Istoria României de acum 9.000-10.000 de ani: Nivelul de conştiinţă al populaţiei care se afla atunci în zona carpatică era foarte elevat, oamenii erau puţini şi se stabileau mai ales în zona văilor şi a crestelor muntoase. Impregnarea subtilă din acele timpuri a fost atât de puternică, încât nu a dispărut în totalitate nici chiar astăzi, după mai bine de 9.000 de ani

Distribuie!

“— Nivelul de conştiinţă al populaţiei care se afla atunci în zona carpatică era foarte elevat; oamenii erau puţini şi se stabileau mai ales în zona văilor şi a crestelor muntoase. Viaţa lor era profund meditativă şi pe atunci aveau loc multe evenimente care astăzi ar fi catalogate drept uluitoare miracole divine.

Trebuie să ştii, de asemenea, că impregnarea subtilă din acele timpuri a fost atât de puternică, încât nu a dispărut în totalitate nici chiar astăzi, după mai bine de 9000 de ani. Ea a amorsat atunci o matrice energetică fundamentală ce se va actualiza din nou în viitorul apropiat ca urmare a unor legi de ciclicitate.


Desigur, ar fi încă multe de spus despre acea epocă îndepărtată, chiar dacă oamenii de ştiinţă afirmă că este doar rodul unei fantezii debordante. Există totuşi dovezi marcante pe care unii istorici le deţin, precum şi studii remarcabile ce atestă realităţile despre care îţi vorbesc. Din păcate, sunt şi mai mulţi cercetători care doresc ca ideea şi concepţia actuală despre felul în care a evoluat istoria umanităţii să nu fie modificată.

Pentru ei, aceasta ar fi sinonim cu un dezastru, atât financiar cât şi geo-politic. Este însă de mirare că, după câte ştiu, o luptă destul de înverşunată împotriva acestor realităţi este pur¬tată chiar de către unii istorici şi academicieni din ţara voastră. Totuşi, lucrurile se vor corela de aşa manieră, încât adevărul să iasă curând la iveală.”[1]


 

“Ce preocupări aveau acei oameni şi cum îşi duceau viaţa? În fragmentele de proiecţie holografică pe care le urmărisem în gigantica sală din interiorul muntelui, am avut prilejul să constat că munţii noştri erau principalul aşezământ al populaţiei străvechi de pe acest teritoriu; practic, era spaţiul în care ea îşi organiza activitatea. Zona de şes şi de câmpie era aproape nelocuită. Din câte mi-am putut da seama, ceea ce urmărisem era prezentarea unei realităţi existente cu aproximativ 8-9.000 de ani în urmă.

În acele momente unice pe care le-am trăit în Sala Proiecţiilor, vizionând uluitoarea succesiune de ima¬gini care îmi era înfăţişată într-o reprezentare holografică, am fost şocat de multe aspecte şi adevăruri care au fost ascunse cu bună ştiinţă de-a lungul istoriei şi până în prezent, fără a se permite cunoaşterea lor de către masele largi de oameni.

Cea mai mare parte din¬tre aceste aspecte nu am avut voie să le dezvălui. Detaliile cu privire la teritoriul ţării noastre s-au înmulţit mai ales în partea finală a prezentării, adică în ceea ce a cuprins sinteza ultimilor 10.000 de ani, după o apreciere aproximativă. Pentru că am primit permisiunea să scriu despre unele dintre imaginile respective, doresc să fac acest lucru acum, înainte de a continua relatarea evenimentelor care au urmat, com¬plet bulversante prin conţinutul lor.

Ceea ce m-a surprins când urmăream imaginile holografice era numărul foarte mic al locuitorilor. Practic vorbind, nu prea erau aşezăminte colective şi cu atât mai puţin cetăţi şi oraşe. Oamenii trăiau aproape numai pe crestele munţilor şi, din câte am sesizat, singurele produse naturale le obţineau de la oi şi de la albine. Oile erau mai mari decât specia prezen¬tă, dar şi oamenii erau mai înalţi; am apreciat media înălţimii lor cam la doi metri pentru bărbaţi şi ceva mai puţin la femei.

În afara agriculturii şi a creşterii oilor, nimic din ceea ce ei făceau nu se asemăna cu viaţa noastră actu¬ală. Aproape tot timpul erau tăcuţi şi singuratici, preferând să rămână cu ochii închişi într-o adâncă meditaţie. În una dintre secvenţe am văzut un bărbat oprindu-se în timp ce scotea apă cu un ciubăr din râu. A rămas aplecat, pe vine, cu ochii închişi şi, deşi ciubărul a fost luat de apă şi dus câţiva metri în aval, spre mal, bărbatul nu s-a mişcat deloc din poziţia în care se afla.

Contemplarea, mai ales cea interioară, părea să fi fost singurul aspect care îi interesa. Femeile se ocupau cu prepararea laptelui de oaie care le era adus. Nu exista gătit, pentru că mâncau numai produse lactate şi apicole. Uneori am văzut că se îndeletniceau cu ceea ce în zilele noastre ar putea fi înţeles ca un corespon¬dent al cusutului.

De fapt, femeile ţeseau cu un dispo-zitiv din lemn foarte simplu un fel de cămaşă albă, lungă, din lână de oaie care era însă foarte fină şi nu prea groasă. Toţi purtau aceeaşi îmbrăcăminte; acea cămaşă le ajungea puţin peste genunchi şi era deschisă în zona pieptului. La mijloc erau legaţi cu un brâu împletit tot din lână.

Casele lor, din câte mi-am dat seama, erau alcătu¬ite dintr-o singură cameră, deasupra căreia era un acoperiş foarte înalt, ca o piramidă. Singurul material utilizat era lemnul; în casă se intra direct de afară, printr-o deschizătură înaltă în formă de semicerc. Nu existau nici uşi, nici ferestre.

De asemenea, nu am văzut câini şi nici alte animale domestice ori sălbatice. Traiul lor era incredibil de simplu şi liniştit, aş spune chiar extrem de auster, dar cu toate acestea puteam să observ foarte bine că oamenii aceia se aflau cu mult mai presus de condiţia noastră prezentă.

Aveau o nobleţe desăvârşită în mişcări, acţiunile lor erau foarte precise şi niciodată repezite, făceau foarte puţine ges¬turi, chiar şi atunci când îndeplineau muncile de zi cu zi, dar cu toate acestea eficienţa lor era extraordinară. Niciodată nu se grăbeau, lăsând impresia că au tot tim¬pul din lume şi trebuie să recunosc că această senzaţie o aveam şi eu pentru că în ciuda aparentei lor lentori, totuşi reuşeau întotdeauna să facă ceea ce îşi pro¬puneau. Am observat că încheiau mereu ceea ce înce¬puseră deja, fără excepţie. Timpul însuşi parcă se scurgea mai lent, ziua mi se părea lungă chiar şi pen¬tru sinteza proiecţiei la care mă uitam.

Adeseori în timpul zilei, în mijlocul activităţilor pe care le efectuau, bărbaţii se aşezau brusc pe sol şi, închizând ochii, rămâneau astfel într-o profundă con¬templare, uneori chiar şi ore în şir. După aceea îşi con¬tinuau imediat activitatea din punctul unde o lăsaseră. Nu am observat să aibă obiceiuri sau ritualuri aparte.

Seara însă, femeile obişnuiau să urce mai sus pe creastă şi, orientându-se cu faţa către soarele care apu¬nea, ridicau mâinile oblic, pe lângă urechi, ca într-un gest de dăruire şi în acelaşi timp de acceptare a tot ceea ce le oferea viaţa. Aceasta era singura manifestare gestică pe care o puteam asimila, într-un fel, cu o rugă¬ciune, cu o invocaţie sau cu un abandon necondiţionat în faţa Divinităţii.

Spun aceasta, pentru că nu am observat nicio reprezentare a vreunei zeităţi, niciun altar de cult, niciun simbol care să facă trimitere la o anumită practică religioasă. Se pare că raportarea lor la sursa Universală era cât se poate de directă şi de simplă, fără ca pentru aceasta să fie nevoie de nimic intermediar. Viaţa lor era în întregime spirituală şi dedicată unei continue meditaţii, fie că munceau, fie că stăteau pe loc.

Seara era momentul când cuplul se reîntâlnea, deoarece în timpul zilei bărbatul era plecat în munţi cu oile. El mergea încet, concentrat, întotdeauna înaintea turmei, care am văzut că îl urma neabătută. Când ajungea în vreun loc potrivit, bărbatul rămânea un timp în picioare, cu ochii închişi, rotindu-se încet la anumite intervale de timp cam în direcţia celor patru puncte cardinale. Am estimat că aceasta putea să dureze, în accepţiunea actuală a timpului, cam între o oră şi două ore. Apoi se aşeza pe iarbă şi rămânea ast-fel nemişcat, cu ochii închişi, timp de ore în şir. Nimic nu îl putea perturba, nici soarele, nici vântul şi nici chiar ploaia.

La un moment dat, imaginea s-a apropiat în prim plan de un astfel de păstor care se afla în meditaţie, însă fără să închidă ochii. „Venisem” atât de aproape de el, încât parcă puteam să întind mâna, să-i ating chipul. Nu aş putea să explic prea bine de ce, însă acea imagine m-a impresionat până la lacrimi.

În primul rând erau caracteristicile fiziologice; aş putea spune că aproape nu înţelegeam unele dintre ele. Pielea lui era mai albă decât a rasei noastre şi avea un fel de strălu¬cire care putea fi percepută prin simţurile subtile. Toţi bărbaţii aveau barbă şi atât ea, cât şi părul de pe cap aveau o culoare blondă, către alb, însă cel mai mult m-au impresionat trăsăturile feţei acelui bărbat, mai bine zis ceea ce ele exprimau.

Avea nasul destul de drept şi relativ lat, gura cu buzele admirabil pro-porţionate, bărbia puternică, exprimând o personali¬tate complexă, pomeţii foarte uşor ieşiţi în afară şi fruntea netedă şi înaltă. Părul era drept şi lung până la umeri, acoperind pe o porţiune cămaşa din lână cu care era îmbrăcat.

Ochii lui, de un albastru precum azurul, păreau adânciţi în veşnicie; deşi priveau spre munţii din faţa sa, ei păreau totuşi complet rupţi de realitatea fizică spre care erau aţintiţi. întreaga fiinţă subtilă a bărbatului parcă se resorbise într-o realitate ancestrală, aflată cu mult dincolo de posibilităţile noas¬tre de înţelegere. Acea expresie a feţei lui radia o asemenea detaşare şi linişte suverană, încât atunci m-am emoţionat brusc foarte tare, până la lacrimi.

Apoi imaginile holografice au continuat prezen¬tând ciclul unei zile de activitate. Păstorul îşi încheia meditaţia de obicei în pragul serii, se ridica în picioare şi pornea agale către casă. Oile îl urmau imediat în cea mai strictă ordine, fără ca el să aibă grija lor. Atunci când se revedeau, bărbatul şi femeia se îmbrăţişau strâns, rămânând astfel o vreme nemişcaţi. Apoi mân-cau, întotdeauna afară, şi când apăreau umbrele nopţii intrau în casă.

Începând de aici am văzut ceea ce, cred eu, a con¬stituit motivul principal pentru care mi s-a interzis să descriu până acum aceste elemente. El mi-a cutremu¬rat şi mie întreaga fiinţă şi mi-a arătat că, din neferi¬cire, omenirea a parcurs o pantă descendentă până în zilele noastre şi nu una ascendentă, aşa după cum acreditează ştiinţa modernă.

Imediat după ce cuplul a intrat în casă, întreaga încăpere s-a luminat ca prin farmec şi aceasta s-a petre¬cut, în mod evident, în lipsa oricărei surse materiale. Acea lumină părea a fi nepământeană; ea avea o nuanţă alb-gălbuie şi era strălucitoare, dar totuşi nu rănea deloc ochii.

Calitatea ei excepţională era aceea că făcea să pară lucrurile din interior extrem de clare; vreau să spun că era de o limpezime uluitoare şi în acelaşi timp părea că face parte integrantă din viaţa cuplului. Imaginea holografică s-a apropiat la un moment dat până în dreptul deschizăturii tăiate în lemnul peretelui, dar se opri în prag.

De acolo puteam să văd perfect interiorul camerei, care cred că avea o suprafaţă cam de trei metri lăţime pe patru metri lungime. în cameră nu se afla decât un fel de pat improvizat la o înălţime de aproximativ jumătate de metru de podea, care de fapt era alcătuită doar din trunchiuri de copac rotunde şi alăturate, dar curăţate de coajă.

Cu ochii măriţi de uimire am văzut că, după ce bărbatul şi femeia s-au aşezat în pat cu faţa în sus, lumina s-a diminuat în intensitate până la nivelul semi-obscurităţii, modificându-şi totodată şi culoarea spre un albastru feeric. Nu încăpea nicio îndoială că acel fenomen era provocat prin voinţa subtilă a celor doi, într-un mod cât se poate de natural şi fără niciun fel de efort.

Dacă ei erau capabili să determine un astfel de efect prin simplă voinţă, m-am întrebat ce altceva mult mai uluitor ar fi putut să facă, dacă doreau. Şi totuşi, aşa după cum mi-am dat seama, ei trăiau în cea mai desăvârşită simplitate şi umilinţă faţă de Natură şi ceea ce aceasta le oferea, fără să facă apel la uriaşele puteri pe care fără îndoială că le aveau.

Această pre¬supunere se bazează pe ultimul set de proiecţii holo¬grafice în legătură cu acele vremuri şi cu teritoriul ţării noastre. După aprecierea mea, cel mai probabil este că evenimentele care mi se înfăţişau avuseseră loc unde¬va prin Munţii Apuseni.

Imaginea s-a modificat brusc pentru a arăta ceea ce eu cred că era o întrunire spirituală a unei comu¬nităţi care trăia în acea regiune. Când mă refer la „comunitate” în acele timpuri, înţeleg faptul că aceas¬ta era răspândită peste cel puţin 3-4 văi de munte. Aşezările erau extrem de rare şi locuitorii foarte pu¬ţini. Practic vorbind, nu existau sate şi cu atât mai puţin oraşe.

În mod ciudat, nu am observat copii, dar nici bătrâni. Media de vârstă părea cuprinsă cam între 35 şi 45 de ani, atât la bărbaţi, cât şi la femei. Locul înfăţişat de proiecţia holografică era chiar pe o creastă lată de munte, care permitea viziunea unui peisaj de o frumuseţe aproape ireală, de o parte şi de alta a crestei.

Am numărat nouă persoane: cinci bărbaţi şi patru femei, aşezate într-un cerc perfect. Toţi se aflau într-o meditaţie profundă şi nu am observat niciun alt obiect, niciun artificiu ritualistic. La un moment dat s-au ridicat în picioare toţi în acelaşi timp, fără nicio avertizare prealabilă, şi s-au prins de mâini.

La câteva secunde după aceea, am crezut că nu văd bine: în mijlocul cercului pe care ei îl formau, a apărut brusc o coloană de lumină albă care era atât de strălucitoare, încât instinctiv mi-am pus mâna la ochi pentru a putea privi totuşi ce se petrece.

Coloana se pierdea în înaltul cerului, dar în zona muntelui în care se aflau cei nouă, ea crea o atât de intensă senzaţie de sacralitate, încât aceasta puteam chiar să o resimt şi eu, printr-un gen de empatie şi transmitere spontană a încărcăturii ener¬getice subtile care se manifesta atunci, în acele vre¬muri pierdute în negura timpului.

Nu ştiu care a fost scopul acelei întruniri şi mani¬festări, însă cert e faptul că ea a durat destul de mult timp, deoarece imaginea a prezentat la un moment dat acelaşi cerc de oameni nemişcaţi, însă atunci când se făcuse deja noapte.

Ansamblul era cu adevărat unic prin frumuseţea sa transcendentală: întregul munte era luminat grandios de coloana de lumină şi acea strălucire se întindea chiar mai departe, către văile şi crestele celor¬lalţi munţi din vecinătate. Măreţia imaginii era indescriptibilă şi m-a copleşit în totalitate.

Apoi, la un moment dat, coloana de lumină a început să scadă în intensitate, până când ea a dispărut. înainte însă să se petreacă aceasta, spaţiul de pe creasta muntelui, pe care erau adunaţi cei nouă oameni, s-a luminat cam în acelaşi fel cum am văzut că a apărut lumina în casă, după ce cuplul respectiv a intrat în cameră.

Cei nouă şi-au desprins mâinile, au rămas un timp în aceeaşi poziţie, iar după aceea au început să se mişte, dis¬cutând între ei. Aceasta însă nu a durat decât cel mult două minute, pentru că după aceea s-a produs un fenomen care m-a lăsat perplex: unul câte unul, cei de acolo au dispărut din raza vizuală, brusc, la intervale de câteva secunde. După ce şi ultimul s-a demateria¬lizat, muntele a rămas scufundat în întuneric.

Această porţiune a „filmului” pe care l-am văzut în Sala Proiecţiilor m-a impresionat profund şi cred că emoţia puternică de care am fost cuprins s-a datorat mai ales faptului că puteam considera acele fiinţe ca fiind strămoşii noştri antici. Proiecţia holografică a fost foarte precisă, definind mai întâi arealul printr-o vedere a spaţiului carpato-danubian general şi apoi focalizându-se treptat către zona de la limita de sud a Munţilor Apuseni, cu intruziuni de imagini ale altor zone ale ţării.

Am ţinut să relatez toate acestea mai întâi pentru că mi s-a dat permisiunea, iar mai apoi pentru că ele se referă exclusiv la teritoriul de demult al ţării noastre. Desigur că aspectele finale pe care le-am descris uluiesc prin nefirescul lor, dar cu toate acestea ele reprezintă o realitate pe care eu am vizio¬nat-o şi chiar am simţit-o, prin empatie, foarte intens.

De altfel, sunt convins că cei care au posibilitatea să acceseze şi ei informaţiile acelei zone temporale din trecutul omenirii, altfel decât prin intermediul tehnolo¬giei, pot să certifice întru totul ceea ce eu am spus mai sus.”[2]

SURSE

1. Radu Cinamar – 12 zile o inițiere secretă în tărâmul tainic al zeilor.
2. Radu Cinamar – Misterul din Egipt – primul tunel.
3. Foto: Facebook

Donații pentru Departamentul de Informații România (DIR)

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Departamentul de Informații România (DIR) – canalul oficial Telegram. Apăsați butonul „join” pentru a vă abona la canal!

Dragoș Anunnaki – apăsați butonul „join” pentru a vă abona la canal!

Vă invităm să vă înscrieți în grupul Departamentul de Informații România (DIR)!

Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR) este o organizație neguvernamentală de informații și investigații, fără personalitate juridică. Departamentul de Informații România (DIR) a fost creat la data de 15 august 2013.

You may also like...