În interiorul Pământului – în apropiere de Shambala

by “Am privit cu nesaţ dincolo de golf la splendoarea acelor construcţii şi ziduri albe ce semnificau zona de intrare în tărâmul Shambalei. Fiind acum puţin mai aproape de acel pământ şi având o perspectivă complet liberă şi clară, neobturată de alte clădiri, am putut să văd mai bine unele […]
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

“Am privit cu nesaţ dincolo de golf la splendoarea acelor construcţii şi ziduri albe ce semnificau zona de intrare în tărâmul Shambalei. Fiind acum puţin mai aproape de acel pământ şi având o perspectivă complet liberă şi clară, neobturată de alte clădiri, am putut să văd mai bine unele din caracteristicile acelui sublim tărâm. Construcţiile erau înalte, strălucitoare şi
transparente, părând că sunt făcute din diamant.

Erau impunătoare şi cu forme îndrăzneţe, în care predomina spirala. De data asta, însă, am văzut cu mai multă claritate că în spatele acelor clădiri maiestuoase erau alte construcţii, doar că acestea erau parcă ascunse într-un fel de halou, prin care nu puteam să disting prea bine. L-am întrebat pe ghid ce reprezintă acel halou şi ce ascunde el.


– Haloul există doar pentru percepţia ta, mi-a răspuns bărbatul. El reprezintă limita până la care conştiinţa ta poate să înţeleagă ceea ce vede. Dincolo de această limită, ea nu mai poate percepe frecvenţa de vibraţie a ceea ce se află acolo şi de aceea ţie îţi apare ca fiind ocultat. Însă eu văd cu claritate acea realitate şi la fel şi prietenul tău.

Ştiam că Cezar fusese de mai multe ori în Shambala, însă el nu a deschis niciodată acest subiect, iar eu am simţit că în acest caz era o barieră care trebuie respectată şi nu am insistat. Simţeam o mare bucurie pentru el şi în sinea mea speram că acum, când experienţa mea devenise mai bogată, să aflu de la el mai multe, aspirând ca eu însumi să ajung să merg în acel
tărâm.Bărbatul a continuat să-mi explice:
– Totuşi, chiar şi dintre locuitorii oraşului nostru sunt puţini cei care au această capacitate, de a vedea „dincolo de halou”. Majoritatea vede aşa cum îl percepi tu în momentul de faţă. Oamenii văd doar partea de intrare, cu aceste clădiri la care te uiţi şi tu acum şi deseori ei traversează golful şi merg acolo pentru a primi învăţături şi a se pregăti spiritual. Aceasta este ca o
zonă de ucenicie, pentru că ea semnifică doar intrarea în tărâmul Shambalei. Ca să ajungi efectiv în Shambala trebuie să fii în regiunea pe care tu o vezi în depărtare, învelită într-un „halou”.
Deşi înţelegeam în mare parte principiul acelei situaţii, aşa cum mi-a fost el explicat, totuşi în unele aspecte rămâneam parcă „ataşat” de concepţiile şi tendinţele inoculate în existenţa din planul fizic. De pildă, aş fi vrut să ştiu ce anume se întâmpla dacă cineva mergea în zona periferică a Shambalei, iar de acolo îşi continua drumul spre halou, pentru a intra în Shambala. Bărbatul m-a privit uşor amuzat, dar a apreciat inocenţa cu care am pus acea întrebare şi mi-a
răspuns:
– Chiar de ar face asta, s-ar trezi pe munte sau în pădure, de exemplu. Nu poţi cunoaşte ceva dacă nu eşti încă pregătit să o faci. Acesta este motivul pentru care mulţi dintre semenii noştri merg în această zonă de intrare în Shambala, ca la un fel de şcoală spirituală, prin care ei evoluează şi îşi rafinează suficient de mult conştiinţa. Mai târziu ei devin capabili să acceseze
planul de conştiinţă al Shambalei şi atunci pot intra pe teritoriul ei.
Totuşi, nu îmi era prea clar dacă acolo veneau fiinţe şi din alte zone şi oraşe din interiorul Pământului. Mi se părea puţin cam complicat cu „naveta” pe care
trebuiau să o facă. Am întrebat:
– Poate că pentru cei de aici este uşor să aveţi acest acces, dar pentru alţi oameni din interior sau chiar de la suprafaţă mi se pare dificil să acceseze aceste „cursuri”. Îmi imaginez că nu se organizează „excursii” colective.
– Judeci lucrurile în spiritul legilor fizice, dar aici ele sunt cu totul altfel, mai ales în ceea ce priveşte acest tărâm, pe care mulţi dintre voi, cei de la suprafaţă, îl consideraţi ca fiind „legendar” sau „mitic”. Îl vezi ai ochii tăi, el este cât se poate de real, chiar dacă acum tu nu ai acces decât doar la o mică parte din el. Ceea ce mulţi oameni nu pot să înţeleagă este faptul că Shambala nu e localizată undeva anume; ea este într-adevăr o lume de sine stătătoare, însă are ramificaţii în diverse părţi, aşa
încât cei care sunt pregătiţi pot intra în acest tărâm fie că sunt de aici, fie că sunt din cealaltă parte a cavităţii interioare a Pământului, din alte oraşe sau lumi, ori chiar de la suprafaţa planetei.


– Şi cum fac ei asta? am întrebat foarte interesat.
– Prin anumite „porţi” dimensionale, de felul celei prin care aţi venit şi voi aici, în Utklaha. Am rămas puţin pe gânduri, zicându-mi că oricine ar fi putut să nimerească o astfel de „poartă” interdimensională. Bărbatul a intuit imediat natura inferenţei mele mentale şi m-a corijat:
– Aparent, ai putea spune asta, dar în realitate lucrurile stau cu totul altfel. Accesul este foarte strict controlat şi nu este un proces mecanic sau automat, aşa cum te-ai putea gândi tu. De exemplu, nu este de ajuns să ştii că într-un loc anume există o astfel de deschidere spre lumea Shambalei, pentru a avea acces acolo. Chiar şi dacă ai ajunge în acel loc în care ştii că există
„poarta”, tot nu ai trece, deoarece nu cunoşti anumite reguli ale ciclicităţii ei, ori a poziţiei ei specifice. Şi mai sunt gardienii unor astfel de locuri speciale. M-au năpădit atunci brusc amintirile recentei călătorii şi a întâlnirii cu Gardianul.

– Eşti tu un astfel de gardian? l am întrebat franc pe ghidul nostru.
– Am primit această însărcinare de la înţelepţi. Supraveghez trecerea de la suprafaţă spre lumea Shambalei prin acea „poartă” prin care aţi venit şi voi. Ei mă anunţă cine trebuie să vină aici şi cine nu. E o sarcină pe care mi-am asumat-o împreună cu familia mea.
– A fost impusă? E ca un serviciu sau altceva de acest gen? am întrebat în continuare, curios să ştiu cum sunt lucrurile în acel loc.
-Nu este un serviciu, nici un sport sau alt obicei ocazional. Este o atitudine firească, ceva care decurge în mod natural după gradul de înţelegere al fiecăruia. Nimeni nu impune nimic altcuiva aici.
M-am gândit atunci la condiţia noastră, în lumea de la suprafaţă, la manipularea, minciuna şi opresiunea care există aproape peste tot, manifestate în felurite forme şi am comparat asta cu liniştea, calmul şi înţelepciunea ce domneau aici, în interiorul Pământului, aproape de Shambala. Cine s-ar mai întoarce în „închisoare”? Şi totuşi, lucrurile au un rost al lor şi o
anumită succesiune, care trebuie respectată.
Înainte să avansez mai mult cu „filosofia” mea, bărbatul ne-a făcut un semn cu mâna, ca o invitaţie, pentru a ne continua drumul înapoi spre oraş. Am mers
astfel câteva minute pe străzile lui, încă relativ pustii, cu ghidul nostru puţin în faţă şi soţia lui mereu în stânga mea, dar puţin în spate. Îi percepeam prezenţa minunată, suavă şi demnă în acelaşi timp, o delicateţe
ce sublinia totuşi personalitatea ei puternică. Ea aducea duioşia, feminitatea, armonia în grupul nostru şi asta puteam să simt cu claritate.
Ne-am apropiat de partea muntoasă a oraşului şi, având în partea stângă plaja şi golful, bărbatul ne-a indicat zona din depărtare, spre orizont. Privind cu atenţie am putut să observ, chiar dacă destul de înceţoşat, ampla curbură interioară a Pământului, însă doar pe un arc de cerc relativ redus. Chiar şi aşa, sentimentul era copleşitor… vedeam totul ca o structură
gigantică în nuanţe de albastru, chiar dacă parcă aerată, datorită depărtării foarte mari până acolo.

-Doar din acest unghi puteţi vedea curbura interioară a Pământului şi numai dacă e senin şi fără nori. Nu se poate observa din alte zone, datorită luminii
şi razei foarte mari pe care o are, însă dacă priviţi exact de aici, lumina cade într-un anumit fel şi puteţi înţelege că sunteţi în interiorul planetei.
Eu văzusem foarte vag tendinţa de curbură la orizont atunci când am privit spre tărâmul Shambalei, când eram aproape de plajă, însă aici se vedea mult mai
bine şi pe o înălţime mai mare, chiar dacă de asemenea la mare depărtare. Teoretic, curbura ar fi trebuit să se vadă din orice punct sau oraş din interiorul giganticei cavităţi din centrul planetei, însă acolo practic nu există nicio deosebire faţă de felul în care vedem noi la suprafaţă: linia orizontului se închide înainte ca ochiul să perceapă cu claritate curbura. La suprafaţă ea este în jos şi nu o putem vedea; în interior ea este în sus, dar
natura luminii şi distanţa o estompează aproape total.

Atunci când eşti acolo, în interiorul Pământului, în cavitatea subtilă sau eterică, imensă, din centrul lui, în fiinţă apare un sentiment foarte special, o anumită trăire ce nu poate fi confundată. Cea mai adecvată descriere a
acelei emoţii este că te simţi protejat. Aparent, cineva de la suprafaţa pământului ar putea să aibă senzaţia că o dată ce a pătruns în interiorul planetei, devine „constrâns” şi „limitat”, „închis”, pentru că nu vede
stelele pe cer şi nu are senzaţia de „spaţiu deschis”. Cu toate acestea, la locuitorii din centrul Pământului nu există această problemă, pentru că, aşa după cum mi-a explicat ghidul nostru, nivelul lor spiritual le permite să
înţeleagă şi să simtă într-o anumită măsură că Universul se află în ei înşişi.
Cel puţin din acest punct de vedere ei nu trebuie să vadă stelele pe cer pentru ca să ştie sau să simtă că ele există în imensul spaţiu cosmic, într-un fel, este precum în cazul fericirii: pe cea adevărată nu o găseşti în exterior oricât ai căuta, ci doar atunci când te îndrepţi spre interiorul fiinţei tale, ajungi la izvoarele ei. Un sihastru nu suferă niciodată că rămâne ani de zile nemişcat în peştera lui, înconjurat de roca muntelui şi nu vede stelele pe cer; nici nu suferă de „claustrofobie”, ori de ideea că nu are spaţiu. Însăşi
experienţa lui spirituală interioară foarte bogată îi aduce cu mult mai multe cunoştinţe şi senzaţii decât toate stelele de pe cer.

Fiind acolo, în cavitatea din centrul Pământului, simţeam acea senzaţie de protecţie, de bine şi de siguranţă. Nu îmi era frică şi atunci am înţeles mai bine şi psihologia locuitorilor din interiorul planetei, care se
simt foarte liberi şi mulţumiţi. Ei trăiesc într-o deplină simbioză cu natura, fără să intervină asupra ei în modul în care noi o facem la suprafaţă şi, din câte mi-am dat seama, violenţa nu există.

Bărbatul s-a întors spre noi şi ne-a făcut un gest ca o invitaţie de a merge mai departe. De fapt, ne-am întors spre piaţă şi atunci am văzut pe străzi mai mulţi oameni, precum şi primele vehicule, care erau
antigravitaţionale. Semănau cu nişte mici capsule descoperite, care se deplasau prin aer la o înălţime de aproximativ un metru, fără alt zgomot, decât foşnetul
trecerii lor prin aer. Aparent, puteam să spun că persoana care stătea aşezată în interior conducea vehiculul, dar practic vorbind, nu am văzut niciun volan
sau alte manşe. Mai degrabă, ceea ce am putut să surprind fugitiv era ca un fel de bord computerizat, însă despre acest detaliu nu pot fi sigur, deoarece nu m-am apropiat de un astfel de vehicul.

Ghidul ne-a arătat atunci pe cer şi alte vehicule, care erau mult mai mari şi zburau la o înălţime mare. Aveau o formă tubulară, de cilindru şi erau folosite
probabil la transport de mărfuri sau persoane. O dată cu intensificarea activităţii aeriene, atmosfera în oraş a căpătat parcă un aer mult mai tehnic şi în acelaşi timp inducea o stare de exaltare sufletească. Marile vehicule
cilindrice de pe cer aveau diferite rute la diferite înălţimi, iar unele dintre ele se îndreptau chiar spre Shambala.

Printre ele am văzut de asemenea şi alte vehicule zburătoare mai mici, de forme diferite şi toate acele nave zburau rectiliniu, dar la niveluri diferite de înălţime. Această intensificare a activităţii aeriene, combinată cu
vederea clădirilor strălucitoare şi maiestuoase din Shambala creau în mine un sentiment „de viitor” foarte pregnant. Totuşi, aproape singurele sunete pe care le auzeam erau cele naturale şi doar uneori sunetele vocilor noastre, atunci când vorbeam, deoarece majoritatea conversaţiei se purta telepatic. În schimb,
flora şi fauna asigurau „fondul sonor” general: auzeam şi vedeam insecte în zbor, apa oceanului clipocind, foşnetul copacilor şi ţipătul ascuţit al unor păsări ce semănau cu pterodactilii din epocile trecute ale planetei,
dar de dimensiuni mai mici.
În timp ce priveam la acea activitate aeriană destul de intensă, din zona cerului situat deasupra pădurii de
la marginea oraşului am văzut cum începe să apară şi
să se formeze un vortex vertical uriaş, asemănător în
anumite privinţe cu vortexul unei tornade, însă piciorul
„pâlniei” era drept. În jurul pâlniei, pe lungimea ei, erau
mai multe alte inele. Vortexul era imens şi avea o
culoare gri mai închis decât restul norilor, creând
senzaţia de misterios, dar şi de forţă teribilă.
Am văzut cum piciorul pâlniei a ajuns până
aproape de sol, dar nu l-a atins; atunci, aproape
imediat, venind de sus prin deschizătura pâlniei şi apoi
ieşind în atmosfera oraşului am văzut trei nave, una
foarte mare şi alte două mai mici, care o însoţeau. Aveau
formă de lentilă, iar cea mare era ca o dublă lentilă.
Navele s-au îndreptat spre partea dreaptă, unde era
centrul oraşului, la o mare distanţă de unde ne aflam
noi.
Mă uitam uluit la acele fenomene şi l-am auzit pe
ghidul nostru vorbind, în timp ce indica spre vortex:
-Acolo este ceea ce voi, la suprafaţa pământului,
spuneţi că este Polul Sud geografic. Vortexul reprezintă
zona de trecere şi se deschide în momente precise,
atunci când se aliniază anumite câmpuri magnetice. Noi
cunoaştem cu precizie aceste momente importante.
La început am fost surprins să-i aud vocea, care
era blândă, caldă, dar puternică. Eu înţelegeam perfect
ce îmi spune, dar auzeam sunetele unei limbi pe care nu
o cunoşteam. Ştiam însă despre ea că este limba
mayaşă, probabil o derivaţie sau o variantă evoluată a
acesteia. Mi-am revenit din surpriza iniţială şi m-am
focalizat din nou asupra problemei vortexului. M-am
gândit că numeroasele mistere şi ciudăţenii care s-au
petrecut de-a lungul timpului în Antarctica, printre care
şi memorabila experienţă a amiralului Byrd, nu sunt
deloc întâmplătoare şi că acum îşi primesc confirmarea.
– Cu alte cuvinte, noi suntem acum aproximativ sub
Polul Sud? am întrebat aproape nevenindu-mi să cred.
– Da, pe o linie aproximativă la verticală.
– Asta înseamnă că oricine trece pe acolo, ajunge
aici prin vortex?
Cezar a intervenit:
– Doar dacă ei permit asta. Ştii, că am mai discutat.
– Aşa este, vortexul se deschide doar la anumite
momente şi doar in anumite condiţii, nu este un
fenomen constant, a precizat ghidul nostru.
Într-adevăr, discutasem problema cu Cezar şi ea se
putea aplica în acest caz. La suprafaţă, pe verticală,
atunci când cineva trece în planul fizic prin acel punct,
nu simte nimic deosebit dacă nu este făcută conexiunea
subtilă. Dar, dacă te afli într-o stare mai rafinată de
conştiinţă şi dacă înţelepţii Shambalei permit accesul
tău, atunci încetul cu încetul intri, deşi la început nici
măcar nu realizezi asta. După un timp, însă, vezi cum
peisajul începe să se schimbe, zăpada dispare gradat şi
în locul ei apare vegetaţie sau poţi vedea chiar animale.
Atunci deja te afli în ’ interiorul Pământului.
Bărbatul mi-a mai spus:
– Există două posibilităţi: fie noi suntem cei care
permitem accesul sau îl solicităm, aşa cum a fost în
cazul vostru; fie cel sau cea în discuţie este deja o fiinţă
destul de evoluată spiritual, astfel încât poate să
„prindă” starea necesară pentru a intra în lumea
noastră. Este în acelaşi timp dreptul şi meritul ei.
– Asta e valabil şi pentru intrarea direct în tărâmul
Shambalei? am întrebat eu.
– Desigur, numai că şi aici sunt nişte trepte sau
etape succesive. Lumea Shambalei este ea însăşi
„ierarhizată pe mai multe niveluri, ca nişte inele. Are o
structură inelară şi ajungi doar până la inelul ce
corespunde conştiinţei tale din acel moment.
Eram uluit şi în acelaşi timp puţin descurajat. Mie
nu mi se permitea accesul nici măcar dincolo de primul
zid, care reprezintă intrarea în Shambala până la primul
inel, darmite să pretind accesul mai departe, spre
centrul ei, unde -din câte am înţeles de la ghidul nostru
-se afla înţelepciunea Supremă.
– Trebuie să înţelegi aceste inele ca fiind de fapt
nişte „bariere” energetice, pe care nu le poţi depăşi dacă
nu ai pregătirea necesară, a precizat bărbatul, sesizând
probabil că înţelegerea mea nu era tocmai corectă, ci
predispusă la acelaşi tip de interpretare fizică ca în
lumea de la suprafaţă, ceea ce m-a făcut să mă gândesc
la nişte inele ca nişte ziduri concentrice.
– Pătrunzi mai adânc în funcţie de nivelul tău de
conştiinţă, mi-a mai precizat bărbatul. În lumea voastră
au existat totuşi unele civilizaţii care au aplicat acelaşi
sistem de structură inelară, ca o construcţie în plan
fizic, dar semnificaţia ei profundă este de natură subtilă
şi se referă la „bariera” nivelului de conştiinţă.
De aici, discuţia s-a extins asupra nivelului de
cunoaştere şi tehnologie pe care îl aveau feluritele
comunităţi din interiorul Pământului, precum şi planul
de conştiinţă la care ele aveau acces.
Era totuşi o problemă care mă frământa de ceva
vreme şi pe care am găsit potrivit să o evoc atunci. Ştiam
din discuţiile cu doctorul Xien şi cu Cezar că, mergând
spre centrul planetei frecvenţa de vibraţie creşte, iar
planurile de manifestare culminează cu planul cauzal în
centrul planetei. Logic, tărâmul Shambalei este un
exponent al frecvenţelor cele mai înalte şi tocmai de
aceea eu îl vedeam chiar în centrul Pământului. Totuşi,
nu reuşeam să-mi explic cum este posibil acest lucru,
din moment ce Utklaha era doar în planul eteric, chiar
dacă în frecvenţele lui înalte. În viziunea mea, nu exista
suficient „spaţiu” pentru a păstra o anumită
proporţionalitate de manifestare, pentru a explica saltul
de la eteric la cauzal. Noi ne aflam acolo în planul eteric,
iar peste golf vedeam Shambala, simbol al vieţii şi
iluminării spirituale. Mi se părea „prea aproape” şi de
aceea l-am întrebat oarecum în şoaptă pe Cezar, în timp
ce ne îndreptam agale spre casa familiei:
— Suntem în centrul planetei şi e vorba tot despre
planul eteric? Unde se mai „comprimă” planurile astral,
mental şi cauzal ale planetei?
Cezar păru că face un efort pentru a înţelege ce
vreau de fapt să spun. După câteva secunde s-a lămurit
şi mi-a răspuns, oarecum dojenitor:
– Gândeşti lucrurile prea mecanic. Pătrunderea în
planurile subtile atunci când înaintezi spre centrul
Pământului nu poate fi tratată strict dimensional, în
kilometri. Tu vezi de aici intrarea în Shambala, unde
frecvenţa este cu mult mai înaltă şi totuşi aparent te afli
la o aruncătură de băţ de acest tărâm, în planul eteric.
Logica îţi spune că Shambala ar trebui să fie de
asemenea în planul eteric sau cel mult într-un plan
astral incipient, pentru că este foarte aproape şi „nu este
spaţiu destul, proporţional vorbind, pentru ca să se facă
trecerea în planurile superioare: astral, mental şi
cauzal”. Dar în realitate este o problemă de manifestare
a calităţii, adică a frecvenţei de vibraţie şi nu o problemă
de cantitate, adică de dimensiune.

Tu gândeşti cantitativ, când de fapt problema se
pune din punct de vedere calitativ. Nu măsori cu metrul
distanţa dintre eteric şi cauzal.
Explicaţiile lui m-au lămurit încă o dată cat este de
important ca, atunci când reflectăm asupra aspectelor
subtile şi spirituale, să nu lăsăm mintea să aplice legile
şi modalităţile ei de gândire, care sunt ajustate aproape
numai după legile planului fizic.

Între timp, ne îndreptam spre casa familiei, unde am ajuns în scurtă vreme. Până acolo, bărbatul a avut timp să ne spună că oraşele care există la diferite adâncimi şi chiar cele din cavitatea centrală au fiecare „personalitatea” lor, cunoaşterea, tradiţia şi nivelul lor de conştiinţă. Chiar dacă există legătură şi comunicare
între ele, totuşi fiecare îşi structurează existenţa după
specificul şi originea lui.”[1]

SURSE

  1. Radu Cinamar – In interiorul Pamantului – al doilea tunel, editura Daksha.

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro