Mașina de călătorit în timp din Munții Bucegi

by Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi a fost descoperita in august 2003 de catre americani si romani. In Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi se afla o tehnologie avansata. Acolo se afla zece mese uriase din care sunt proiectate holograme cu informatii din istoria omenirii. In mijlocul Salii Proiectiilor se afla […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi a fost descoperita in august 2003 de catre americani si romani. In Sala Proiectiilor din Muntii Bucegi se afla o tehnologie avansata. Acolo se afla zece mese uriase din care sunt proiectate holograme cu informatii din istoria omenirii. In mijlocul Salii Proiectiilor se afla o instalatie cu ajutorul careia se pot efectua calatorii in timp, dar nu fizic, ci la nivel de constiinta. Acea instalatie este conceputa pentru o fiinta uriasa, insa a putut fi utilizata si de oamenii de astazi[1].

Din Sala Proiectiilor pornesc trei tuneluri:


1. “Tunelul din stânga are celălalt punct de legătură în Egipt, într-un ansamblu secret şi încă nedescoperit care se află sub nisip, între Sfinx şi Marea Piramidă de pe platoul Gizeh, lângă Cairo.”[1]

2. “Tunelul din dreapta are corespondenţă cu o structură care de asemenea se află în interiorul unui munte din Podişul Tibet. Aceasta este însă mai mică decât cea din munţii noştrii şi nu atât de complexă. Din acest al doilea tunel există ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul Buzăului, aproape de curbura Carpaţilor, iar o alta se îndreaptă spre şi face conexiunea cu structura din subsolul Irakului, lângă Bagdad. De la aceasta, în continuare, mai există o ramificaţie până în subsolul podişului Gobi din Mongolia.”[1]


3. “Al treilea tunel, care era plasat central în Sala Proiecţiilor, face obiectul – aşa după cum mi-a spus Cezar – unui secret la nivel mondial, asupra căruia SUA dorea garanţii foarte ferme. La acel moment, nici Cezar şi nici generalul Obadea nu cunoşteau elementele noi ale discuţiilor româno-americane, însă cert era faptul că se perfecta un fel de „schimb” reciproc avantajos.

El mi-a mai spus că tunelul central coboară în interiorul scoarţei planetei şi chiar că o depăşeşte pe aceasta, dar nu a vrut să-mi ofere mai multe elemente. A remarcat că imaginile hologramei care corespundeau acelui gigantic coridor în munte erau aproape incredibile dar că, în acelaşi timp, ele puteau oferi un posibil răspuns cu privire la originea structurii din interiorul muntelui în care ne aflam noi şi a celor care au construit-o.”[1]

La scurt timp, la sfarsitul lunii septembrie 2003, au avut loc primele expeditii prin tunelurile subpamantene. Pregatirile au fost intense in sensul ca americanii au adus logistica militara si autovehicule special create pentru deplasarile prin cele trei tuneluri. A fost creata o echipa de elita de saisprezece oameni, alcatuita din sase americani si zece romani[1].

“M-am îndreptat spre mijlocul sălii, unde se afla un fel de podium înalt de circa doi metri şi jumătate, având cinci trepte care uşurau accesul pe suprafaţa lui. întreaga con­strucţie era realizată din acelaşi material ca cel din Marea Galerie. Am urcat treptele împreună cu Cezar şi am ajuns în faţa unui dispozitiv care semăna cu o cabină circulară, ecranată, dintr-un material transparent. Aceasta era înaltă de aproximativ trei metri şi jumătate şi lată de un metru şi jumătate. De fapt, reprezenta o jumătate de cilindru, având în interior mai multe instalaţii complicate. Cam la o treime de la baza cilindrului, din peretele lui ieşea un fel de platformă, iar mai sus existau nişte vergele metalice cu un fel de senzori la capete.

— Noi am tras concluzia că aceasta reprezintă o insta­laţie de emisie mentală, a spus Cezar, un posibil amplificator al energiei gândului, o veritabilă „maşină a gândului”. Este structurată în mod clar după proporţiile constructorilor ei. Senzorii metalici pe care îi vezi mai sus se potrivesc perfect pe capul unui om înalt de aproxima­tiv trei metri şi jumătate, care stă aşezat pe această plat­formă. Din păcate, nu am avut încă posibilitatea să ne dăm seama cum lucrează. Trebuie făcute anumite adap­tări, dar în perioada următoare vor sosi mai multe trans­porturi americane cu aparatură de ultimă tehnologie şi echipe de specialişti pentru a începe o cercetare sistema­tică a întregului loc.

— Ştii cumva care era scopul în care utilizau acest dispozitiv? am întrebat eu cu mult interes. Cred că îi acor­dau foarte mare importanţă, din moment ce ocupă poziţia centrală în sală.

— Este adevărat, dar încă nu putem şti adevărata ei menire. Probabil că fiinţa care se conecta la senzori în interiorul cilindrului era capabilă să controleze energii psihice foarte mari şi să le direcţioneze corespunzător, dar deocamdată îmi este imposibil să-mi dau seama cu pre­cizie care era ţinta acelor energii.

Am coborât şi am mers mai departe, trecând dincolo de acel podium. La o distanţă de vreo cincisprezece metri pe aceeaşi linie centrală am văzut ceea ce, în termenii actuali este considerat un tablou de comandă. Nu era prea mare; avea forma pătrată cu latura cam de un metru şi se sprijinea pe un picior central care ieşea din sol. Nu puteam să văd prea bine ce se afla pe suprafaţa lui, deoarece şi el, ca şi celelalte obiecte din sală, avea o înălţime respectabilă, puţin deasupra capului meu.

Am adus o altă scară-trepied şi am urcat câteva trepte. Am rămas uluit de modul în care fusese conceput. Era foarte complicat, dând impresia unei reţele de proiectare a plăcilor de computer, iar ceea ce noi numim butoane, acolo erau reprezentate de simboluri geometrice precise, având culori diferite. Am observat triunghiuri, pătrate şi spirale, care erau cele mai multe. La mijlocul tabloului de comandă existau două fante paralele din care ieşeau în afară, pe o înălţime de vreo douăzeci de centimetri, două pârghii metalice pe care noi le-am putea asocia cu două manete. Ambele erau aduse în poziţia inferioară, la baza fantelor şi în mod clar ele puteau culisa spre în sus. Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenţia a fost un pătrat mare, care era plasat în partea dreaptă a tabloului de comandă, spre colţul de jos. în mijlocul acestuia se afla un „buton” roşu, reprezentat de un cerc, cu mult mai mare decât restul semnelor de pe tablou. Am estimat diametrul cercu­lui cam la zece centimetri. El era încadrat de o serie de semne complicate, care păreau că fac parte din aceeaşi scriere necunoscută. Era singura zonă de pe tablou care era însemnată în acest fel.

Cezar, care mă privea de jos, m-a rugat să nu ating absolut nimic de pe tabloul de comandă şi cu atât mai puţin „butonul” roşu, dar mi-a sugerat să-mi trec palma pe deasupra pătratului în care se afla acesta. Am făcut ce m-a rugat şi imediat în faţa mea, la aproximativ doi metri de tablou, a apărut o hologramă imensă care prezenta o imagine a Pământului luată din atmosferă, de la vreo douăzeci şi cinci de kilometri înălţime. Am recunoscut cu emoţie lanţul munţilor carpatici şi curbura lor specifică, însă am observat cu surprindere scurgerea unor imense cantităţi de apă către şes şi câmpie, până când solul a rămas liber. Apoi peste imaginea din hologramă s-a suprapus, într-o parte, proiecţia pătratului argintiu cu marele buton roşu din interiorul său, care se afla pe tabloul de comandă. Butonul clipea intermitent, în timp ce semnele din lateralele lui se modificau cu mare viteză, schimbându-şi mereu culoarea. Am văzut cum, treptat, din solul teritoriului care azi cuprinde întreaga Românie şi o mare parte din Ungaria şi Ucraina, apar şuvoaie tot mai mari de apă, ca nişte râuri gigantice, din toate direc­ţiile, îndreptându-se către munţi şi către podişul Transilvaniei. Apoi, imaginea s-a focalizat mai aproape şi am văzut cum, într-un timp foarte scurt, întreaga Românie devenise, practic, o nouă mare, din care apăreau doar în unele zone vârfurile munţilor sau mici petece de pământ, ca nişte insule.

În acel moment, proiecţia pătratului cu butonul roşu s-a stabilizat pe imaginea hologramei, fără să mai clipească. Imediat, însă, în partea stângă a hologramei a apărut proiecţia celor două fante centrale şi a manetelor de pe tabloul de comandă care au început să culiseze încet spre în jos. Observam concomitent cum apele încep să se retragă de pe teritoriul ţării noastre, însă în mod ciudat ele se îndreptau spre sud doar spre un singur punct, pe care 1-am localizat undeva în masivul Retezat, cel mai proba­bil în zona munţilor Godeanu. întreaga mare de apă s-a scurs în pământ prin acel  loc  şi din nou  teritoriul României apărea uscat, cu formaţiunile geologice pe care le cunoaştem astăzi. Totuşi, în zona de curbură a munţilor carpatici, la o anumită distanţă de aceştia spre est, adică pe teritoriul Vrancei de astăzi, am observat o fantă de culoare închisă, a cărei lungime am apreciat-o la aproxi­mativ treizeci de kilometri, însă nu mi-am putut da seama ce reprezenta ea. în plus, zona Deltei nu exista şi, de asemenea, în locul Mării Negre era un podiş imens care se întindea spre Orientul Apropiat.

În acel moment imaginea hologramei a dispărut, la fel de brusc cum apăruse. L-am privit uluit pe Cezar.

— Ne-au lăsat chiar şi un „manual de utilizare”, nu-i aşa? îmi zise el râzând. Procedeul este asemănător şi pen­tru toate celelalte butoane şi comenzi ale tabloului, dar am vrut în mod special să vezi la ce poate duce atingerea butonului roşu. Se pare că există, totuşi, un sistem de si­guranţă; cei din echipa de cercetare au identificat până în prezent o succesiune de trei etape complicate care trebuie realizate pe comenzile tabloului, pentru ca apăsarea butonului roşu să declanşeze diluviul şi cataclismul pe care 1-ai urmărit în sinteză. Modalitatea prin care „ei” ne învaţă este foarte practică, uşoară şi intuitivă. Noi bănuim că aceste instalaţii menţin – într-un fel care deocamdată ne este complet necunoscut – un echilibru energetic esenţial pentru zona tectonică în care se află România. Ai văzut cataclismul care se poate petrece dacă acest echilibru este afectat.

Uluit din cale afară, am încuviinţat din cap. Apoi am mers cu Cezar mai departe, spre capătul sălii. După mesele uriaşe de proiecţie în formă de „T”, pe laturile sălii am văzut că erau aşezate nişte dispozitive foarte înalte, metalice, din care ieşeau în lateral ramificaţii din metal, de forme diferite şi foarte complicate. Cezar mi-a spus că nimeni nu a putut să-şi dea seama, până în acel moment, care era funcţia acelor dispozitive uriaşe, care creau mai curând impresia unor antene gigantice.”[1]

O masina de calatorit in timp

“Eram uluit şi nu mai înţelegeam nimic.
— Bine, dar… îmi dau seama că e o replică la cilindrul mare din Sala Proiecţiilor. Nici despre acela nu ştiaţi la ce foloseşte; se bănuia doar că ar putea fi un amplificator mental.
— Aşa este. Acum doi ani nu cunoşteam destinaţia dispozitivului cilindric uriaş din Sala Proiecţiilor. Aici însă el este proporţionat pentru înălţimea noastră.
Aşteptam cu sufletul la gură să-mi spună care era menirea acelei instalaţii destul de complicate.
— Este, ca să o numesc aşa, un fel de „maşină de călătorit în timp”.

Cuvintele lui mi-au provocat un frison puternic pe coloană. Din străfundurile fiinţei mele intuiam deja, cu o rapiditate extraordinară, nenumăratele posibilităţi care se iveau pentru a afla adevărurile istorice esenţiale şi, de ce nu, chiar şi viitorul care ne aşteap¬tă. Am devenit atât de surescitat, încât întrebările mele curgeau şuvoi, fiecare dorind un răspuns imediat. Faţă de această nouă revelaţie, toate celelalte obiecte din Camera Ocultă păliseră brusc ca importanţă în semni¬ficaţia lor. Amuzat de comportamentul meu copilăresc, Cezar reuşi cu greu să mă liniştească.

— Adică… ai călătorit în timp? am întrebat cu voce întretăiată. Deci asta semnifică această instalaţie…
Eram copleşit şi întreaga mea fiinţă se înfiora la gândul anticipării unei călătorii în timp pe care, poate, mi se va permite să o efectuez.
— Da, aşa după cum ţi-am spus este un dispozitiv care te poate proiecta în timp, în viitor sau în trecut. Nu a fost uşor însă să înţelegem felul în care funcţionează. În plus, există nişte „bariere” de ordin subtil care sunt impuse de tehnologia extrem de avansată. Totuşi, mi se pare că nu îţi este clar un lucru; este o călătorie în timp reală, dar la nivel de conştiinţă. Nu este vorba despre deplasarea în timp cu corpul fizic; trupul rămâne aici, dar conştiinţa trăieşte acel fragment temporal ca şi cum ai fi acolo cu trupul. Avantajul este că în acest caz eşti în poziţia unui obser¬vator din exterior; vezi şi simţi totul, exact aşa cum s-a petrecut atunci, fără să fii condiţionat de limitările ine¬rente trupului. Dezavantajul, dacă putem vorbi despre aşa ceva, ar fi acela că nu poţi să acţionezi, adică nu te poţi integra personal în vremea respectivă.

Parcă eram pe altă lume. în câteva clipe ajunsesem să discut despre un subiect care până atunci îl consi¬deram un produs al cărţilor de science-fiction. Deşi trăisem o experienţă tulburătoare în prezenţa doctoru¬lui Xien, aceea s-a referit totuşi doar la activarea unei discontinuităţi spaţiale. Şi, chiar dacă bătrânul înţelept îmi explicase că acelaşi fenomen poate fi accesat şi în ceea ce priveşte timpul, totuşi prejudecăţile din mine au fost mai puternice, făcându-mă să ignor acea posi¬bilitate. Acum însă mă aflam la mai puţin de doi metri de o „maşină a timpului”, despre care aflam că func¬ţionează şi că poate proiecta conştiinţa omului în timp.

Tulburat, l-am întrebat din nou pe Cezar:
— Ai călătorit în timp? Ai reuşit să-ţi dai seama cum funcţionează dispozitivul?
— Da, am realizat aceasta. Sunt nişte condiţii care ţin, într-un fel, de dotarea personală, ceva asemănător cu barajul energetic de la intrarea în Marea Galerie6. Instalaţia de aici este practic o replică fidelă a celei din Sala Proiecţiilor, dar la scară umană. Aceasta înseam¬nă că ei au realizat această misterioasă cameră sub¬pământeană şi tunelul până la ea cu scopul clar de a fi descoperită la un moment dat de oameni, pentru ca ei să folosească ce se află aici. Dar de ce s-au ales tocmai aceste coordonate şi de ce este complet lipsită de alte derivaţii sau legături, nu ştim deocamdată. Poate a fost un proiect mai amplu, pe care mai apoi l-au abandonat din cine ştie ce motive. Aici lucrurile sunt într-adevăr neclare.

În minte mi-a încolţit o rază de speranţă.
— Bine, dar ai putea să afli aceasta deplasându-te în acele timpuri cu ajutorul „maşinii”, am spus repede.
Cezar zâmbi cu înţelegere.
— Evident că a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am încercat. Dar după cum îţi spuneam, fiinţele care au realizat şi ne-au lăsat toate acestea se pare că doresc să rămână foarte ocultate. Pentru că stăpânesc misterul timpului au, de asemenea, posibilitatea să intervină în banda de acces temporal a aparatului şi de aceea unele informaţii sunt „codate”, astfel încât ele pur şi simplu nu pot fi accesate cu acest dispozitiv. Percepţia conştiinţei se confruntă atunci cu un fel de blanc şi orice tentativă de a-1 străpunge s-a dovedit zadarnică. Părerea noastră este că momentele tempo¬rale codate îşi au cheia într-o dimensiune energetică ocultă a cristalului uriaş. Dar nu numai informaţiile despre această civilizaţie enigmatică din spaţiu sunt inaccesibile, ci chiar şi altele care aparţin de istoria planetei noastre. Din câte mi-am putut da seama, aceasta implică aproape tot ceea ce a fost legat de intervenţia sau acţiunea reprezentanţilor civilizaţiei respective de-a lungul timpului. Nu ştiu prea bine cum să interpretez aceasta. La urma urmelor poate fi vorba şi despre o „modestie cosmică”.

Totuşi, am reuşit să găsesc o singură referire într-un clişeu temporal foarte vechi, în care o altă civilizaţie extraterestră care a poposit pe Pământ câteva sute de ani, în Australia, a lăsat o referire la acest dispozitiv de deplasare în timp, o schemă aproximativă a lui, şi a menţionat că fiinţele care l-au construit sunt dintr-o altă galaxie. Au precizat schematic galaxia, dar astronomii nu au reuşit încă să o identifice, din cauza dificultăţilor de înţelegere a schiţei modelată în piatră, care era parţial distrusă.

Există o mare probabilitate să fie vorba despre aceeaşi civilizaţie care a construit şi ansamblul din Bucegi, şi Camera Ocultă. Putem eventual să constatăm efectele acestor acţiuni, dar nu şi pe cei care le-au făptuit, nici alte elemente legate de ei. Ceea ce rămâne însă este atât de vast şi uluitor, încât informaţiile codate pălesc în importanţă.

— Ai călătorit şi în viitor? am întrebat oarecum nesigur.
— Aşteptam această întrebare, a spus Cezar râzând. Da, am accesat şi unele zone ale viitorului, dar aici lucrurile sunt mai complicate. Evenimentele par să nu fie sigure, iar uneori pur şi simplu se disipează. În fine, îţi voi explica mai în detaliu toate acestea, legate de „maşina de călătorit în timp”. Dar puţin mai târziu, pentru că acum trebuie să mă consult cu Aiden în pri¬vinţa unui aspect bizar. Computerul i-a indicat un tunel săpat chiar la baza piramidei lui Keops către această cameră.”[2]

SURSE

  1. Radu Cinamar – Viitor cu cap de mort
  2. Radu Cinamar – Misterul din Egipt – primul tunel
  3. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Intelligence România (DIR)

Departamentul Intelligence România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro