Minciuna fondurilor europene și transferul colonial de bogăţie

by “De 9 ani de când România a intrat în Uniunea Europeană, ţara noastră oferă în fiecare an miliarde de euro, bani  jecmăniţi de la populaţie. Aceşti bani se virează anual, direct, fără proiecte, fără formalităţi şi fără complicaţii, doar pe baza unei simple hârtiuţe, un ordin de plată (ca […]
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

“De 9 ani de când România a intrat în Uniunea Europeană, ţara noastră oferă în fiecare an miliarde de euro, bani  jecmăniţi de la populaţie. Aceşti bani se virează anual, direct, fără proiecte, fără formalităţi şi fără complicaţii, doar pe baza unei simple hârtiuţe, un ordin de plată (ca şi o chitanţă de la aprozar) prin care România îşi plăteşte acum „tributul” Uniunii Europene la fel cum plătea în urmă cu sute de ani.

Din visul românilor pentru un trai mai bun, sau cel puţin decent în Uniunea Europeană s-a ales praful, deoarece în cei 9 ani europenii au beneficiat de complicitatea, vasalitatea sau chiar trădarea liderilor politici din România de după „revoluţia din 89”, care au distrus agricultura, economia şi finanţele autohtone şi ne-au dat la schimb doar iluzii şi vorbe deşarte despre drepturi şi oportunităţi.


Foarte mulți continuă să vadă în fondurile europene o cale sigură (sau singură) spre prosperitate, dezvoltare și bunăstare. Un prim mit este acela al gratuității acestor bani. În fond, acești bani provin în mare parte din taxele percepute românilor care au fost colectate la bugetul statului și apoi transferate către bugetul UE.

UE a militat pentru integrarea României în Uniunea Europeană tocmai pentru a beneficia de astfel de mecanisme de jecmănit miliarde de euro de la gura multor români. După anul 1989 şi în special în ultimii ani, am schimbat jugul de lemn al sovieticilor -ruşi, pus în anii ’40 – ’50 pe România, cu jugurile de „aur” al U.E. şi al Statelor Unite în condiţiile în care nici „prietenii” ruşi nu au renunţat la jugul avut pe ţara noastră.

Din nefericire, nici guvernanţii actuali (ca şi cei vechi din PDL) nu vor să ia măsuri în beneficiul cetăţeanului român. Mai mult, la ultimul acord cu „asasinii economici” de la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială s-a aprobat mărirea taxelor, a impozitelor, mărirea preţurilor la energie şi utilităţi şi vânzarea unor companii de stat profitabile, toate acestea ducând la sărăcirea şi mai accentuată a populaţiei şi la căderea spre un prognozat faliment de ţară şi sclavia totală a majorităţii populaţiei din România.


Nu mai putem suporta atâtea taxe jecmănite din munca de sclavagism a românilor care se duc în afara țării la diferite instituţii UE. Iluzia pe care ne-o oferă UE cu fondurile europene are efecte perverse și evident țepe din plin. Așadar ce ne oferă UE în schimbul sutelor de miliarde de euro furate? Multe țepe! Cunoaşteţi care sunt criterile pentru acordarea fondurilor europene? Vă spun eu: sunt multe condiţii aberante impuse românilor. În primul rând vi se solicită să dețineți cont bancar de 25 de mii de euro. Deci unde sunt beneficiile UE? Iar țeapă!!!”[1]

“Un experiment fără precedent – minciuna în staniol a fondurilor europene

Fondurile europene constituie singurul element pe care cei mai înfocaţi „europartizani“ îl pot prezenta curent ca un activ al apartenenţei României la UE. Acest unic element de activ este total ridiculizat de lista lungă şi greu atârnătoare din pasiv: de la pierderea controlului naţional asupra economiei la transformarea ţării într-o anexă de consum de tip colonial.
Zise nerambursabile, fondurilor europene, potrivit proverbului „calul de dar nu se caută la dinţi“, nu li se cercetează nici sorgintea, nici menirea! În cadrul sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE, fondurile europene reprezintă ban public din centru pentru susţinerea expansiunii companiilor private tot din centru în periferiile sistemului. Banul public, potrivit regulilor stabilite chiar de cei din centru, nu se poate privatiza în ţările de origine (vai, ajutor de stat!), dar, prin trimiterea la periferie, se poate privatiza la faţa locului.
Centrul îşi permite această falsă mărinimie, pentru că extrage sistematic de la fiecare din periferii de câteva ori mai mult, anual, decât îi destinează, extracţia multiplicându-se pe măsură ce expansiunea privată, susţinută public, a centrului la periferie devine mai extinsă şi mai completă, adică pe măsură ce fondurile europene îşi realizează menirea.
Fondurile europene reprezintă 1-2% echivalent PIB anual, în timp ce „extracția“ între o pătrime și o treime anual! Prin însăşi destinaţia lor structurală (care nu poate fi schimbată!), acestea nu au nicio legătură cu nevoile reale de dezvoltare ale României, ci cu nevoile expansiunii la periferie, pe teritoriul României, a unor firme private din centrul vest-european.
De altfel, nimeni, dar absolut nimeni nu s-a apucat să calculeze cât „costă“ de fapt aceste fonduri. Se spune că sunt gratis. Deşi de bani gratis în istorie nu s-a auzit! Destinaţiile sectoriale sunt prestabilite şi neschimbabile, iar acordările sunt condiţionate de achiziţii de la donator. Și o adevărată armată de birocraţi se ocupă de normare, reglementare, programare, selectare, prelucrare, accesare, supraveghere, controlare, decontare. Doar cu miile de oameni implicaţi, mult mai bine plătiţi decât restul birocraţilor, se cheltuie mult mai mult decât fondurile europene alocate însele.
Întreaga minciună în staniol a fondurilor europene – zise nerambursabile – este evidențiată de îndatorarea externă a României, rambursabilă și apăsător gâtuitoare prin termene și dobânzi. Datoria externă a României este de vreo 90 miliarde euro. Dar, nu este în principal a unor entități românești. Populația românească și firmele cu capital românesc nu se împrumută în străinătate. Nici n-ar primi bani de acolo! Singurul împrumutător este statul român, cu o datorie externă ajunsă la vreo 30 miliarde euro.
Grosul – adică vreo 60 miliarde de euro – reprezintă îndatorare către străinătate a subsidiarelor din România ale unor firme străine (bănci şi societăţi nebancare). Expansiunea de început în România a acestora a fost finanţată cu bani din străinătate, înainte de toate de la societăţile-mamă. Fiind vorba de sume angajate din România, acestea trec în contul României ca datorie externă. În condițiile crizei economice, care a intervenit în plină apartenență a României la UE, societățile-mamă din Vest au tăiat finanțarea subsidiarelor lor din România și au cerut pur şi simplu statului român să aducă el bani din străinătate, pentru a le completa reducerea finanţării din partea mamelor lor, ameninţând că altfel îşi iau tălpăşiţa.
S-a inventat cea mai murdară modalitate de ieşire! Un experiment fără precedent! A fost pus statul român să se împrumute de la FMI-UE pentru a aduce pe piaţă firmelor străine finanţarea de care fuseseră private, în contextul crizei, de către mamele lor din Occident. Un experiment straniu: un împrumut pentru alţii! Datoria publică externă însă a luat-o razna, statul român fiind obligat să preia prin aceasta finanțarea expansiunii în continuare a firmelor vest-europene în România. De plătit rămâne să plătească populaţia şi firmele româneşti în calitate de contribuabili. Comparați nota de plată (dobânzi și rostogoliri de circa 10 miliarde euro anual) cu mărunțișul fondurilor europene! Ceva grețos!
Autor: Ilie Șerbănescu“[2]

“Fondurile europene și transferul colonial de bogăţie

Cea care le întrece însă pe toate este, probabil, cântarea menestrelilor autohtoni ai UE care acuză România că nu accesează fondurile oferite cu generozitate de UE pentru dezvoltare. Nu contează motivele, nu contează condiţiile! România – şi, prin implicaţie, aşa-zişii cei de la putere – n-ar şti sau n-ar fi în stare să folosească fondurile puse gratis la dispoziţie de UE! A mai văzut însă cineva în istorie resurse oferite gratis?! Cântăreţii nu se întreabă. De practica întoarcerii pe diferite căi a cel puţin 80% din fondurile oferite de „donatoriˮ cântăreţii se fac a nu fi auzit!

Dar ce importanţă au asemenea probleme de principiu sau foarte concrete în măsura în care în bilanţurile apartenenţei României la UE fondurile europene constituie singurul element pus de cântăreţii cu pricina pe talgerul de activ (alte avantaje nu prea inventariază), în timp ce bilanţurile respective sunt fără corespondent în întreaga experienţă contabilă mondială: n-au pasiv!

Cântăreţii nu descoperă nicio deficienţă, nicio neîmplinire, niciun dezavantaj al apartenenţei la UE: nici desfiinţarea economiei naţionale, nici pierderea deciziei naţionale, nici generalizarea preţurilor din UE, dar nu şi a salariilor din UE, care sunt în România cele mai mici din UE, nici depopularea ţării şi plecarea tinerilor în bejenie, nici suprimarea identităţii naţionale! Pentru aceşti cântăreţi apartenenţa la UE n-are costuri. De fapt, dacă analizăm bine, n-are nici beneficii! Căci nu prea menţionează vreunul! Poate nu există sau n-au timp domniile lor să le caute.

Mult mai simplu pentru ei este să rezume beneficiile la fondurile europene. Şi astfel, fondurile europene ajung un fel de „bomboanăˮ a apartenenţei la UE, în măsura în care de alte beneficii nu se vorbeşte, iar bilanţurile apartenenţei nu au pasiv! O „bomboanăˮ indiferent cât reprezintă şi ce conţinut concret are! Spre a ne referi la România, cele 4 miliarde de euro alocate de UE anual, dincolo de problemele de accesare şi cheltuire, nu reprezintă, de fapt, decât 10% din ceea ce, la o evaluare chiar şi sumară, extrage anual în favoarea sa din România nucleul vestic al UE!

Cu alte cuvinte, un biet mărunţiş aruncat sclavilor de către stăpânii lor. Şi asta luând în considerare chiar şi numai ceea ce firmele vest-europene implicate în România externalizează anual fără fiscalizare, respectiv 85-90% din profiturile lor realmente obţinute în România, ceea ce echivalează cu cel puţin 40 de miliarde de euro anual.

În fapt, cântăreţii autohtoni ai UE fac în materie de fonduri zise europene ceea ce fac cântăreţii colonialismului internaţional actual cu evaluarea raporturilor dintre puterile coloniale şi arealul lor colonial planetar: vorbesc doar de ceea ce eventual pleacă sub formă de aşa-zise ajutoare din statele-puteri coloniale spre colonii – şi dacă nu există aşa ceva, atunci contabilizează investiţiile pe această direcţie (desigur considerate pentru „dezvoltarea periferiilorˮ) – dar uită ceea ce extrag puterile coloniale din vastul lor areal colonial. Şi, evident, ca şi în cazul bilanţurilor fără pasiv ale apartenenţei la UE, dacă nu se fac referiri la această extracţie înseamnă că nu există!

Consecinţa concretă a politicilor coloniale din lumea zilelor noastre este un transfer uriaş de resurse din vastul areal colonial în cele câteva centre de putere colonială. Un transfer uriaş, sistematic şi continuu, necunoscut în istorie ca dimensiune şi profunzime, în comparaţie cu care cel din perioada colonialismului clasic păleşte şi ca amploare şi ca implicaţii.

Având în vedere gradul înalt de transnaţionalitate a vehiculului principal prin care se realizează (respectiv corporaţiile transnaţionale sau multinaţionale), dar mai ales caracterul ilicit prin care se înfăptuieşte, transferul cu pricina este greu de estimat. Luând de bună reprezentativitatea indicatorului PIB pentru capacitatea de furnizare de valoare şi, implicit, de bunăstare dintr-un anumit teritoriu – deci trecând peste nerelevanţele respectivului indicator în legătură cu aceste aspecte – o evaluare a transferului ar fi dată fie de măsura a cât din PIB-ul arealului colonial reprezintă extracţie fără compensare în favoarea puterilor coloniale, fie de măsura a cât din PIB-ul acestora din urmă provine din respectiva extracţie fără compensare din arealul teritoriului lor colonial.

Ori, în ambele cazuri, transferurile propriu-zise sunt efectuate prin evaziuni fiscale, false încărcări de costuri contabile, subfacturări pe direcţia colonii-puteri coloniale, dar suprafacturări pe direcţia puteri coloniale-colonii, intermedieri obligatorii ale unor paradisuri fiscale, ceea ce îngreunează o evaluare cât mai aproape de realitate.

Oricum, cu reper PIB, este vorba de cel puţin 20-25% extracţie de sevă economică anual din PIB-ul arealului colonial în favoarea puterilor coloniale şi de 10% din PIB-ul puterilor coloniale ca beneficiu anual de pe urma roadelor acestui transfer. La o rată de 20-25% din PIB, pentru arealul colonial transferurile echivalează, într-un deceniu, cu distrugerea produsă de mai multe războaie ruinătoare. Pentru puterile coloniale, câştigul anual de 10% pe seama coloniilor duce la cel puţin o dublare a prosperităţii într-un deceniu, fără niciun efort, ci doar pe baza însuşirii de rente.

Evident, evaluările globale sunt dificile în condiţiile unei multitudini de cazuri diferite în vastul areal colonial. Dar, ca ordin de mărime, transferul de ansamblu se situează în parametrii menţionaţi! Altfel spus, în termeni populari, puterile coloniale trăiesc într-o importantă măsură, chiar revoltătoare, pe seama popoarelor din colonii, relativ mereu mai sărăcite şi mai fără perspective.

Uriaşul transfer colonial de resurse este probat, indirect, de fabuloasa polarizare a bogăţiei pe plan mondial în ultimii 25-30 de ani, de adâncirea decalajelor economico-financiare în aceeaşi perioadă, fenomene mai măsurabile şi măsurate de ONU şi alte organizaţii internaţionale. Lumea se împarte mereu mai dramatic între bogaţi, ce devin mereu mai puţini, dar mereu mai bogaţi, şi săraci, ce devin mereu mai mulţi şi mereu mai săraci.”[3]

SURSE

  1. https://searchnewsglobal.wordpress.com/2014/06/06/vrajeala-secolului-cu-fondurile-europene/
  2. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=20258
  3. https://romanialibera.ro/opinii/fondurile-europene-si-transferul-colonial-de-bogatie-760930
  4. Foto: Internet

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro