmi speciali. Generalul Obadea a argumentat că cel mai bine este ca Departamentul nostru să deţină această copie. La succesul lui în acest sens a contribuit foarte mult şi felul în care a gestionat criza legată de ansamblul din Bucegi, care atunci era foarte acută.

A existat deci un complex de împrejurări care a favorizat trecerea parţială a dosarului în jurisdicţia noastră. Ţi-am spus, există anumite motive bine întemeiate pentru aceasta, dar nu pot intra în amănunte.
La momentul actual există două astfel de cutii speciale de depozit: una care conţine dosarul original, într-o locaţie secretă, şi cea de aici, singura copie a lui, care este codată după cum vezi.

Oricum, chiar şi depozitarea acestei cutii este aleatoare; există o echipă dintr-un alt departament al SRI care se ocupă de acest lucru, transportând valiza cu această cutie specială în anumite locaţii, la anumite intervale de timp, fără să ştie însă ce anume transportă. Doar CSAT şi Departamentul nostru cunosc toate detaliile în legătură cu asta. Cutia se găseşte acum la Bază din cauza legăturii cu incidentul din Antarctica. A existat chiar şi situaţia cu totul specială în care a trebuit să te rog să-mi aduci personal cutia în acel loc, când exista o urgenţă de comunicare cu organismele americane.

Nu am avut ce face, echipa specială pentru această intervenţie nu era disponibilă în acel moment precis şi oricum ar fi durat prea mult până s-ar fi mobilizat, venind de la Bucureşti.
Acum aveam o viziune mult mai clară asupra situaţiei. Cezar mi-a arătat copia dosarului. Am văzut pe ecran procesul verbal al agenţilor, declaraţia profesorului Constantin şi mai ales fotografiile, cele care constituiau proba indubitabilă a descoperirii.

Câteva dintre fotografiile realizate de profesor erau foarte clare, în special cele două care prezentau filonul masiv de aur curat din peretele de rocă şi apoi lărgirea lui bruscă la întreaga dimensiune a cavemei. Am rămas perplex.
– Aici se vede că filonul pătrunde tot muntele, am spus eu, având totuşi o anumită reţinere.
– Vezi singur cu ochii tăi, nu e nicio posibilitate de îndoială. Este cu adevărat incredibil, dar dovezile nu pot fi negate.

Am privit îndelung cele două fotografii. Deşi exista o anumită obscuritate, mai ales pe margini, totuşi peretele din rocă al culoarului se distingea foarte clar, cu intruziunile pepitelor de aur sclipitor. Apoi, acestea convergeau rapid spre mijlocul peretelui, unde se adunau în gura unui filon de aur pur, gros deaproape doi metri, care se întindea neregulat spre ceea ce părea continuarea culoarului, spre stânga. Sau poate invers, din acel filon se desprindeau intruziunile de minereu aurifer, care mai apoi se disipau din ce în ce mai mult, pe măsură ce se depărtau de filon.

“Vâna” de aur era perfect pură, fără nicio intruziune de rocă sau alt metal. Se puteau observa neregularităţile masive în grosimea ei, ca şi cum ar fi fost cioplită grosolan cu o unealtă puternică, desprinzându-se astfel bucăţi masive de aur pur, adevăraţi bulgări de metal preţios. Totuşi, nu era decât o impresie, cauzată de acele umbre ale adânciturilor şi ridicăturilor din filon. Dacă s-ar fi intervenit într-adevăr şi s-ar fi desprins în acel mod grosolan bucăţi de aur, fără îndoială că ar fi rămas urme mult mai aspre.

În fotografie, totuşi, “reliefuI” filonului era neregulat dar lin, în curbe uşoare, ceea ce mă făcea să cred că era chiar starea lui naturală, aşa cum se formase. A doua fotografie era însă năucitoare, deoarece arăta cum filonul se lărgeşte şi cuprinde aproape brusc întreg peretele, întinzându-se spre tavan. Practic vorbind, acela era un munte de aur. L-am privit pe Cezar în tăcere, incapabil să mai spun ceva.

– Îţi dai seama, cred, ce anume este implicat aici, mi-a spus el într-un mod foarte serios.
Am privit apoi următoarele două fotografii, care înfăţişau culoarul mai în adâncime. Prima dintre ele arăta solul şi o parte din înălţimea peretelui lateral. Totul devenise numai metal galben, podeaua, peretele lateral şi, din câte se putea vedea din fotografia precedentă, şi tavanul.

În porţiunea prezentată de această nouă fotografie, lângă perete, la o distanţă cam de jumătate de metru am văzut ceva ca un fel de ridicătură, de asemenea din aur şi solidară cu podeaua, în genul unui paralelipiped, dar cumva rotunjit la margini. Acesta prezenta o uşoară adâncitură neregulată, iar în paralel cu latura lungă se afla delimitat în sol ceva ce ar putea fi asemănat cu un cartuş egiptean din Antichitate, plin cu hieroglife.

Incrustaţiile nu erau însă hieroglife, ci nişte semne clare, un fel de scriere din linii şi forme geometrice precise. Practic, era un dreptunghi în interiorul căruia se aflau scrijelite aceste semne. Aproape nevenindu-mi să cred, am exclamat în culmea surprinderii:
– Asta întrece orice aşteptare! Sunt urme clare ale prezenţei cuiva acolo! Ce reprezintă? Un mormânt?

– Iniţial aşa am crezut şi noi, dar am furnizat unui laborator specializat schema formală a acestei ridicături. Ne-au spus că în urma unor analize interactive, concluzia lor definitivă este că acea distorsiune în solul culoarului era, de fapt, un fel de pat. Oricum, ceva pe care în mod evident cineva s-a aşezat în mod repetat. Imaginează-ţi ce surpriză am avut noi, atunci când am aflat aceasta.

De la profesor nu am putut afla mai multe, deoarece el nu a acordat atunci o atenţie prea mare acelui loc, astfel încât a trebuit să analizăm noi situatia, ghidându-ne după imaginea din fotografie. Prea multe nu am avut însă de presupus. Analiza complexă transmisă de acel laborator justifica fiecare adâncitură în metal şi aparent nu lăsa loc de îndoială pentru concluzia finală.

Singura întrebare era cum a fost posibilă formarea acelei adâncituri care într-un fel urma vag linia unui trup uman, iar singurul răspuns plauzibil a fost acela că, metalul fiind foarte pur, el era, de asemenea, destul de moale. În timp, datorită repetatelor frecări, probabil că s-a produs acea eroziune slabă după formele corpului. Dar, chiar dacă a fost aşa, aceasta trebuie să se fi întins pe o perioadă lungă de timp, poate chiar câteva sute de ani.

O altă variantă era aceea că paralelipipedul fusese puţin adâncit artificial, prin cioplire, dar în felul acesta nu se puteau explica formele line ale adânciturii. Probabil că, într-un fel sau altul, ele au fost cumva finisate înainte de a fi folosit ca loc de dormit. Un pat din aur pur.
– Dar semnele au fost studiate? Li s-a înţeles semnificaţia? am întrebat foarte curios.
– Da, şi faptul este tulburător. Noi am comandat acest studiu atât în România, cât şi la alte trei universităţi celebre din lume, pentru a avea referinţe multiple. Convergenţa rezultatelor ne-a convins de autenticitatea interpretării. Au spus că o parte din text putea fi descifrat, dar alta, care părea mult mai veche, era necunoscută. Pur şi simplu scrierea respectivă nu a putut fi identificată, nici măcar aproximativ.

Asta ridica un nou set de presupuneri, deoarece demonstra faptul că pe acolo au trecut mai multe persoane în etape diferite de timp. Nu ştiu care ar fi putut fi cauza locuirii în acel loc şi în acele condiţii. Personal, consider că nu putea fi vorba decât despre acţiuni înalt spirituale, posibil sacerdoţi care se retrăgeau în acest fel de lume. Dar chiar şi această ipoteză este oarecum şubredă; în definitiv, dacă voiau să se retragă pentru a realiza în linişte rugăciuni şi meditaţii, puteau foarte bine să o facă în multe alte locuri de la suprafaţa pământului.

Este adevărat că există un simbolism ocult foarte important, al coborârii în peşteră sau în cavernă, dar este clar că acel loc era atât de privilegiat, încât foarte puţine persoane au avut acces la el. Altfel, urmele lăsate ar fi fost mult mai numeroase şi de altă natură. Iar dacă nu au fost sacerdoţi, atunci cine au fost acele fiinţe şi cu ce scop au rămas în acel loc? E un mister pe care nu l-am descifrat.
Am rămas amândoi tăcuţi o vreme.
Apoi am întrebat:

– Care este traducerea textului? Mă refer la ceea ce s-a putut înţelege. Cezar a afişat pe ecran informaţia respectivă, care făcea parte din dosar.
Erau de fapt mai multe documente atestate de instituţiile care au realizat studiul şi un document final, în care era prezentată analiza comparativă. Existau mici diferenţe care doar nuanţau înţelesul, dar ele nu erau semnificative. Textul era foarte scurt şi criptic:

„KR – IO; SAL-MOŞ, AICI ESTE VEŞNIC, LUMILE SE ÎMPREUNĂ”

Portalul spatio-temporal din Masivul Sureanu

Am rămas pe gânduri, privind la fotografiile de pe ecranul monitorului. Chiar dacă ar fi fost numai acel loc descoperit în interiorul muntelui, şi ar fi fost suficient pentru a justifica ideea de centru spiritual al lumii. Aşa ceva transcende orice idee de bogăţie lumească, de parvenire sau comerţ. Cumulul inimaginabil de bogăţie fizică este transmutat într-o excepţională bogăţie spirituală, care fără îndoială că de-a lungul timpului a susţinut manifestarea spiritualităţii pe acest teritoriu.

Văzând că tăceam în timp ce priveam fotografiile, Cezar îmi explică:
– Aproape nu se poate concepe ce este aici. Chiar şi noi am avut dificultăţi în direcţia aceasta şi de aceea am făcut tot posibilul pentru a redescoperi intrarea. Dar au primat alte considerente, despre care ţi-am vorbit. Profesorul Constantin îmi spunea că, atunci când păşea pe aurul pur, când se vedea înconjurat de pretutindeni doar de acest metal – pe sol, pe tavan, pe pereţii laterali – ca şi cum ar fost rocă, îl încerca un sentiment de o extraordinară puritate, un fel de delicateţe şi chiar de sfinţenie.

Nu putea să explice mai bine acea emoţie puternică ce îi invadase inima. În acelaşi timp, îmi spunea că atmosfera devenise mai densă, aerul mai “tare”, fără ca aceasta să-i îngreuneze totuşi respiraţia. Cu toată maturitatea, experienţa şi curajul său, profesorul se simţea depăşit de situaţie. Emoţia, un fel de “apăsare psihică” pe care o percepea acolo, înţelegerea intuitivă a importanţei covârşitoarea acelui loc, îl făceau să tremure şi să dorească să se întoarcă. Se gândea şi la băiat, care amuţise şi era palid de frică.

Dar lumina albastră cu reflexe ca de ape ce apăruse în faţa lor, la o distanţă pe care el a apreciat-o ca fiind aproximativ 100 de metri, l-a intrigat şi mai mult şi a hotărât să continue. Însă, pe măsură ce înaintau, se producea un fenomen foarte straniu: lumina se mărea în intensitate, iar ei simţeau că păşeau tot mai greu. Mi-a repetat că simţea o senzaţie ciudată, ca şi cum aerul devenea tot mai dens.

– Avea efecte fiziologice asupra lui? am întrebat.
– Nu a declarat nimic în sensul acesta. Dar bănuiesc că nu, din moment ce a continuat să înainteze şi respira normal. Solul era relativ neregulat, dar aurul acoperea totul. Nu a putut aprecia grosimea stratului, dar după cum simţea, aceasta trebuie să fi fost foarte mare. La un moment dat, datorită luminii albastre care creştea în intensitate, a început să observe mai bine structura culoarului larg. Putea să observe, deşi încă destul de neclar, că acesta continua în forma lui boltită, înaltă şi maiestuoasă, încă vreo 60-70 de metri, dar după aceea începeau să se distingă pe pereţi, de o parte şi de alta, nişte formaţiuni înalte, ca nişte lespezi enorme, pe care le vedea cumva decupate în pereţii culoarului. Aşa cum mi-a spus chiar el, acela a fost începutul sfârşitului.

Ascultându-l pe Cezar, am devenit eu însumi emoţionat, fără să-mi explic prea bine de ce. Probabil că aflarea acelor elemente, combinată cu privirea fotografiilor luate chiar în acel loc, mi-au creat o stare de sensibilitate deosebită, care îmi provoca fiori. Era o stare de spirit, o emoţie fină, care mă aducea mai aproape de evenimentele respective.

Apoi mai era misterul din spatele dispariţiilor a doi dintre cei cate au avut acces acolo. Cezar nu mi-a precizat cauza, a lăsat ca lucrurile să decurgă gradat, să aflu aceasta din desfăşurarea evenimentelor.
Am aflat repede despre ce era vorba, cu o uluire fără margini. Se pare că profesorul şi băiatul au înaintat şovăitori, ajutaţi tot mai mult de lumina albastră care devenea din ce în ce mai puternică.

Acum nu mai aveau nevoie de lanterne. întregul interior era luminat feeric, în ape şi sclipiri de o frumuseţe inimaginabilă. Am citit chiar atunci partea din declaraţia profesorului, care a insistat destul de mult pe acea descriere, de unde am dedus că îl impresionase extraordinar de mult. Nu puteam decât să-mi imaginez fenomenalul impact al unei asemenea privelişti asupra psihicului său şi al băiatului.

Profesorul Constantin spunea că în acea ultimă parte a culoarului, până la capătul său, pe care îl vedea acum cu ceva mai multă claritate, bolta acestuia se arcuia în sus, devenind imensă, ceva precum cupola unui, dom. El a apreciat înălţimea ei la 3-3,5 metri, poate chiar mai mult. Tot atunci i s-a dezvăluit şi misterul unor forme pe care cu puţin înainte le vedea nedesluşit. La aproximativ 20-25 de metri de peretele imens din capătul culoarului, el a văzut de o parte şi de alta câte trei jilţuri, ca un fel de tronuri, ce încadrau o masă de formă paralelipipedică ce se afla în centru.

Cele 6 tronuri erau şi ele în întregime din aur masiv şi păreau încrustate în sol. Erau realizate îngrijit, destul de bine şlefuite, şi aveau spătarul înalt, depăşind doi metri. Fundamental vorbind, ele nu aveau picioare sau alte elemente ci se asemănau foarte bine cu litera “L”, cu observaţia că baza de şezut era foarte groasă, având aproape un metru în înălţime. Erau nişte construcţii din aur foarte impunătoare, masive, dar deloc grosolane. Liniile lor erau simple, însă atent conturate, iar proporţiile perfecte.

Toate cele 6 tronuri erau identice: trei în stânga şi trei în dreapta culoarului, aşezate simetric, perfect unul în faţa celuilalt. Între ele şi pereţii laterali ai culoarului rămânea o distanţă de aproximativ 1,5-2 metri. La mijloc se afla un fel de masă, care de fapt era un paralelipiped din aur masiv,ca un fel de platou care ţinea loc, probabil, de masă. Era foarte bine şlefuit şi perfect aliniat cu laturile tronurilor.

Era de fapt un bloc masiv din aur, de forma unui paralelipiped, înalt până la partea de sus a grosimii tronurilor şi lung exact cât distanţa pe care erau dispuse ele. Tot acest ansamblu era perfect simetric, fiind completat în partea din capătul mesei cu un al şaptelea tron, mai mare decât celelalte, care, într-un fel, prezida “adunarea”.

Dispus în dreptul laturii mici a mesei, în partea dinspre capătul culoarului, el era îndreptat cu faţa către cel care sosea prin pasaj. Latura lui mică, şezutul, era la fel cu a celorlalte tronuri, dar spătarul era mult mai înalt, ajungând la trei metri, după cum a apreciat profesorul. De asemenea, forma lui era deosebită de a celorlalte; nu mai era paralelipipedică, ci ca o secţiune de trunchi de con cu baza mare în sus, la partea superioară.

Întregul ansamblu, uimitor prin masivitatea, dar şi prin simplitatea lui, prezenta o armonie desăvârşită, impunând respect şi solemnitate. Aşa cum a recunoscut şi Cezar, acea structură nu putea să fie altceva decât un fel de “sală de consiliu” pentru şase fiinţe umane, probabil mari înţelepţi sacerdoţi, prezidate de un al şaptelea, care evident era considerat şi respectat ca o autoritate spirituală desăvârşită.

Ceea ce l-a lăsat mut de uimire pe profesor a fost însă ansamblul imenselor plăci gravate în peretele culoarului, pe care, de la distanţă, el le interpretase a fi nişte lespezi. Acestea erau, de fapt, nişte gigantice panouri, de asemenea paralelipipedice, plasate simetric în spatele fiecărui tron, câte trei pe fiecare parte.

În fapt, s-a dovedit că ele erau sculptate direct în pereţii culoarului, ieşind puţin în relief ca nişte lespezi uriaşe şi mai înalte decât tronurile, exact până la înălţimea spătarului celui de-al şaptelea tron. Pe suprafaţa lor perfect finisată era gravat câte un text alcătuit din mii de caractere şi semne necunoscute, foarte clar şi ordonat incrustate, care acopereau aproape în întregime plăcile, cu excepţia unui fel de bordură pe fiecare latură, mare cam de 10 centimetri.

Din câte şi-a putut da seama, profesorul a apreciat atunci că semnele încrustate, care fără îndoială reprezentau un anumit tip de scriere, erau diferite de cele remarcate mai devreme pe culoar, în dreptul micii platforme de pe sol. Cezar mi-a spus că aceea era de asemenea, o scriere complet necunoscută, aşa cum rezultase din analizele celor câteva instituţii prestigioase internaţionale, cu care Departamentul nostru colaborase în legătură cu acest caz.

Chiar mai mult, analizele grafice speciale au arătat că scrierea de pe imensele panouri era şi mai veche decât cea necunoscută, întâlnită anterior.
Acele semne şi modul lor de compunere, natura şi succesiunea lor demonstrau un nivel foarte avansat de cunoaştere a limbajului scris. Rândurile erau perfect paralele şi destul de dese, iar înălţimea caracterelor se menţinea aceeaşi pe toată suprafaţa lespezii.

Fie doar şi efortul depus pentru inscripţionarea lor în plăcile respective era cu adevărat remarcabil şi nimeni nu ştia cum a fost făcută aceasta, mai ales că toate plăcile erau realizate dintr-o singură bucată, în peretele muntelui. Cel mai probabil acele texte fie expuneau o istorie a locului şi a semnificaţiei lui adevărate, fie se refereau la ocupantul fiecărui tron în parte din cele şase, oferind elemente de o anumită natură despre acesta.

Aula imensă era dominată de cea de-a şaptea placă, mai mare decât toate, încrustată în peretele de fundal al culoamlui, în spatele tronului sacerdotului conducător. Din cele descrise de profesor şi apoi văzute de mine personal în singura fotografie a întregului ansamblu acea lespede era gigantică, având o înălţime cam de 10-12 metri şi o lăţime cam de patru.

Fiind realizată cu baza la o anumită înălţime de la sol, ea domina majestuos priveliştea, urcând cu partea de sus aproape la trei sferturi din înălţimea boltei. Placa era realizată după acelaşi concept simplu ca şi celelalte şase, doar că la dimensiuni mult mai mari, impresionante. Totuşi, pe ea nu era gravat nici un text, ci doar discul unui soare uriaş, de la care plecau radial foarte multe raze către marginea suprafeţei dreptunghiului.

Această reprezentate, fără doar şi poate un simbol esenţial pentru tot ce se afla acolo, era grandioasă şi, prin forţa şi măreţia pe care o exprima, domina întreaga aulă, de deasupra tronului principal al conducătorului sacerdot. Din câte am putut eu însumi vedea în tulburătoarea fotografie făcută de profesor, impresia era amplificată şi de lumina albastră feerică ce se combina într-un mod sublim cu strălucirea aurului din jur.

Din fotografie nu se distingea sursa acelei lumini, dar în orice caz ea provenea de undeva din sol, din spatele tronului principal. Fiind ascunsă în parte de impunătoarea masivitate a acestuia şi a spătarului său, ea apărea doar ca efect în întreaga aulă.

– Aici a început partea cea mai grea, care a bulversat totul, a spus Cezar. Nici acum, după atâţia ani, nu înţelegem mai mult decât atunci. Este probabil punctul terminus al călătoriei, un fel de conversie a spaţiului şi timpului realizată într-un mod ce depăşeşte total înţelegerea obişnuită. Cum a apărut acolo şi de ce, nimeni nu ştie.

O idee ar fi legătura ce tocmai s-a ivit cu incidentul din Antarctica, pentru că acea baliză a semnalat acest spaţiu, dar ce se poate înţelege de aici? E caun fel de nod cosmic, care se combină cu ceva de pe satelitul Europa al lui Jupiter. Probabil marea planetă are şi ea o legătură cu toate acestea, dar cine ştie care? În mod clar există totuşi un răspuns, pentru că sunt dovezi fizice: baliza cosmică, semnalele, acest loc, indicaţia din Alaska, proiecţia de pe Europa, dar de ce există toate acestea şi care sunt adevăratele implicaţii, e un mare mister.

În orice caz, apare ca fiind un focar extraordinar de energie, nu doar cosmică, ci şi spirituală. Aici e posibil să se fi luat decizii majore, aici au fost fiinţe ajunse la un nivel foarte înalt de evoluţie spirituală.
Nu ştim nici măcar de unde provine scrierea de pe lespezi; este extrem de veche, dar totuşi cât de veche? Apoi mai e şi blocajul sever, care nu îmi permite să sondez cu dispozitivul din Bucegi clişeul temporal de aici. Practic, nu ştim nimic.

Eram uluit de tot ceea ce vedeam şi aflam: Cezar mi-a arătat ultima fotografie realizată de profesorul Constantin, dintr-un unghi plasat în spatele tronului principal, din partea dreaptă a acestuia. Înfăţişa un spaţiu gol de forma unei elipse la nivelul solului, marcat de un mic perete pe margini, ca o bordută. Profesorul afirmase că pe axa ei lungă, elipsa măsura aproximativ doi metri, iar pe cea scurtă cam un metru şi jumătate.

– Ceea ce se află acolo este relativ greu de conceput, chiar şi pentru o minte deschisă, a vorbit Cezar. Profesorul mi-a spus că, atunci când s-a apropiat de acel loc şi a privit în jos, a simţit că îşi pierde cunoştinţa. Şi chiar a leşinat câteva secunde; a căzut, dar şi-a revenit repede.
– Ce a văzut, ce s-a întâmplat? am întrebat nerăbdător. Din fotografia dosarului nu puteam să-mi dau seama ce era acolo, pentru că era făcută de la o anumită distanţă şi dintr-un unghi ascuţit. Nici luminozitatea nu era prea bună. Totuşi, se putea vedea ceva foarte întunecat, cu câteva sclipiri în el.

Cezar mi-a explicat:
– Când a privit în acel spaţiu gol, profesorul a văzut un alt univers. Mi-a spus că se uita ca printr-un hublou de navă spaţială la cosmosul care o înconjoară.
Vedea spaţiul cosmic negru; vedea sclipirea stelelor. Deosebirea consta în faptul că acel “hublou” de fapt nu exista, ci accesul era liber, ca printr-o fântână. În jos, puţin lateral, a observat o planetă mare, cu formaţiuni asemănătoare cu cele ale Pământului, atunci când este privit din spaţiu.

El a comparat mărimea acelei planete tot cu cea a Pământului, atunci când este privit de pe Lună.
Diferenţa consta în culoarea planetei, care îmbina albastrul cu diferite nuanţe de galben şi portocaliu.
– Dar nu ai spus că a leşinat? am întrebat eu, siderat de ceea ce aflam.
– A leşinat imediat după ce a văzut acele prime imagini sau cel puţin aşa mi-a spus. Tot el a apreciat că a rămas aşa doar câteva secunde, dar când s-a trezit l-a văzut pe băiat stând chiar pe marginea acelei elipse şi privind ca hipnotizat în jos, spre planetă. Profesorul a văzut atunci un fel de pâlnie strălucitoare, care se ridica dintr-un punct de pe planetă către locul în care se aflau ei. Atunci s-a speriat foarte tare şi s-a dat câţiva paşi înapoi.

Nu îi este prea clar ce s-a petrecut tn acele clipe.
Zicea că nu e sigur că îşi aminteşte tot ce s-a întâmplat acolo. Ştie doar că lumina a crescut mult în intensitate, devenind albă, şi că la un moment dat suprafaţa elipsei a devenit foarte strălucitoare.

Apoi l-a văzut pe băiat păşind pur şi simplu peste pragul acesteia şi dispărând în jos, prin ea. Imediat după aceea strălucirea a început să scadă în intensitate şi profesorul s-a apropiat de marginea spaţiului gol. A văzut cum “pâlnia” formată se retrăgea către acea planetă foarte frumoasă, iar universul din jur redevenea liniştit.

– Cât a rămas aşa? Ce a făcut? am întrebat, dornic să aud urmarea.
– Nu ştie precis. A declarat că la un moment dat a văzut din nou acel vortex luminos ridicându-se de pe planetă către el şi s-a speriat din nou, s-a ridicat şi a fugit înapoi spre ieşire.

Nu i-au trebuit decât câteva minute să iasă afară, în dreptul sitului arheologic. Cu ultimele puteri a alergat în sat la secţia de Poliţie şi a cerut să vorbească la Bucureşti cu omul de legătură din SRI, care avea în sarcină supravegherea săpăturilor şi a descoperirilor efectuate. I s-a spus să rămână acolo, dar să nu vorbească absolut nimic cu altcineva despre ceea ce văzuse. Au sosit tot în acea seară, foarte repede.

Erau trei agenţi, având o atitudine neîncrezătoare.
Profesorol i-a condus imediat în acel loc. Nu se ştie cum s-a petrecut, dar unul dintre ei a dispărut la fel ca băiatul. Profesorul mi-a descris lapidar acele ultime momente înainte de astuparea intrării, pentru că deja primisem telefon că urmau să sosească de la Bucureşti pentru a-l prelua, iar eu trebuia să transcriu foarte repede şi în sinteză declaraţia înregistrată pe bandă.

Aşa că am preferat varianta lui superficială, dar globală, în locul celei amănunţite însă incomplete. Speram ca lucrurile să se aranjeze după aceea şi să am acces la o nouă declaraţie din partea profesorului, mult mai detaliată. Nu puteam şti ce hotărâre va lua CSAT.
Asta a fost, bine totuşi că nu au rămas lucruri complet necunoscute. Au ieşit din nou afară şi, pentru a evita orice contact cu cineva care ar fi putut deconspira locul, au rămas toată noaptea acolo, la intrare.

A doua zi au vorbit la Bucureşti şi a venit imediat un reprezentant special, tare a fost complet depăşit de situaţie, ordonând astuparea imediată a intrării. Dar ţi-am spus, din alt unghi de vedere poate că a fost mai bine aşa.

– Probabil s-au gândit că vor reveni ulterior de la Bucureşti mai bine pregătiţi şi cu ordine precise, am presupus eu. Doar puteau să ţină minte locaţia până atunci.
– Aşa au gândit. Dar nu au prevăzut şi accidentul, în care au murit toti.
– Seamănă cu un fel de “autoprotecţie” a destinului.
– Au permis doar şoferului betonierei să vină şi să-i ajute la închiderea intrării. Când au mai făcut un drum în aulă, probabil că şoferul nu i-a ascultat şi, curios, s-a luat după ei. S-au alarmat atunci când l-au auzit că începe să strige în neştire; intrase şi el cu o lanternă şi s-a şocat când a ajuns la filonul de aur. Din acel moment nu s-au mai putut înţelege cu el. Au ieşit repede afară şi au astupat singuri intrarea cu beton, aşa cum s-au priceput, muncind aproape toată ziua. Au cerut ajutorul celor doi poliţişti din sat să păzească accesul pe drum şi împrejurimile, dar nu le-au permis să vină aproape.

Profesorul a spus că aceştia au rămas la cel puţin 3-400 de metri depărtare. Apoi l-au lăsat pe profesor la secţia de Poliţie, iar ei au plecat în noaptea aceea cu maşina spre Bucureşti. Pe drum au avut tragicul accident. Cezar s-a oprit, făcând o scurtă pauză.

– Acum ştii cam tot despre ce a fost acolo.
M-am uitat la ceas; era aproape două dimineaţa. Mă simţeam ca şi cum se liniştiseră apele, calm şi senin în interior. I-am mulţumit lui Cezar pentru acea seară memorabilă, care nu avea să mi se şteargă niciodată din memorie. Eram profund impresionat şi simteam cu claritate că o anumită înţelegere îmi pătrunsese adânc în inimă.

Sufletul îmi era cuprins de o misterioasă nevoie de retragere în mine însumi, de a mă gândi în linişte la enigma ancestrală a acestui popor, la legătura lui cu ceea ce s-a descoperit în muntele Şureanu. Ce influenţe nevăzute ne umplu sufletele noastre din depărtările incomensurabile ale cosmosului?

Am ieşit afară, în curtea pustie la acea oră.
Aerul rece de munte îmi răcori faţa înfierbântată, iar foşnetul pădurii mă purtă pe aripile imaginaţiei sensibile. O şoaptă a muntelui pluti încet spre cer, trezind parcă memoria neştiută şi profundă a neamului acestor plaiuri. Am privit în sus, la cerul înstelat de sclipiri enigmatice, având nostalgia începuturilor uitate şi a lumilor divine care sălăşluiesc în inimile noastre…”[1]

SURSE

  1. Radu Cinamar – Pergamentul Secret, editura Daksha.
  2. Foto: Internet
  3. Foto: Andreea Dogar
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Investigații România (DIR)

Departamentul de Investigații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro