Minciunile profitabile ale științei: Moartea cerebrală și frauda donării de organe

by ” Motto: „Esenţa stranie a prostiei nu este doar să nu ştii, ci să nu vrei să ştii… atunci când aceasta este cu putinţă” Bruce Lipton: „Sunteţi responsabili pentru tot ceea ce vi se petrece, din clipa când conştientizaţi că sunteţi responsabili pentru tot ceea ce vi se petrece” […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Motto:
„Esenţa stranie a prostiei nu este doar să nu ştii, ci să nu vrei să ştii… atunci când aceasta este cu putinţă”
Bruce Lipton:
„Sunteţi responsabili pentru tot ceea ce vi se petrece, din clipa când conştientizaţi că sunteţi responsabili pentru tot ceea ce vi se petrece”
Sunteţi sau vreţi să deveniţi donatori de organe? Citiţi cu atenţie acest articol!

Până în luna decembrie 2013 şi eu eram convinsă că donarea de organe este bună, umană, profund etică şi de o moralitate impecabilă – ca şi vaccinarea: mulţi oameni trăiesc cu iluzia că este bună, până când – uneori loviţi oribil de destin – încep să se informeze cu adevărat despre subiectul respectiv.

Pe 18 decembrie a murit o prietenă dragă. În aceeaşi zi în care am reuşit în sfârşit să dau de soţul ei la telefon, am aflat că fusese debranşată de la aparate şi i se recoltaseră deja organele pentru transplantare!!! Am fost profund afectată, trei săptămâni m-am simțit anesteziată de durere şi de şoc…


Şi mi-am adus aminte de un mail primit acum o jumătate de an de la o familie de nemţi care mă rugaseră să le trimit şi lor traducerea în română a prelegerii dr. Johann Loibner despre originea şi istoria vaccinurilor, iar după aceea îmi trimiseseră două broşurele despre moartea cerebrală şi donarea de organe, cu rugămintea să-mi fac timp să le traduc şi pe acelea în română, fiindcă ei merg des într-o zonă rurală din România, unde oamenii nu sunt deloc informaţi despre aceste aspecte. Fiind atunci ocupată cu un alt proiect, am aruncat doar foarte scurt un ochi pe documentele respective, practic neînregistrând despre ce era vorba, şi le-am salvat în ideea că voi reveni la ele când îmi vor permite priorităţile…

O să-mi reproşez toată viaţa că nu am parcurs atunci cu atenţie textele respective, dar cred că ştiti şi voi cum se petrece când ceva nu vă atinge personal: e uşor de ignorat şi de blocat şi de băgat capul în nisip şi mers în continuare prin viaţă cu ochii închişi… La vaccinare am avut norocul şi am fost binecuvântată cu o prietenă care mi-a deschis ochii asupra acestei fraude încă dinainte de a rămâne însărcinată, astfel încât m-am putut informa pe îndelete şi fără frică. Ei bine, la capitolul moarte cerebrală şi donare de organe eram total ignorantă… mai bine zis credeam – ca cei mai mulţi dintre voi – ceea ce auzisem la televizor şi ce citisem prin ziare: că e nobilă, de o înaltă ţinută morală, că salvează vieţi şi că ar trebui să ne determine pe toţi să semnăm cardurile de donatori. Ei bine, pot să vă spun că de pe data de 19 decembrie şi până în ziua de azi am citit deja sute de pagini şi materiale în română, engleză şi germană pe această temă, am stat nopţi întregi şi am urmărit zeci de prelegeri, interviuri, filme şi reportaje pe această temă, m-am înscris în două grupuri pe Facebook care se ocupă cu această temă, cred că la ora asta aş putea să ţin o prelegere de două ore cu toate informaţiile pe care le-am acumulat până acum. Ca şi pentru subiectul vaccinării, am simţit nevoia să fac o cercetare aproape exhaustivă, mai ales că din căutările mele pe internet a reieşit că nu mai exista niciun alt articol în limba română de complexitatea celui pe care vi-l propun acum.


Articolul de faţă este, pe lângă dorinţa mea de a informa cât mai mulţi oameni, în primul rând o încercare de a-mi spăla păcatele faţă de draga mea prietenă, pe care nu am putut s-o salvez. Nu, nu de la moarte, ci măcar de la disecţia pe viu care se cheamă „donarea de organe”!!!

Deja primele lucruri pe care le-am aflat de la soţul ei la telefon mi-au aprins beculeţele. Medicii de pe ambulanţă au dus-o mai întâi la un spital din apropiere și, primul lucru suspect, nu l-au lăsat şi pe soţ în ambulanţă, deşi ea îşi pierduse cunoştinţa şi în indicaţiile legale pentru paramedici scrie clar că „Prezenţa unui însoţitor în ambulanţă este permisă atunci când este pentru binele pacientului. De asemenea, prezenţa însoţitorului este recomandată la transportul copiilor sub 14 ani şi al persoanelor care din cauza stării în care se află nu pot da detalii despre ele însele.” Când soţul ei tocmai parca maşina la acel spital, l-au sunat pe mobil ca să-i comunice că s-au răzgândit şi au dus-o la ALT spital (aflat mult mai departe!), anume Clinica Bremen-Mitte, care – vai, ce „coincidenţă” – are şi un centru de transplantare afiliat!!!!!! Pentru mine este clar că soarta ei a fost decisă încă din ambulanţă! Apoi, la clinică, soţul ei primea în fiecare zi un alt diagnostic de la câte un alt medic, unul mai evaziv ca celălalt: ba era atac cerebral, ba era anevrism şi o operau, ba era „ceva genetic, mai bine că nu aveţi copii, altfel putea fi transmis pe linie genetică”(!!). S-au eschivat când el a întrebat dacă a intrat ea singură în comă sau au băgat-o ei ca s-o stabilizeze. Într-o zi l-au chemat să discute cu el, dar nu a apărut nimeni. A doua zi a apărut o doctoriţă nouă, după ce iar a fost lăsat să aştepte cu orele. În final i s-a comunicat că soţia lui intrase în moarte cerebrală, totul ireversibil, bla-bla-bla… şi apoi a venit şi întrebarea inevitabilă: „Nu ne daţi organele?” Era candidata perfectă: 45 de ani, fără copii, şomeră, fără rude lângă ea cu excepţia soţului. Vă las pe voi să trageţi concluziile, căci eu sunt împietrită.

Ştiu că articolul acesta va fi o lectură extrem de dureroasă şi neplăcută, care vă va face pe alocuri să vi se strângă stomacul, dar dacă tot aţi ajuns aici vă rog să citiţi cu atenţie totul şi să vă convingeţi singuri: apelez ca întotdeauna la discernământul fiecăruia. În lista de surse din final am să pun o serie de linkuri pe care vă invit să le parcurgeţi ca să fiţi informaţi din surse medicale independente despre ce înseamnă cu adevărat „darul vieţii” de care vorbesc cu atâta „abnegaţie” cei care vor să vă convingă să vă faceţi card de donator!

„Informarea” publicului larg

În prezent, în Germania se face peste tot o reclamă tot mai insistentă pentru donarea de organe, căci disponibilitatea populaţiei de a dona a început să lase de dorit în ultima vreme, mai ales din cauza scandalurilor cu transplanturi frauduloase. Chiar zilele acestea se judecă procesul unui celebru chirurg din Gőttingen, care este acuzat că a manipulat din plin listele de transplantare, a falsificat 50% din actele pacienţilor, a transplantat diverse organe unor pacienţi care nu corespundeau criteriilor legale/medicale etc., contribuind chiar la decesul prematur al unor pacienţi.

Asigurările de sănătate ne trimit scrisorele în care suntem întrebaţi în formulări mieroase dacă dorim card de donatori. Până şi în şcoli şi licee a început să se discute subiectul! Revistele lucioase gen Spiegel sau Stern au pagini întregi de reclame de pe care îţi rânjeşte câte o vedetă infatuată care ţine în mână cardul de donator de organe: moderatorul Markus Lanz cu textul „Ăsta e la modă acum” , halterofilul Matthias Steiner cu textul „Cântăreşte puţin, dar are greutate”, actorul Klaus Behrendt (în imagine) cu textul „Pentru mine este clar. Asta se poartă acum: cardul de donator de organe” .

Multe broşuri colorate şi reclame la cinema sunt menite să ne însufleţească să ne punem organele la dispoziţia altor oameni. Mai că începi să te jenezi dacă vrei să-ţi păstrezi propriile organe după moarte!

După moarte… Ei, aici începe problema. În caz că nu ştiaţi, nu sunteţi morţi atunci când vi se extrag organele pe care eventual vreţi să le donaţi! Sunteţi doar definiţi ca morţi.

Istoria industriei de transplantare

Şi intrăm direct în temă: problema majoră a transplantului de organe este că de la un mort nu pot fi obţinute organe transplantabile! Acele organe sunt la fel de moarte ca şi mortul. Organe vitale, care funcţionează, nu pot fi recoltate decât de la un om viu. Da, aţi citit bine, toţi aceşti oameni trăiesc încă, după toate legile biologice, atunci când li se extrag organele. Asta îi ucide în realitate.

Parcă vă şi aud: „Nu pot să cred, nu e adevărat, pe cardul de donator scrie altceva!”. Da, pe declaraţia respectivă scrie:

Subsemnatul(a) ……..  informat(ă) şi conştient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane; în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, declar că sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru urmatoarele organe, ţesuturi şi celule:……………

Buba apare la definiţia de post-mortem, cu alte cuvinte ce se înţelege mai nou prin sintagma după moarte, adică acum intră în joc conceptul-joker de „moarte cerebrală”. Definiţia morţii cerebrale datează din 1968, de când Comisia ad hoc de la Harvard Medical School a întocmit o lucrare „ştiinţifică”  (la comanda industriei medicale nou create – însăşi expresia ad hocînseamnă „anume pentru acest scop”!) pentru a redefini conceptul de moarte.

La momentul acela existau două probleme acute. În primul rând, medicina  „progresase”  atât de mult încât transplantul de organe devenise posibil: profesorul Christiaan Barnard făcuse deja primul transplant de inimă, care îi adusese renume mondial (nu mai conta că cel care a primit organul a decedat la 18 zile după transplant!!). Ceea ce puţini ştiu: Barnard încălcase prin operaţia respectivă toate standardele şi legislaţiile medicale şi etice posibile, deci risca să fie acuzat de crimă. Concomitent, un alt medic fusese acuzat şi condamnat pe bună dreptate pentru crimă în Japonia pentru un transplant de la un „mort cerebral”…

Ei bine, înainte ca pe Barnard să-l aştepte aceeaşi soartă, proaspăt solicitatul comitet de la Harvard a livrat exact la timp „expertiza” care impunea conceptul abstract de moarte cerebrală ca noua definiţie a morţii şi recomanda ca moartea cerebrală să fie considerată moartea omului, oferind astfel peste noapte baza „legală” şi „etică” pentru ca pe viitor oamenilor să li se extragă pe viu organele. Cum de până atunci nimeni nu simţise nevoia să dea o nouă definiţie morţii?? Abia când s-au profilat la orizont câştigurile grase pentru industria farmaceutică şi a început să fie nevoie de organe vii şi proaspete pentru transplanturi, s-a inventat şi noua definiţie. Ca atare, „moartea cerebrală” nu a apărut şi nu s-a dezvoltat prin aplicarea vreunei teorii sau metode ştiinţifice noi, comisia de la Harvard nu a stabilit dacă coma ireversibilă era un criteriu adecvat pentru deces. Membrii comisiei erau medici, teologi şi avocaţi. De aici se vede clar că nu era vorba de o chestiune medicală, ci de una juridică! Misiunea declarată a comisiei a fost să justifice cumva „moartea cerebrală” stabilită ca un nou criteriu al morţii, pentru a impune eutanasia mascată. Pe scurt, raportul a fost făcut ca să corespundă deja scopului şi concluziilor la care se ajunsese anterior. Scopul „expertizei” a fost declarat direct în text: „Intenţia noastră principală este de a redefini coma ireversibilă ca nou criteriu al morţii… […] Criterii depăşite pentru a defini moartea pot duce la controverse în obţinerea organelor pentru  transplantare”…

Cu alte cuvinte, nu se făcuseră studii, nu a existat absolut nicio bază ştiinţifică pentru a susţine ipoteza că moartea cerebrală ar fi moartea reală, dar era nevoie musai de criterii noi, utilitare, anticipatorii, pentru a redefini moartea cu scopul declarat al recoltării de organe; Shah și colaboratorii au publicat în Journal of Medical Ethics critica deschisă a noii „definiţii” („ficţiune legală” ), dar nu a fost băgată în seamă – era profit de făcut, nu era timp de „mărunţişuri” ştiinţifice…

Dr. Henry Beecher, preşedintele comitetului de la Harvard, a comunicat direct şi fără jenă adevărul despre raportul respectiv:

„Există într-adevăr un potenţial salvator de vieţi în noua definiţie, care – când va fi acceptată – va duce la o cantitate disponibilă mai mare de organe esenţiale în condiţii vitale, pentru transplantare, astfel vor putea fi salvate nenumărate vieţi acum pierdute inevitabil… La ce nivel alegem să numim moartea este o decizie arbitrară. Moartea inimii? Părul continuă să crească. Moartea creierului? Inima poate continua să bată. Este necesar să se aleagă un nivel la care creierul să nu mai funcţioneze. Este ideal să se aleagă un nivel la care, deşi creierul este mort, celelalte organe să mai poată fi folosite. Aceasta am încercat să clarificăm în ceea ce am numit noua definiţie a morţii.”   Henry K. Beecher şi H. I. Dorr, The New Definition of Death: Some Opposing Views, International Journal of Clinical Pharmacology, 5, (1971): 120

În al doilea rând, în 1968 mai exista şi altă problemă, care a fost şi ea „rezolvată” prin „expertiza” de la Harvard. Terapiile intensive – o ramură nouă a medicinei, dar care se dezvolta fulgerător – lăsau tot mai mulţi pacienţi într-o stare intermediară, între viaţă şi moarte. Oamenii respectivi vegetau uneori ani în şir fără a-şi mai recăpăta cunoştinţa, iar îngrijirea lor costa enorm. Expertiza de la Harvard a „rezolvat” dintr-o lovitură şi statutul incert al unor astfel de pacienţi. Şi astfel s-au creat premisele perfecte: moartea era redefinită şi accelerată – marea industrie a transplantului de organe luase naştere! Iar când spun industrie, mă refer nu numai la profiturile făcute prin vinderea organelor şi prin transplantarea lor, ci şi la miliardele câştigate cu medicamentele imunosupresive pe care cei care primesc organele sunt obligaţi să le ia o viaţă întreagă pentru ca organismul lor (care nu se lasă păcălit) să nu respingă organul proaspăt transplantat; medicamente  care uneori, pentru primitorii de organe, se ridică la sume de mii de euro pe lună şi carre de cele mai multe ori contribuie la declanşarea de cancere la aceşti pacienţi.

Nu mai insist aici asupra aspectului subliniat într-un studiu publicat în British Medical Journal în 2000, conform căruia transplantarea unei inimi nu reduce riscul decesului, ba chiar dimpotrivă.

Ce este de fapt moartea? De ce un mort cerebral nu este mort?

Da, în ziua de azi ne preocupăm de orice, dar evităm mereu să ne gândim la boli, la moarte. Credem că ştim deja tot ce e de ştiut despre moarte… şi oricum ne va ajunge mai devreme sau mai târziu, deci de ce să mai pierdem vremea să ne şi gândim la asta? E clar ce e moartea… nu-i aşa?

Chiar aşa, ce este moartea? Moartea este un proces. Pe vremuri moartea era considerată un fenomen complex: un fenomen medical, teologic, filozofic, juridic… acum a rămas doar un fenomen medical, aflat exclusiv la cheremul medicilor. Nu mai există o definiţie legală a morţii, în schimb există definiţa medicală: „În prezent se poate vorbi de deces în două situaţii diferite: când apare întreruperea ireversibilă a funcţiilor respiratorie şi circulatorie sau când sunt întrerupte ireversibil toate funcţiile sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral.”

„Expertiza” comitetului de la Harvard stabilise iniţial că „mortul cerebral” nu avea voie să aibă reflexe. Ulterior s-a constatat ca aproximativ 75% dintre pacienţii etichetaţi drept „morţi cerebrali” aveau reflexe!

După Dragomirescu [1996] „moartea este încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii, prin oprirea funcţiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar menţinerii vieţii, încetarea fenomenelor vitale mergând până la oprirea activităţii metabolice celulare.”

Dr. Paul Byrne, un pediatru şi neonatolog american care luptă de zeci de ani pentru informarea populaţiei despre ceea ce înseamnă cu adevărat donarea de organe, descrie un „mort cerebral” astfel: „În acest caz, trupul este cald şi flexibil. Inima îi bate, are culoare normală, temperatură şi tensiune. Majoritatea funcţiilor există, inclusiv digestia, excreţia şi menţinerea unui echilibru al fluidelor cu eliminarea normală a urinei. Va exista adesea o reacţie la inciziile chirurgicale, creşte tensiunea! Dacă este observat o perioadă mai lungă de timp, o persoană declarată «în moarte cerebrală» va arăta semne de vindecare şi dezvoltare şi va trece prin perioada pubertăţii, dacă este copil.”

Dr. Alan Shewmon, profesor de neurologie pediatrică la UCLA, a documentat peste 175 de cazuri de oameni diagnosticaţi cu „moarte cerebrală”, care au supravieţuit o perioadă foarte lungă de timp. El argumentează că creierul, la fel ca orice alt sistem din organismul nostru, nu este singurul care defineşte o persoană. Un „mort cerebral” este cel mult un muribund fără funcţii cerebrale măsurabile, dar cu funcţii organice active şi de multe ori şi senzoriale, de multe ori şi cu reflexe… întrucât nu se poate constata cu precizie moartea tuturor neuronilor şi ireversibilitatea tuturor funcţiilor cerebrale, „moartea cerebrală” este un termen foarte periculos.

Medicul J.L. Bernat, în lucrarea lui foarte importantă cu titlul Despre definiţia şi criteriul morţii(1981) afirmă că „definim moartea ca încheierea permanentă a funcţionării organismului ca întreg”.

Expertul Camerei Federale de Medici din Germania, prof. dr. Dieter Birnbacher, a declarat deschis în 2010: „Se recoltează organe de la un organism viu. Trebuie să admitem că oamenii aflaţi în moarte cerebrală nu sunt încă morţi, dar îi putem totuşi folosi ca donatori de organe. La explantarea organelor unui mort cerebral se scot organe dintr-o fiinţă umană vie.”

Aşa-numitul President’s Council on Bioethics (SUA) a stabilit clar în 2008: moartea cerebrală nu este un criteriu biologic, în conformitate cu ştiinţele naturii, pentru pronunţarea morţii. Consiliul de Bioetică admite că supoziţiile făcute până atunci despre legătura temporală şi cauzală dintre moartea cerebrală diagnosticată şi dezintegrarea funcţiilor corporale au fost infirmate empiric. Integritatea organismului uman nu este dată de suma organelor individuale. Creierul nu este integratorul diverselor funcţii ale corpului, integrarea este o trăsătură emergentă a întregului organism. Credeţi că aceste constatări au deranjat cumva industria transplantării de organe?

Dr. David W. Evans scrie: „M-am întrebat de ce continui să încerc să fac cunoscut adevărul despre transplantare, după 35 de ani de eforturi destul de lipsite de efecte. La început m-a motivat descoperirea fraudei ştiinţifice şi intelectuale implicate în definiţia de «moarte cerebrală» când era clar că se testau doar părţi infime din creier. Pe măsură ce trecea timpul, motivele tot mai puternice au devenit îngrijorarea în ce priveşte modul cum oamenii vulnerabili sunt păcăliţi, mai ales de către autorităţile medicale, cu intenţia de a obţine mai multe organe pentru transplant – cu orice preţ, după cum se pare. Dacă milioanele de oameni care au semnat cardurile de donatori în ideea că vor dona organele «după moarte» nu au fost informaţi că riscă să fie doar diagnosticaţi ca morţi cu ajutorul unor criterii controversate în lumea medicală, atunci ei au fost înşelaţi, iar «acordul» lor de a dona organe nu este valabil din punct de vedere juridic.”

Conceptul de moarte cerebrală este „empiric şi logic FALS”, scrie cercetătorul în neurologie Gerhard Roth.

Psihiatrul Johann-Christoph Student afirmă că este „absolut inacceptabil ca morţii cerebrali să fie etichetaţi ca morţi” şi că ei sunt doar „definiţi ca morţi deoarece medicii nu au curajul să admită că organele sunt extrase pe viu de la persoane care încă au viaţă în ele”.

Medicul internist Linus Geisler susţine că un „mort cerebral” este o persoană vie căreia îi lipsesc anumite funcţii ale creierului şi că în procesul morţii, sistemul medical îşi permite să tragă linia de separare dintre viaţă şi moarte după criterii arbitrare.

Dr. Max-Otto Bruker, internist, declară: „În prezent moartea cerebrală este considerată în mod absurd ca moarte totală, deşi nu există dovezi suficiente pentru această afirmaţie. Mi-e ruşine pentru profesia de medic, pentru colegele şi colegii mei care nu se revoltă în mod clar faţă de modul cum este informată populaţia în privinţa transplantării de organe. Prin tăcerea lor, ei favorizează astfel o afacere întunecată, practicată fără etică şi morală, o afacere care ignoră demnitatea umană şi bagatelizează riscurile uciderii unei persoane aflate încă în viaţă.”

Fundaţia Germană pentru Transplant de Organe admite că „şi după intrarea în moarte cerebrală pot fi constatate mişcări ale extremităţilor”, cum ar fi semnul lui Lazăr – o mişcare care seamănă cu o îmbrăţişare. „Asemenea mişcări pot fi constatate la cca. 75% dintre cei aflaţi în moarte cerebrală”, recunoaşte Fundaţia.

Cardiologul german dr. Paolo Bavastro afirmă: „Reflexele sunt fenomene vitale, indiferent de locul unde apar şi forma în care se manifestă. Un mort, un cadavru nu are reflexe! Cei care susţin definiţia morţii cerebrale afirmă: sunt doar reflexe, omul e mort. Ei bine, această «logică» ţine cel mult de o «etică a eliminării prin definire» şi este în realitate o încercare de tutelare a percepţiilor, cum a explicat şi filozoful Robert Spaemann. Pacienţii definiţi ca morţi cerebrali ne arată clar multe procese vitale care au funcţii integrative: respiraţia internă (schimb de gaze între sânge şi ţesuturi), respiraţia celulară, reglarea tensiunii, activitate cardiacă spontană, reglarea temperaturii, eliminare (urina şi fecale), procese metabolice, producţie şi eliminare de hormoni, producţie de sânge proaspăt etc. Un om grav bolnav, un muribund este încă pacient, nu este un mort.”

Referitor la importanţa „reflexelor”, să nu uităm că în conceptul iniţial formulat de Comitetul de la Harvard se vorbea despre o „areflexie totală” (deci lipsa totală de reflexe!), dar imediat ce s-a început cu practica de măcelărire a „morţilor cerebrali” s-a constatat că 75% aveau multe reflexe, de aceea repejor s-a modificat iar definiţia, precizându-se că trebuie să existe doar o „areflexie cerebrală”. Alba-neagra!

Într-o prelegere, dr. Paolo Bavastro puncta: „Să analizăm problematica morţii cerebrale şi dintr-o altă perspectivă, citind explicaţiile fizicianului E. Schrödinger, părintele mecanicii cuantice, care în 1944 pusese întrebarea «Cum se explică prin fizică şi chimie procesele din timp şi spaţiu care au loc în interiorul limitat al unui organism viu? Care sunt caracteristicile vieţii?». Răspunsul lui sună aşa: «Când acel organism continuă să facă ceva, se mişcă, schimbă substanţe cu mediul într-o perioadă mai lungă decât ne-am aştepta de la o bucată de materie moartă. […] Cândva dispare acea calitate a organismului şi rămâne doar o bucată moartă de materie. […] În fizică numim acest fenomen stare de echilibru termodinamic sau stare de entropie maxima.» – Astfel, semnele vieţii sunt rezistenţa pe care o opune organismul prăbuşirii finale – nu capacitatea de a se reproduce, de a creşte, de a se dezvolta, ci faptul că este capabil să rămână «în mişcare» atâta timp. După Schrödinger, capacitatea organismului de a se opune morţii este legată de ordinea caracteristică a moleculelor pentru care nu se aplică legile obişnuite ale fizicii. Atât timp cât un om, un organism, trăieşte, pentru acesta nu sunt valabile legile obişnuite ale fizicii; el nu intră în dezagregare, se eliberează din entropie; abia în moarte, după încheierea procesului de deces se aplică legile fizicii, ale entropiei: organismul intră în dezagregare, organele încep să se dizolve, se tinde către un echilibru termodinamic. După considerente pur fizice, un om căruia i-a cedat creierul este un om viu! Organele acestui om pot fi recoltate din singurul motiv că el încă nu a intrat în stare de entropie, deci este încă viu! În cazul morţilor cerebrali, din punct de vedere biologic, fenomenologic şi fizic (dar nu numai) este vorba de oameni vii! Sunt oameni grav bolnavi, oameni aflaţi pe moarte, însă un muribund este un om care încă trăieşte.”(Schrödinger, Ce este viaţa, 1987, Fox Keller Noua gândire despre viaţă, 1998)

Citind până aici cred că v-aţi dat seama deja că există o mare diferenţă între moartea biologică, adică moartea reală, şi cea cerebrală, nou definită peste noapte de medicina „modernă”  în scopuri bine determinate. Gândirea mecanicistă ne face dealtfel uşor de manipulat şi ne ţine pe majoritatea dintre noi într-o închisoare a spiritului, în care am ajuns să considerăm că doar creierul ne defineşte, am uitat că suntem de fapt nişte fiinţe foarte complexe, că suntem mai mult decât simpla materie sau masă biologică, iar sufletul şi spiritul nostru nu se află doar în trunchiul cerebral! Dar oricum asta nu are nicio legatură cu definiţia frauduloasă a „morţii cerebrale”, despre care ştim acum că a fost inventată doar pentru a se da mână liberă traficului legalizat de organe.

Constituţia României, art. 22: Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

Definim viaţa ca activitate cerebrală măsurabilă în prezent?

Descoperirile neurologice din prezent confirmă că viscerele noastre sunt învelite cu peste 200 de milioane de neuroni (şi miliarde de bacterii!). Acest „creier secundar” este practic un duplicat al creierului din cap. Tipul de celule, substanţele active şi receptorii sunt identice. Ştiţi cum se spune: „am decis din burtă”. Hormonul care ne face „fericiţi”, serotonina, nu este produs atât de mult în creier, cât în intestine! Creierul produce cam 0,1- 5ppm de serotonină, în timp ce intestinul produce 5ppm. De asemenea, nivelul de serotonină din creier nu se lasă influenţat, în schimb avem – prin alimentaţie – puterea de a modifica nivelul de serotonină în intestin.

Visele noastre, reflecţia misterioasă a sufletului uman, sunt de asemenea influenţate de serotonina produsă din intestine! Să nu uităm, de asemenea, că ştiinţa încă nu a reuşit nici să localizeze și nici să descifreze subconştientul! Şi atunci cum să echivalăm lipsa de activitate cerebrală cu sfârşitul vieţii??
Dr. Michael Gershon, profesor şi preşedinte al departamentului de anatomie şi biologie celulară de la Universitatea Columbia, New York, a scris o lucrare cu titlul Al doilea creier. Baza stiinţifică a instinctului visceral și o nouă înțelegere a tulburărilor nervoase ale stomacului și intestinelor, în care afirmă că noi, oamenii, avem în zona viscerală un organ inteligent şi sensibil. Nota bene: Creierul din cap şi creierul visceral folosesc aceiaşi neurotransmiţători!

Michel Neunlist, directorul Institutului de Cercetare pentru Boli Digestive din Nantes, explică de asemenea că sistemul nervos enteric este de fapt primul nostru creier, din punct de vedere cronologic.

À propos, tot în acest context se explică şi „sindromul colonului iritabil” care este întâlnit la foarte mulţi copii care au devenit autişti după vaccinare, având în vedere că mercurul şi aluminiul din vaccinuri atacă toţi neuronii!

Ca atare, atât timp cât acest „creier visceral” încă trăieşte, e clar că nu se poate aplica definiţia arbitrară moarte cerebrală = moarte.

Acelaşi lucru se aplică şi la inimă şi la tot ceea ce este legat de inimă.

Întregul univers este cuprins în corpul nostru, iar întregul corp este cuprins în inimă. Astfel, inima este esenţa centrală a întregului univers.”  (Ramana Maharshi)

Ştiaţi că în inimă există o structură neuronală independentă (!), asemănătoare cu cea a creierului şi că inima influenţează funcţiile cerebrale? Ştiaţi că inima are un câmp  magnetic de 50 până la 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului? Un câmp  magnetic care influenţează sistemul nervos al altor oameni şi care este măsurabil şi la câţiva metri de trupul nostru? De ce vă surprinde? În toate tradiţiile vechi inima este privită de secole ca şi centru al emoţiilor, al intuiţiei, al înţelepciunii, al pasiunii şi al iubirii, ca şi centru şi poartă spirituală către adevărata noastră fiinţă.

Iată că a început şi ştiinţa să admită. Studii noi arată nu numai că inima însăşi este un fel de „creier”, ci ea comunică clar cu creierul şi influenţează percepţiile şi emoţiile omului. „Sistemul nervos aflat în inimă (creierul inimii) îi permite inimii să înveţe, să-şi amintească şi să ia decizii independent de scoarţa cerebrală. Nenumărate experimente au demonstrat că semnalele trimise neîntrerupt de către inimă spre creier influenţează în mod semnificativ funcţiile cerebrale înalte, care se ocupă cu percepţia, cunoaşterea şi prelucrarea emoţiilor”, afirmă medicul Rollin McCraty de la Institute of Heart Math.

O descoperire şi mai uimitoare a cercetătorilor de la Institute of Heart Math este legată de câmpul magnetic uluitor al inimii: componenta electrică a acestui câmp este de 60 de ori mai puternică decât cea a creierului, iar cea magnetică este de aproape 5000 de ori mai puternică! Acest câmp al inimii pulsează şi trimite modele ritmice extrem de complexe în întregul trup, astfel influenţând un număr mare de procese biologice – creierul însuşi se sincronizează permanent după acest puls electromagnetic. Astfel, câmpul inimii pune la dispoziţie semnalul de sincronizare pentru întregul trup, cu care ne putem armoniza conştient pentru a fi în armonie cu propria noastră inimă!

Aspectele juridice în România

Legea nr. 2 din ianuarie 1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane spune aşa:

Datele pe care trebuie să le conțină actul constatator:
I. Diagnosticul morţii cerebrale se stabileşte pe baza următoarelor criterii:
1. Examen clinic:
– starea de comă profundă, flască, areactivă;
– absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special, absenţa reflexelor fotomotor şi corneean).
2. Absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un Pa C02 de 60 mm Hg).
3. Două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.
II. Cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie stabilită.
III. Excluderea altor cauze reversibile care ar putea produce un tablou clinic şi un traseu EEG asemănătoare cu cele din moartea cerebrală (hipotermia, mai mică de 35ºC, medicamente depresoare ale sistemului nervos central, hipotensiune arterială – presiune arterială medie mai mică de 55 mm Hg).
IV. Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit de doi anestezişti reanimatori diferiţi sau de un anestezist reanimator şi un neurolog sau neurochirurg, prin două examinări repetate la un interval de 6 ore.

Doar aşa, în treacăt, să menţionăm că în Germania se stipulează în protocolul de constatare a „morţii cerebrale” că intervalul minim trebuie să fie de 12 ore, ceea ce subliniază caracterul aleatoriu al întregii poveşti. După cum vedeţi, din punct de vedere legal totul pare reglementat impecabil: nu se pot preleva organe decât când a fost stabilită „moartea cerebrală”. Şi totuşi, ceea ce nu se precizează deloc în textul legii este CÂND este cazul sau când este voiesă se constate această „moarte cerebrală”. Aici intervine autoritatea exclusivă de zeu a medicului: doar medicul are puterea şi autoritatea deplină de a proceda la constatarea morţii cerebrale, într-un moment pe care îl alege doar el! Medicului respectiv nu i se cere să îndeplinească niciun fel de criterii. Cu viaţa unui om în joc, el nu are nevoie decât să presupună că la un pacient va interveni moartea cerebrală în 2-3 zile şi deja poate dispune stoparea medicamentaţiei şi începerea testelor de constatare a morţii cerebrale; stoparea medicamentaţiei şi a oricărui tratament e necesară ca să nu se „falsifice”  rezultatele testelor de constatare a morţii cerebrale. De asemenea, medicul nu este obligat nici măcar să informeze familia pacientului despre ceea ce face, familia primeşte mai târziu doar rezultatele testului!

Se pare că legea care stipulează condiţiile de cumpărare a unei case este mai bine reglementată şi acoperă mai multe drepturi ale individului decât legea care se ocupă cu extragerea de organe vitale din corpul pacienţilor lăsaţi la mâna deciziilor individuale ale medicilor. În rest, la orice operaţie cât de mică aveţi de semnat un balot de documente despre riscuri (deh, dacă uită ceva riscă să fie dat în judecată), dar de un „mort cerebral” care să-şi dea în judecată doctorul nu prea am auzit; în plus, cred că cel puţin 95% din aparţinători nu au habar despre diagnosticul de moarte cerebrală, deci medicul are autoritate supremă şi ca întotdeauna trebuie să-l ascultăm ca pe Dumnezeu!

Deşi e vorba de existenţa unor oameni, vedeţi bine cum legiuitorii nu au considerat necesar să definească această procedură astfel încât orice fel de abuz să fie imposibil, sau măcar să precizeze că aparţinătorii unui pacient aflat în comă cerebrală trebuie să fie informaţi şi să-şi dea consimţământul scris pentru procedura de constatare a morţii cerebrale. Astfel, i se permite medicului respectiv să decidă singur, după criterii doar de el ştiute, asupra vieţii şi morţii pacienţilor! În mod normal, un medic nu are voie nici măcar să-mi facă o injecţie fără să se facă pasibil de pedeapsă (singura excepţie fiind cazul când acea injecţie mi-ar salva viaţa în mod explicit!). În schimb are voie să-mi întocmească paşaportul pentru lumea cealaltă! Cum este posibil ca legea să acorde tacit unui medic autoritatea absolută de a decide dacă un om are dreptul să trăiască sau să moară? Şi să nu-mi veniţi cu justificarea de carton că medicii nu vor să prelungească inutil suferinţa pacienţilor, căci dacă un „mort cerebral”  este declarat oricum „mort” , de ce ar mai suferi??

În mod normal, un medic poate să facă un singur lucru fără permisiunea unui pacient: să-i salveze viaţa. Ori la constatarea morţii cerebrale nu se pune problema de aşa ceva. Legea transplantului în Germania mai precizează, cu o ironie sinistră, că „moartea trebuie constatată după reguli corespunzătoare stadiului actual al ştiinţei medicale”, în timp ce „moartea cerebrală trebuie constatată după reguli procedurale corespunzătoare stadiului actual al ştiinţei medicale”. Vedeţi ce diferenţă fină şi totuşi bogată în semnificaţii?

Cât de sigură este metoda de diagnosticare a morţii cerebrale?

Prof. Cicero Coimbra: „Prin testele de diagnosticare a morţii cerebrale ucidem pacienţii pentru a verifica dacă sunt morţi.”

Vă întrebaţi desigur: dar cum se stabileşte moartea cerebrală? Ce criterii mai mult sau mai puţin „ştiinţifice” (mai ales acelea în „consens”!!) există pentru a pune diagnostic de moarte cerebrală?

Ei bine, iată mai întâi ce spune Academia Americană de Neurologie:

Criteriile de diagnostic ale morţii cerebrale (1995)
Stare de comă
Etiologie cunoscută a comei
Excluderea cauzelor reversibile de comă: hipotermie, medicamente, toxice, tulburări hidro-electrolitice, tulburări endocrine
Absenţa reflexelor de trunchi cerebral
Absenţa răspunsului motor
Apnee
Evaluarea pacientului trebuie repetată la 6 ore, cu menţinerea diagnosticului
Testele ulterioare paraclinice sunt necesare doar când examinarea clinică nu este pe deplin concludentă.

În România există un formular de declarare a morţii cerebrale. Pe aceeaşi pagină puteţi citi însă şi despre măsurile extraordinar de intensive cu care bietul donator este „îngrijit” şi „tratat” spre beneficiul potenţialilor recipienţi şi în vederea recoltării organelor. „Este importantă terapia de prevenire a atelectaziilor, menţinerea asepsiei căilor respiratorii. Atelectazia şi resuscitarea volemică excesivă sunt principalele cauze de hipoxemie. Astfel se recomandă pentru prevenirea atelectaziei aspiraţia frecventă a secreţiilor traheale, kinetoterapie respiratorie (drenaj postural, manevre de expansionare a plămânilor, tapotaj toracic, percuţii toracice), bronhoscopie precoce. Modificările minime ale presiunii hidrostatice pot duce la modificări dramatice ale conţinutului de apă în plămâni, în condiţiile alterării permeabilităţii membranei alveolo-capilare (consecinţă a hipersimpaticotoniei indusă de angajare). Terapia de repleţie volemică trebuie ghidată astfel încât: presiunea venoasă centrală să fie menţinută în jur de 8 mmHg, iar presiunea în capilarul pulmonar blocată 8-12 mmHg.
Studii experimentale au arătat că albuterolul, împreună cu terapia diuretică accentuează clerance-ul apei pulmonare (12).
Se iau măsuri de combatere a transmiterii orizontale a germenilor şi se face antibioterapie în caz de semne clinice de infecţie pe baza evidenţelor bacteriologice.
La pacienţi cu edem pulmonar acut neurogen se indică monitorizarea hemodinamică invazivăcu cateter tip Swan- Ganz
.”

Toate acestea nici nu ar intra în calcul dacă pacientul nu ar fi etichetat ca potenţial donator!

Mai avem pe site-ul Actualităţi în Neurologie o altă definiţie a criteriilor morţii cerebrale.

Testăm sau ucidem?

Testarea clinică în vederea diagnosticului de „moarte cerebrală” include printre altele: „provocarea” corneei cu un obiect, înţeparea nărilor, iritarea gâtului cu un obiect, stimularea unei dureri pentru verificarea reflexelor, iritarea traheei printr-un cateter, apăsare fermă pe globul ocular, turnat apă cu gheaţă în urechi. Pentru confirmarea diagnosticului se mai injectează uneori o substanţă de contrast (angiografie), ceea ce la mulţi „donatori” aflaţi încă în viaţă duce la şoc anafilactic.

Reţineţi cronologia evenimentelor: deşi e vorba doar de a testa DACĂ un pacient este mort cerebral, deja el este înţepat în ochi, brutalizat cu apă cu gheaţă în urechi şi i se ia aerul minute în şir!!

Testele pro forma de constatare a morţii cerebrale testează doar reflexele provenite din trunchiul cerebral (pupilele, clipitul sau reflexul oculocefalic). Dar ce se petrece cu celelalte reflexe, care nu sunt declanşate din trunchiul cerebral, cum ar fi, de exemplu, creşterea tensiunii? Tensiunea creşte întotdeauna vizibil atunci când „explantatorii” încep să spântece carnea cu fierăstrăul medical. Acest „reflex” este doar favoritul industriei farmaceutice când e vorba de betablocante, de alphablocante, de inhibitorii ACE, diuretice şamd – brusc el nu mai contează??

Lăsând la o parte toate celelalte metode „ştiinţifice” de testare, puteţi identifica cel mai uşor această constelaţie de fraudă mondială datorită faptului că unul din testele făcute în procedura de diagnosticare a morţii cerebrale este practic o metodă sigură de a ucide un pacient aflat în comă cerebrală!! Este vorba de celebrul şi controversatul, de multe ori fatalul test de apnee.
Prof. dr. Cicero Galli Coimbra de la Departamentul de Neurologie şi Neurochirurgie al Universităţii São Paulo explică extrem de clar cum mulţi dintre pacienţii aflaţi în comă „ireversibilă” ar fi putut supravieţui dacă nu ar fi fost supuşi la acest test de apnee, singurul care este obligatoriu în toate ţările în care se lucrează cu diagnosticul de „moarte cerebrală” şi care riscă să vătămeze şi mai mult creierul. Să fie o coincidenţă că acest test, cel mai periculos, este singurul obligatoriu peste tot? Cum poate un medic, care a depus jurământul lui Hipocrate de A NU FACE RĂU, să aplice un asemenea test unui pacient cu traumă cerebrală, test care NU îi este de folos pacientului, ci este conceput cu singurul scop de a accelera constatarea nou-definitei „morţi cerebrale”, pentru a recolta organele?

Acest test se face prin oprirea ventilaţiei mecanice timp de până la 10 minute ca să se vadă dacă pacientul poate respira singur, fără ajutor. Reţineţi că oamenii aflaţi în „moarte cerebrală” sunt ventilaţi cu aparate care doar introduc oxigen în corpul pacienţilor, dar acel oxigen circulă şi este eliminat apoi fără ajutor – lucru care la o persoană aflată în moarte clinică nu se petrece; un mort nu poate fi „ventilat”! Apoi, gândiţi-vă la oamenii care trăiesc cu un stimulator cardiac fără de care inima le-ar ceda! Să-i considerăm şi pe ei „morţi” numai fiindcă viaţa lor depinde de un aparat??
Ei bine, starea pacientului se înrăutăţeşte întotdeauna după acest test de apnee, explică prof. dr. Coimbra.

Testul se face fără ştirea aparţinătorilor, iar rudele pacientului nu sunt informate aproape niciodată despre ceea ce se petrece în timpul testului. Ca şi la vaccinare, aparţinătorii trebuie să ia o decizie informată de a permite sau nu acest test de apnee. Medicul care face testul este obligat să informeze aparţinătorii pacientului despre beneficiile şi riscurile acestui test, mai bine zis este obligat să explice că nu există absolut niciun fel de beneficii pentru pacient, ci doar riscuri care pot fi fatale! Dar aproape niciun medic nu face asta, fiindcă atunci nu s-ar mai crea premisa diagnosticării morţii cerebrale!

Ei bine, dacă la acest test se constată că pacientul – care de multe ori este muribund, dar nu încă mort! – nu mai respiră singur, acesta este pentru personalul medical un semnal să nu se oprească ventilatorul, nu cumva să le moară „mortul”, ci să se continue respiraţia artificială atât timp cât este nevoie, până când cei la care urmează să ajungă organele sunt gata să le primească. Abia după ce organele sunt excizate, „donatorul” este definitiv mort.

Prof. dr. Coimbra a ţinut o prelegere în cadrul congresului Signs of life în 2009, în care a explicat că mulţi pacienţi cu traume cerebrale, chiar atunci când sunt într-o comă profundă, au şanse de a-şi reveni şi de a-şi relua o viaţă normală; ţesuturile cerebrale pot fi doar în stare de repaos şi nu neaparat distruse în urma reducerii fluxului de sânge către creier. Acest fenomen, cunoscut sub numele de penumbra ischemică, nu era cunoscut când au fost stabilite primele criterii neurologice pentru diagnosticul de „moarte cerebrală”.

Testul de apnee (ca treaptă esenţială spre diagnosticarea morţii cerebrale!!) poate duce la un colaps intracranian ireversibil al circulaţiei sângelui, la emfizeme, la acidoza respiratorie sau chiar la stopuri cardiace, prin care se anihilează definitiv orice speranţă de îmbunătăţire neurologică a pacientului „testat”.

Prof. dr. Coimbra afirmă că testul de apnee este o procedură medicală complet lipsită de etică şi inumană. Când aparţinătorii unui pacient sunt informaţi despre brutalitatea şi riscurile acestei proceduri, aproape toţi îşi retrag permisiunea de recoltare a organelor celor dragi! Prof. dr. Coimbra a mai făcut următoarea remarcă: atunci când un pacient cu infarct este adus la urgenţă, el nu va fi niciodată supus vreunui test pentru a se constata dacă a avut stop cardiac, ci dimpotrivă, toată lumea se ocupă intensiv de el şi inima lui este ferită de orice fel de factori de stres suplimentar. În contrast, un pacient cu traumă cerebrală este supus la testul de apnee prin care organul deja vătămat (creierul) trebuie să suporte un stres suplimentar, care îi periclitează şi mai mult viaţa. Dr. Yoshio Watanabe, cardiolog în Nagoya, Japonia, este de aceeaşi părere, susţinând că dacă un pacient în comă cerebrală nu ar fi supus testului de apnee el ar avea şanse de până la 60% de a-şi reveni, în condiţiile în care ar primi îngrijirea cuvenită!

Prof. dr. Coimbra explică ce se petrece cu tiroida oamenilor cu traume cerebrale. O hipotiroidie apare în corelaţie cu gravitatea traumei cerebrale şi duce în mod sigur la moarte pentru pacienţii aflaţi în comă cerebrală, ori tocmai tratarea acestei hipotiroidii este „neglijată” de îndată ce apare posibilitatea diagnosticării „morţii cerebrale”. Cu alte cuvinte, în locul unui tratament hormonal care le-ar putea salva viaţa, pacienţii sunt supuşi unui test potenţial ucigător, testul de apnee. Acest test este făcut exact la acei pacienţi care sunt afectaţi cel mai puternic de hipotiroidie şi deci arată reacţii reduse la dioxidul de carbon. Este posibil ca ei tocmai de aceea să nu reacţioneze la testul de apnee, deoarece nu mai dispun de suficienţi hormoni tiroidieni şi/sau au o circulaţie a sângelui mult slăbită, deci nu neapărat fiindcă centrul respirator ar fi vătămat ireversibil. Acelaşi aspect al recuperării pacienţilor cu traume cerebrale l-a preocupat şi pe dr. David Hill, un anestezist britanic, docent la Cambridge, care a declarat: „Trebuie accentuat mai întâi de toate că se admit următoarele lucruri: 1) că anumite funcţii sau măcar anumite activităţi din creier pot continua să existe şi 2) că singurul scop în care un pacient este definit mai degrabă ca mort decât ca muribund este acela de a putea extrage de la el organe vitale. Utilizarea criteriilor diagnostice actuale nu poate fi interpretată sub nicio formă ca benefică pentru pacientul aflat eventual pe moarte, ci este doar potenţial utilă (contrar principiilor hipocratice!) pentru eventualul recipient al organelor.

Prin dezvoltarea de teste precum tomografia cu emisie de pozitroni sau RMN-ul, activitatea creierului care oferă informaţii despre, de exemplu: reacţiile la durere, poate fi mai exact documentată decât cu diagnosticarea morţii cerebrale de până acum. Diverse studii arată că pacienţii aflaţi în stare de conştienţă minimă (Minimally Conscious State, MCS) reacţionează la atingeri, la chipuri, la voci. Anesteziştii britanici au cerut în anul 2000 ca donatorii de organe să primească anestezie totală, pentru a evita orice fel de durere posibilă. Oare cadavrele trebuie anesteziate?? Şi în Germania s-au văzut multe cazuri în care mulţi donatori „morţi cerebral” se mişcau pe masa de transplant, provocând nişte şocuri extreme personalului medical din sala de operaţie, motiv pentru care aceşti „morţi cerebrali” aflaţi în moarte nefinalizată primesc de multe ori medicamente relaxante în timp ce sunt spântecaţi ca să li se recolteze organele unul după altul.

Revista Spiegel a publicat în 1994 un articol cu titlul Anticamera morţii în care, printre altele, găsim următorul pasaj: „Când echipele de chirurgi vin pentru explantare, anestezistul este deja la capul «mortului». În timp ce chirurgii taie şi desfac corpul donatorului de la bărbie până la zona pubiană şi prepară şi scot organele unul după celălalt, anestezistul are sarcina de a controla circulaţia sângelui, respiraţia, temperatura, adică tot ceea ce medicii numesc «funcţiile vitale» ale donatorului. Abia când este fixat şi pornit tubul prin care este injectată perfuzia finală în corpul donatorului, vine momentul când medicii încep să facă glume şi să se descarce prin râs de tensiunea acumulată. Atunci nu mai e nevoie de susţinerea funcţiilor vitale. Abia atunci se dă comanda: Anestezistul se poate retrage.”

Constatarea „morţii cerebrale” îi transformă pe pacienţi în „conserve de organe” (human vegetables). O întreagă ramură medicală, aşa-zisa condiţionare a donatorilor, se ocupă cu „terapia intensivă” a „morţilor cerebrali” care trebuie ţinuţi încă puţin „vii”, cu orice preţ, în scopul recoltării organelor.

În special utilizarea şi prepararea de ţesuturi este acum la mare modă. Aşa-zisa tissue engineering, cu care se transformă ţesuturile donatorilor în produse high tech, este o ramură în creştere. Transplanturile obţinute aici de la un singur donator pot fi împărţite la şaizeci de persoane şi vândute în diverse ţări. În SUA, unde există cele mai multe astfel de firme, se calculează valoarea tuturor părţilor folosibile de la un donator la cca. 250.000 de euro, în condiţiile în care numărul posibilităţilor de utilizare creşte şi el. Acesta este motivul pentru care de mai mulţi ani se specifică pe cardul de donator separat donarea de ţesuturi. „Dacă decizia despre viaţa şi moartea unui om este făcută doar pe baza activităţii creierului”, argumentează neurologul Detlef Linke, „atunci ar trebui să fie tabu orice fel de extragere de ţesuturi cerebrale pentru a le transplanta altor persoane”. Şi totuşi, deja din 1987 neurologii au început şi cu acest gen de proceduri: un medic mexican a transplantat/implantat ţesut cerebral al unor fetuşi avortaţi în creierul unui pacient cu Parkinson. Linke vede în aceste încercări cel mai clar exemplu pentru faptul că medicii ar fi pregătiţi să modifice din nou cândva sau chiar să renunţe la definiţia de „moarte cerebrală”, când asta ar corespunde cu scopurile şi „progresele” medicinei de transplantare.

Deja s-au făcut multe asemenea transplantări de ţesut cerebral la pacienţii cu Parkinson. În curând, speculează neurologul Linke, s-ar putea ca transplantarea de ţesut cerebral să devină mai importantă decât transplanturile de inimă, ficat sau rinichi, întrucât există trei avantaje esenţiale:
*Există o cantitate semnificativă de ţesut cerebral disponibil: fetuşii avortaţi anual în Germania, de ex., corespund cantitativ unui camion întreg de ţesut cerebral.
*Nu prea există probleme cu respingerea – celulele sistemului imunitar nu străpung bariera hematoencefalică, astfel încât ele nu pot ataca ţesutul străin din creier.
*Numărul potenţialilor recipienţi este enorm. Alzheimer, Parkinson, epilepsie, scleroză multiplă, schizofrenie, paralizii, sunt doar câteva dintre bolile pe care medicii vor să le „trateze” prin transplantul de ţesut cerebral.
În „moarte cerebrală”  – dar cât de mort?

„Ca fiinţă unică şi irepetabilă, omul nu este reprezentat doar prin creierul său, ci şi prin trupul său, care trăieşte încă în proporţie de 97% după intrarea în «moarte cerebrală».” Prof. dr. med. Linus Geisler

Când este vorba de moartea unui om, ar trebui mai întâi să răspundem la întrebarea: ce este omul? Fiindcă deja de aici începe controversa, susţine autorul Rainer Beckmann. Printre suporterii ipotezei morţii cerebrale se află mulţi susţinători ai unei imagini biologic-materialiste despre om, care reduce existenţa umană la fenomenele măsurabile „ştiinţific” şi „explică” gândirea sau conştiinţa umană cu ajutorul proceselor biochimice, respectiv electrice, la nivelul creierului. Mda, din această perspectivă încheierea activităţii cerebrale ar putea însemna moartea omului. Dar oare aşa să stea lucrurile în realitate?

Definiţia „morţii cerebrale” este foarte controversată între neurologi: oare „linia zero”  în EEG dovedeşte cu adevărat încheierea oricărei activităţi electrice în creierul mare? Atunci de ce mai poate fi dovedit un rest de activitate când se face un EEG nazofaringian (se introduce un electrod prin nas până în apropiere de membrana creierului unde este situat simţul mirosului)? Şi ce semnifică faptul că şi creierul unui „mort cerebral” poate continua să producă hormoni?

À propos de ceea ce ne defineşte mai mult ca oameni, vă invit să vă gandiţi la un paradox: când încetează activitatea creierului, inima poate continua să bată. Când încetează activitatea inimii, în mai puţin de câteva minute încetează şi orice activitate a creierului!

Asociaţia germană Initiative KAO (Informare critică despre donarea de organe) a formulat următoarele idei cu privire la procedura dubioasă a declarării morţii cerebrale:

  • Pierderea completă a funcţiilor cerebrale – „moartea cerebrală” – nu se poate constata cu certitudine. Viaţa şi moartea nu pot coexista într-un om. Poate un om să fie „mort” şi în acelaşi timp să aibă organe vitale de donat??
  • „Moartea cerebrală” este o definiţie strict legală şi fără baze ştiinţifice, creată doar pentru a putea extrage oamenilor organe vitale fără pedeapsa legii.
  • Oamenii aflaţi în „moarte cerebrală” trebuie hrăniţi, îngrijiţi, supravegheaţi şi testaţi pentru compatibilitatea cu primitorii de organe. La nevoie sunt resuscitaţi.
  • În perspectiva extragerii de organe, oamenii aflaţi conform definiţiei în moarte cerebrală primesc intravenos medicamente pentru îmbunătăţirea circulaţiei şi a activităţii inimii, precum şi antibiotice sau heparină (care poate duce la hemoragii cerebrale!). Ei sunt „condiţionaţi”, adică ţinuţi în viaţă prin toate mijloacele, deoarece e vorba de prelevarea de organe vitale.
  • Oamenii definiţi ca fiind în „moarte cerebrală” sunt calzi, iar digestia, metabolismul şi respiraţia celulară funcţionează. De obicei sunt subfebrili, dar ocazional pot dezvolta şi febră. Tensiunea nu este constantă, ci creşte mai ales în timpul prelevării organelor.
  • La oamenii aflaţi în „moarte cerebrală” au loc în continuare hematopoeza, diviziunea celulară şi chiar vindecarea rănilor.
  • Sistemul renal este intact, se filtrează în continuare sângele, iar urina se formează şi se elimină. Sunt produşi în continuare hormoni, chiar şi cei produşi în creier, a căror prezenţă poate fi dovedită în fluxul sanguin.
  • În „moartea cerebrală” sunt detectabile 17 reflexe la bărbati şi 14 reflexe la femei. Bărbaţii aflaţi în „moarte cerebrală” pot avea încă erecţii.
  • Cei aflati în moarte cerebrală pot reacţiona la stimuli externi. De asemenea, uneori apar mişcări ale membrelor superioare şi inferioare.
  • Conform Ministerului Sănătăţii din România, «protocolul de menţinere a potenţialului donator are ca deziderat: menţinerea în parametri optimi a funcţiilor organelor ce urmează a fi transplantate, implicit a cordului, în acest scop fiind necesară menţinerea homeostaziei generale
  • Cel mai impresionant este faptul că femeile aflate în „moarte cerebrală” în unele cazuri pot aduce pe lume un copil sănătos. Cea mai lungă perioadă de sarcină cunoscută până acum a unei femei aflate în moarte cerebrală a durat 107 zile; ea a dat naştere prin cezariană unui băieţel, care ulterior s-a dezvoltat normal.

Poate că unii dintre voi nu vor dori să creadă realitatea sinistră pe care v-o prezint eu aici despre recoltarea de organe şi vor spune: „Ei, ce mă mai interesează ce se petrece cu mine, dacă sunt mort şi nu mai simt nimic!”. Dar sunteţi siguri că nu veţi mai simţi nimic? Chiar când se face EEG (electroencefalograma) şi aceasta arată un traseu plat în toate derivaţiile, nu avem nicio dovadă că organismul nostru nu ar mai simţi nimic sau conştiinţa noastră, spiritul nostru ar fi dispărut… Bănuim, dar nu putem fi siguri. De ce? Pentru că ştiinţa nu poate dovedi sau măsura starea de conştiinţă şi deci nu poate stabili când spiritul nostru moare sau părăseşte trupul. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu personal nu vreau ca dreptul meu la viaţă să fie anulat pe baza lipsei unor unde cerebrale.

Cât sunt de câstigaţi cei care primesc organe transplantate?

Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele!

În primul rând, trebuie să ştiti că din cauza tulburărilor psihice şi sufleteşti grave cauzate de această constelaţie „donator-primitor”, a apărut prompt şi o ramură a psihiatriei (OTP, Organ Transplantation Psychiatry) care se ocupă de persoanele aflate pe lista de aşteptare pentru a primi organe, dar şi de persoanele care au primit deja un organ transplantat!

Pentru mulţi oameni nu este deloc simplu să trăiască cu un organ străin. Unii au o relaţie ciudată cu organul, îi dau un nume şi vorbesc cu el, alţii pur şi simplu nu-l pot accepta ca pe ceva care face parte din ei. Poate că există motive întemeiate pentru asta. Unii se luptă permanent cu remuşcările de a fi participat la moartea altor oameni. Mulţi îşi doresc să ştie al cui organ l-au primit, ziua în care ei l-au primit fiind ziua morţii altcuiva; acest lucru îi chinuie (aşa cum este şi normal, omenesc). În acelaşi timp, ei şi familiile lor sunt (trebuie să fie!) recunoscători donatorului! Există nenumărate relatări ale oamenilor care au primit organe şi a căror personalitate s-a modificat după transplantare, unii au căpătat de pildă alte gusturi în ceea ce priveşte mâncarea, alţii aveau coşmaruri permanente sau halucinaţii, alţii intrau în depresii prelungite cu dorinţa de moarte, majoritatea spuneau că nu reuşeau să integreze organul străin în corpul lor… De asemenea, cei mai mulţi oameni care au primit organe nu mai pot duce o viaţă normală după transplantare, de aceea nu rareori întâlnim oameni care au fost supuşi unor operaţii de transplant de organe de mai multe ori!

Cam pe aici vin unii cu obiecţii de genul „Păi, săracii oameni, dacă nu primesc organe noi vor muri!”  Tot ce se poate. Un lucru însă să va fie clar – din cauza transplantării un om moare întotdeauna: donatorul sau recipientul! Ştiu că sună dur, dar asta e viaţa… Mi se pare îngrozitor de manipulativ (şi e o strategie!!) să se facă afirmaţii de genul „Anual mor 14.000 de oameni din cauză că nu sunt suficiente organe de transplantat”!! Este o minciună sfruntată. Acei oameni mor din CAUZA unei boli care le distruge un organ sau uneori chiar din cauza „tratamentelor” alopate care la rândul lor distrug consecvent organele! Nimeni nu moare din cauză că nu i se transplantează un organ! Se încearcă aici aceeaşi strategie divide et impera aplicată şi la vaccinare (cu imunitatea turmei), în ideea că oamenii se vor sfâşia între ei într-o controversă eternă, fiecare cu interesele şi cu adevărul lui, iar în acest timp afacerea miliardelor câştigate din afacerea donării de organe merge mai departe, în lipsa unei dezbateri publice informate.

Nu mai vorbim că foarte mulţi recipienţi mor din cauza complicaţiilor apărute în urma transplantului – asta se uită foarte repede. Posibilele complicaţii încep cu respingerea organului de către organismul recipientului, efectele secundare ale terapiei, infecţii, sângerări, insuficienţa organului sau tumori canceroase apărute în special după „tratamentul” intensiv cu imunosupresive.

Trebuie menţionat aici şi faptul că un transplant nu înseamnă vindecare!! Când un organ nu mai funcţionează cum ar trebui, acest lucru are o cauză profundă, care de multe ori are un sens biologic. Înlocuirea organului nu va rezolva cauza, ci doar va oferi cel mult o bucăţică în plus de viaţă, în nişte condiţii calitative îndoielnice.

Un pacient care a primit un organ nou (de ex. ficat) va plăti anual pentru medicamente o sumă de cca. 150.000 de euro!

După 5 ani de la transplantare, statistica ne spune că mai funcţionează doar 71% dintre rinichi, 67% dintre pancreasuri, 70% dintre inimi, 50% dintre ficaţi şi 55% dintre plămâni. Dar ce se petrece după 5 ani şi cu restul de 39%, 73%, 30%, 50% respectiv 45% dintre pacienţi? O parte dintre aceştia sunt din nou pe listele de aşteptare pentru un al doilea organ, iar alţii au decedat. Statisticile nu oferă nicio informaţie despre ei.

Dr. J. Loibner: „În realitate, transplantarea de organe nu mai reprezintă o senzaţie în medicină şi mulţi oameni au reuşit astfel să supravieţuiască. Pe de altă parte, succesele reale în ce priveşte durata vieţii câştigate astfel şi mai ales calitatea acestei vieţi sunt prezentate public într-un mod mult prea optimist. Aşteptările faţă de fezabilitatea tehnică a vieţii sunt prea mari. Se vorbeşte de „vindecare” prin transplantare de organe, care de fapt nu este niciodată vindecare, ci doar o supravieţuire în condiţii reduse de sănătate şi în dependenţă de medicamente”.

In dubio pro vita

Un alt aspect care nu e deloc de neglijat: între anii 2000-2005, dr. Deutschmann (pe atunci directorul unei echipe de transplant) a analizat şi studiat 224 de protocoale de moarte cerebrală semnate de doctori. La 70 de cazuri (deci o treime!!), protocoalele erau greşite sau incomplete.

Medicii trebuie să raporteze posibilii donatori de organe (deci încă de aici se încalcă legea confidenţialităţii datelor medicale!!!). Raportarea se face fără înştiinţarea şi permisiunea aparţinătorilor. În 2012, în Germania au fost raportaţi de către secţiile de urgenţă 2594 de potenţiali morţi cerebrali (deci reţineţi, potenţiali, adică nici nu se diagnosticase moartea cerebrală, dar ei erau deja raportaţi!!!), la care au fost chemaţi coordonatorii de transplant („agenţii autorizaţi”  sau „contabilii morţii cerebrale” ), iar „moartea cerebrală” a putut fi diagnosticată doar la 1584 (61%), dintre care 1046 au fost transformaţi în donatori de organe (66% dintre cei cu eticheta de „moarte cerebrală” şi 40% din numărul total!).

În altă ordine de idei, se cunosc deja mii şi mii de cazuri când oameni diagnosticaţi cu moarte cerebrală şi-au revenit după ce au fost îngrijiţi corespunzător şi trăiesc în continuare, bine sănătoşi. Deci cum poate o metodă de diagnosticare să fie „sigură”  când „morţii cerebrali” se trezesc?? La fel cum şi vaccinarea ne „protejează” fiindcă asta ne spune propaganda medicală??

Şi ce efecte subtile are simpla existenţă a acestui diagnostic de „moarte cerebrală”  asupra atitudinii medicilor, asupra modului cum este privit şi îngrijit un pacient, asupra implicării cu care personalul medical ar trebui să lupte pentru supravieţuirea unui pacient?

Cine are dreptul să decidă momentul când măsurile de terapie se transformă din „centrate pe pacient” în „centrate pe primitorul de organe”?? Ce-o fi în sufletul asistentelor medicale de la terapie intensivă când se ocupă cu dăruire de un pacient, până când este exprimată suspiciunea de „moarte cerebrală”? O soră medicală relatează: „De pe o clipă pe alta se schimbă nu numai statutul «obiectiv» al pacientului din grav rănit în mort cerebral, «cadavru viu», ci se schimbă şi dispoziţiile cu privire la îngrijirea lui: în locul măsurilor care să-l ajute pe pacient, se aplică alte măsuri, menite să păstreze cu orice preţ funcţiile vitale ale organelor, în scopul prelevării acestora. Această aşa-numită «condiţionare» a donatorului îi aruncă pe asistenţii medicali într-o situaţie emoţională greu de suportat.” Oare se gândeşte cineva şi la problemele sufleteşti pe care le creează industria de transplantare personalului medical implicat?

Nimeni nu poate să spună cu certitudine dacă pacientul/muribundul nu simte această schimbare în „tratamentul” primit. Comunicarea între oameni nu are loc doar prin limbaj, ci mai ales prin sentimente, prin vibraţii şi prin energia cardiacă (prea puţin studiată!). În plus, pacientul nu arată a „mort”, sângele îi circulă, e cald, respiră şi nu se deosebeşte practic cu nimic de pacienţii care sunt îngrijiţi ca să se însănătoşească. Şi pentru aparţinătorii pacienţilor imaginea vie a celor dragi se contrazice flagrant cu orice diagnostic de moarte.

Dacă aveţi încredere atât de mare – ca şi la vaccinare – în opiniile „experţilor” şi în integritatea personalului medical (şi numai dacă aveţi nervi de oţel), vă recomand să urmăriţi prezentarea psihologului german Roberto Rotondo (care a fost ani de zile asistent medical!), unde începând cu minutul 5:00 puteti urmări pe viu cum începe testarea unui pacient în vederea diagnosticului de moarte cerebrală.

Zach Dunlop, de exemplu, este un tânăr care a avut norocul să aibă un văr care era asistent medical la terapie intensivă şi care nu s-a mulţumit cu diagnosticul de „moarte cerebrală” primit de la medicii care deja se pregăteau să recolteze organele, ci şi-a scos briceagul şi l-a zgâriat pe talpă pe Zach, astfel obţinând o reacţie care i-a dovedit că Zach era încă în viaţă!! Zach şi-a revenit şi trăieşte şi acum bine mersi. Ah, iar la interviu a povestit cum îi auzise pe medici diagnosticându-l cu moarte cerebrală!!

Aspectele etice, morale şi concepţia personală despre viaţă

În contextul donării de organe, este foarte interesantă concepţia fiecăruia dintre noi despre viaţă. Reacţia personală la acest subiect poate fi un barometru care ne arată cum gândim cu adevărat despre viaţă, despre oameni, despre noi înşine în final. Ca atare, dacă suntem de acord cu perspectiva dictată de industria transplantului, cum că viaţa noastră ar depinde exclusiv de funcţiile cerebrale, atunci într-adevăr viaţa ia sfârşit prin dispariţia funcţiilor cerebrale măsurabile tehnic – aşa-zisa moarte cerebrală. După motto-ul «scos ştecherul din priză – stins televizorul» se poate atunci utiliza restul «maşinăriei» fără remuşcări.

Mult mai dificil este să susţinem aşa ceva dacă noi considerăm trupul nostru ca un cadou, ca un templu divin, sau dacă mergem şi mai departe şi avem convingerea că există o viaţă înainte de naştere şi o viaţă după moarte, iar trupul este de fapt un instrument al sufletului, construit de suflet în mod individual în viaţa de dinainte de concepţie, cum descrie de ex. pedagogul Rudolf Steiner în prelegerile lui despre karma. În acest punct ne-am putea întreba, în funcţie de convingerile personale şi de nivelul de evoluţie spirituală la care am ajuns, oare cum trăieşte spiritul donatorului donarea de organe şi ce fel de legătură va uni destinul donatorului cu ale celor care primesc organele (ştiut fiind din statistici că aprox. 95% dintre donatori nu au luat ei înşişi decizia de a-şi dona organele!!).

Dacă punem sub semnul întrebării conceptul de moarte cerebrală, singura consecinţă logică este punerea sub semnul întrebării a întregii industrii a transplantului.

Următorul exemplu este menit să ne demonstreze cât de îndreptăţite sunt aceste semne de întrebare: Renumitul neurochirurg şi docent la Harvard dr. Eben Alexander a avut ocazia să se convingă pe propria piele că starea de conştienţă nu este neapărat legată de creier. Cu cuvintele lui: „Am pătruns în lumea conştiinţei care există dincolo de limitele creierului fizic”. Neurochirurgul s-a îmbolnăvit în 2008 şi a intrat în comă, pierzându-şi funcţiile cerebrale care controlează gândurile şi emoţiile. După 7 zile de comă, când medicii îl abandonaseră şi discutau despre debranşarea aparatelor, neurochirurgul s-a trezit brusc, şi-a revenit şi şi-a reluat viaţa normală. În cartea Proof of heaven (Dovada că Raiul există), el relatează trăirile fascinante pe care le-a avut în experienţa lui şi cum acestea i-au transformat cu totul perspectiva asupra vieţii şi morţii. Întrucât dr. Alexander este o capacitate în domeniul lui, e de sperat că şi colegii lui vor citi cartea şi mai ales să sperăm că acest consens actual despre aşa-zisa „moarte cerebrală” va fi supus unei dezbateri oficiale. Dr. Alexander a constatat din proprie experienţă că viaţa nu se sfârşeşte cu moartea clinică şi că există o stare de conştienţă care nu e legată de creier. Citiţi cartea, nu veţi regreta!

Prelevarea de organe

Pentru a putea lua o hotărâre responsabilă pro sau contra donării de organe, trebuie să cunoaştem în detaliu procedura unei prelevări de organe, nu să citim o broşură colorată şi să ne agăţăm de iluziile vândute de mafia medicală. Pe undeva e o situaţie asemănătoare cu propaganda agresivă pentru vaccinare, asezonată cu mustrările de conştiinţă care ţi se impun dacă nu vrei să-ţi injectezi copilul cu substanţe neurotoxice ca să nu periclitezi „imunitatea de turmă”. La donarea de organe se insinuează că nu eşti generos, nu eşti un bun membru al societăţii, eşti asocial etc. dacă nu semnezi pentru a fi spintecat şi ciopârţit de viu! Dar dacă e ceva bun şi nobil, de ce se manipulează, prezentând publicului larg doar o singură faţetă a problematicii??

Pauline W. Chen, chirurg care lucrează în industria transplantării şi pare convinsă de diagnosticul de moarte cerebrală (!!), îşi descrie sentimentele astfel: „În ciuda a tot ceea ce ştiu despre moartea cerebrală, tot mai am momente de nesiguranţă. De multe ori, când tai cu scalpelul pielea caldă şi moale a unui donator şi văd roşul debordant de sânge bine oxigenat, vechile îndoieli ale mamei mele se furişează în creierul meu. M-am surprins gândindu-mă la vieţile donatorilor şi le-am întrebat pe asistentele care au stat de vorbă cu familiile acestora ce impresie şi-au făcut. În timp ce dau la o parte intestinele care încă se contractă şi trec din greşeală cu mâna peste ce a mai rămas din digestia lor, nu mă pot împiedica să mă întreb oare ce au mâncat ultima oară şi dacă atunci, la acea masă, au avut vreo premoniţie despre ceea ce li se va întâmpla. În timp ce privesc ultimele picături de energie frenetică a inimilor lor cum se disipează în nefiinţă, simt un regret că eu sunt singurul martor la sosirea tăcerii eterne şi că membrii familiei s-au despărţit de cei dragi cu sunetul inimii bătând în monitor. Nu numai o dată, în timp ce recoltam organe, am avut îndoieli. Dar nu aşa cum se temea mama, din cauză că donatorii nu erau suficient de morţi; ce simţeam era regretul că trebuia să-i ţin în viaţă în acest fel.”

Medicul şi parlamentarul german Dr. Wolfgang Wodarg a făcut o cerere de a participa la o şedinţă de recoltare de organe şi a fost refuzat cu explicaţia că „scena” arată ca un câmp de bătălie şi nu poate fi suportată de niciun spectator. În timpul explantării, se ajunge la pierdere totală de sânge, în timp ce pe podea se întind prosoape şi preşuri pentru ca medicii „recoltatori” să nu stea în amestecul de apă şi sânge care se adună pe jos. Când se recoltează şi ţesuturi şi oasele mari, restul de cadavru trebuie apoi să fie mai întâi „stabilizat” pentru îmbălsămare (de ex. cu cozi de mătură), împăiat şi cusut. Ochii scoşi sunt lipiţi cu pansamente sau înlocuiţi cu ochi de sticlă.

Ştiaţi că…?

  • Prelevarea de organe se face de regulă noaptea, după ce asistentele îl aduc pe „donatorul”  ventilat din sala de terapie intensivă în blocul operator. „Donatorul” este poziţionat pe masa de operaţie. Acest lucru poate provoca mişcări ale corpului „donatorului” care pot nelinişti personalul medical prezent. De asemenea, pot apărea căderi de tensiune la „donator” care să „necesite” prevenirea morţii cardiace, cu alte cuvinte resuscitarea „mortului”.
  • Donatorul este legat de mâini şi de picioare, pentru a se evita mişcările; la un mort nu este nevoie de asemenea măsuri; de asemenea, este dezinfectat şi acoperit cu pansamente sterile.
  • Donatorului i se administrează medicamente relaxante şi adesea cu efect anesteziant, care conţin analgezice. Mulţi anestezişti renunţă însă, la sfatul anumitor organizaţii medicale, la utilizarea anesteziilor şi analgezicelor. Problema Asociaţiei Medicilor este că aplicarea procedurilor de anestezie confirmă faptul că la persoanele aflate în „moarte cerebrală” este vorba de fapt de oamenii încă vii. Cu alte cuvinte, se ia în calcul cu bună ştiinţă probabilitatea ca „donatorii” să simtă durerea în timpul prelevării organelor.
  • La o prelevare multiviscerală, care poate dura mai multe ore, „donatorul” branşat la aparatul de ventilaţie este „prelucrat” de diverse echipe coordonatoare de transplant, alcătuite din până la 20 de medici.
  • În timpul prelevării de organe, medicii anestezişti sunt obligaţi să menţină funcţiile vitale ale donatorului până când ultimul organ a fost înlăturat. Dacă e nevoie, trebuie să administreze medicamente, lichide, în unele cazuri chiar sânge proaspăt sau plasmă pentru a asigura echilibrul metabolic al donatorului.
  • Pacienţii aflaţi în „moarte cerebrală” rămân conectaţi la aparatele de ventilaţie şi la monitoare până la inducerea stopului cardiac.

Despre anestezierea morţilor cerebrali

În contextul donării de organe s-a petrecut tot mai des să se observe aşa-zisele „reflexe spinale”, adică mişcări spontane ale morţilor cerebrali, care evident deranjează procedura de recoltare a organelor acelor persoane. Aşa s-a început cu anestezierea „morţilor” sau cu administrarea unor medicamente care să ducă la relaxarea completă a muşchilor! Totuşi, întrucât un pacient nu are voie să mai aibă nicio urmă de medicament în sânge, DSO (Asociaţia Germană pentru Transplantare) recomandă „pentru evitarea reacţiilor autonome administrarea de substanţe relaxante (de ex. Pancuronium 0,15- 0,20mg/kg/greutate corporală). Creşterea indusă vegetativ a tensiunii şi a frecvenţei cardiace poate fi evitată prin administrarea, de ex., de Fentanyl 0, l-0,3mg/kg/greutate corporală”. Ce este creşterea indusă a tensiunii şi ce este Fentanyl-ul? O creştere indusă vegetativ a tensiunii apare când „ne sare inima în gât”, când începem brusc să transpirăm, când tragem o spaimă soră cu moartea, atunci se vede reacţia sistemului nervos vegetativ. Creşterea tensiunii vine de la producţia accelerată de adrenalină. Adrenalina apare în situaţii de frică, durere sau stres îngrozitor. Fentanyl-ul nu este un simplu medicament, este un opiat şi un anestezic de vreo 120 de ori mai putemic decât opiumul!! Aici este momentul în care trebuie să ne întrebam: DE CE oare se consideră că „mortul” ar putea trece prin asemenea stări de fricădurere sau stres îngrozitor încât să aibă nevoie de asemenea anestezice??
Vă las să judecaţi cu propriul vostru discernământ.

Alte detalii despre donarea de organe
 Cetăţenii primesc informaţii distorsionate, cu toate că Ministerul Sănătăţii şi alte organisme competente sunt responsabile cu elucidarea „actului de transplantare”.  Suntem practic dezinformaţi atunci când semnăm: „Sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem…”  din moment ce organele sunt extrase dintr-un corp cu metabolism activ, deci viu!!
• „Când informăm societatea despre prelevarea de organe, nu mai obţinem organe”. Prof. Pichlmair
• Drepturile individuale şi de confidenţialitate a datelor pacienţilor sunt anulate: medicii sunt obligaţi să anunţe la cel mai apropiat centru de transplantare orice potenţial donator de organe. Această informare se face fără înştiinţarea şi acordul aparţinătorilor. De asemenea, tot mai multe spitale au coordonatori de transplant proprii.
• Potenţalii donatori sunt tipizaţi deja înainte de constatarea morţii cerebrale. Ei primesc uneori preventiv şi antibiotice, în interesul primitorilor de organe.
• Din 100 de pacienţi susceptibili de a deveni donatori, 94 nu deţin card de donator şi nu şi-au dat niciodată personal consimţământul pentru a li se recolta organele.
• Activitatea echipelor mobile de diagnosticare a morţii cerebrale, care sunt trimise de centrele de transplant în „clinicile donatoare”, încalcă legea transplantului. Această lege stabileşte că moartea cerebrală ireversibilă trebuie confirmată de doi anestezişti reanimatori, cu experienţă în terapie intensivă, sau de un anestezist reanimator şi un neurolog sau un neurochirurg. Independenţa însă nu este garantată atunci când cel care pune diagnosticul vine de la centrul de transplant. Legea stabileşte clar separarea strictă între confirmarea morţii cerebrale şi prelevarea de organe.
• Anesteziştii reanimatori sunt obligaţi să confirme moartea cerebrală – în scopul prelevării de organe – de două ori la interval de mai multe ore. Durata de aşteptare se poate reduce însă la zero prin analize suplimentare cu diverse aparate. Există, de asemenea, multe diagnostice eronate.
• Se exercită presiune financiară asupra clinicilor şi asupra medicilor din spitale, pentru a participa la prelevarea de organe. Medicii şi spitalele obţin în prezent recompense financiare de la asigurările medicale şi subvenţii publice.
• Medicii din spitale implicaţi în diagnosticarea morţii cerebrale şi în prelevarea de organe obţin sume fixe de decontare.
• Clinicile de donare primesc diferite sume fixe. În Germania, de exemplu, pentru scoaterea unui organ se plătesc 2.090 euro, la multi-prelevare 3.370 euro, la întreruperea în timpul prelevării 2.090 euro. În Croaţia multi-prelevarea se plăteşte cu 7.000 de euro, în Spania cu 6.000 de euro.
• „Plăţile” efectuate ulterior de primitorii de organe se ridică la nivelul sutelor de mii de euro, iar costurile tratamentelor cu imunosupresive pentru împiedicarea respingerii organelor transplantate aduc industriei farmaceutice câştiguri de miliarde în fiecare an!

Sursa: Convenţia pentru prevederile de decontare în conformitate cu Legea Transplantului din 01.03.2004 („Compensarea faţă de spitale în cazul donării post-mortem”)

Aparţinătorii

Ştiati că… aparţinătorii sunt victime?
• luaţi prin surprindere
• în stare de şoc
• neinformaţi
• presaţi de timp
• manipulaţi de medici
În condiţiile de mai sus, mulţi aparţinători se declară de acord să doneze organele celor dragi, semnând pe textul declaraţiei: „Declar că înţeleg gestul meu ca fiind un act profund umanitar”! Totuşi, când încep să-i bântuie coşmarurile, ei conştientizează faptul că speranţa lor că din ceva rău a ieşit ceva bun nu s-a împlinit, pentru că nu are cum să se împlinească.
Urmarea este de multe ori o traumă enormă:
• remuşcări că l-au lăsat singur pe cel drag în ultimele clipe de viaţă;
• groază, după ce s-au informat mai exact asupra procesului de recoltare a organelor;
• furie pentru că – într-o clipă de mare restrişte personală – li se impune practic asumarea răspunderii pentru moartea cuiva.

Toate acestea sunt trecute sub tăcere pentru public.

În SUA, de exemplu, un ordin federal emis în 1998 le interzice medicilor, asistentelor, preoţilor din spitale şi altor lucrători din domeniul sanitar să vorbească cu familia unui potenţial donator fără obţinerea în prealabil a aprobării din partea sistemului regional de prelevare de organe! Dacă există potenţial pentru transplant, un „solicitant desemnat”, cu pregătire specială, vizitează mai întâi familia pacientului, inclusiv familiile care se opun categoric donării de organe. Dacă cineva din spital vorbeşte mai întâi cu familia pacientului, spitalul îşi riscă acreditarea şi posibil finanţările federale. De ce? Dr. Paul Byrne explică: „Pentru că «solicitantul special» are pregătire în marketingul transplantării, ştie să «vândă» conceptul de donare de organe, folosind anumite expresii cu greutate emoţională, cum ar fi «să oferi darul vieţii», «inima omului pe care-l iubiţi va bate în altcineva» şi alte asemenea platitudini, toate lipsite de o semnificaţie autentică. Nu uitaţi că industria de transplant şi donare este o afacere de multe miliarde de dolari.”

Cu alte cuvinte, haideţi semnaţi aici că doriţi să nu mai bată inima în corpul omului pe care-l iubiţi, care devine astfel un aşa-zis donator-cadavru cu inima bătândă (heart beating cadaver donor), lăsaţi-ne să-i scoatem inima când încă bate şi s-o transplantăm la altcineva, care ne plăteşte nouă nişte sute de mii de dolari pentru acest „dar al vieţii”.

Oare un om diagnosticat cu moarte cerebrală este doar un mort al cărui organism simulează viaţa? Sau este un om viu care a intrat în procesul morţii, dar a cărui viaţă încă nu s-a sfârşit şi de aceea trebuie respectată?

Alte detalii relevante despre prelevarea organelor
• Când este incizat corpul donatorului de la gât până la simfiza pubiană, apar creşteri de tensiune, de frecvenţă cardiacă şi de adrenalină. De asemenea, pot apărea înroşiri ale pielii şi semne de transpiraţie. La operaţii „normale”, asemenea semne sunt considerate reacţii la durere, dar nu şi la pacienţii „morţi cerebral”.
• Toracele se deschide cu un fierăstrău special. Iar apoi se desface peretele abdominal şi se fixează.
• Organele sunt „eliberate” în timp ce inima continuă să bată, apoi sunt pregătite pentru recoltare.
• Conservarea organelor este foarte importantă. În acest scop, ele sunt „clătite” cu un lichid răcit (soluţie de perfuzie 4°C). Pentru aceasta, medicii montează catetere speciale, tuburi micuţe şi subţiri.
• Când în corpul încă viu pătrunde lichidul rece care urmează să elimine sângele, uneori cresc tensiunea sau frecvenţa cardiacă sau se observă spasme.
• Concomitent, asistenţii ţin lobii peretelui abdominal deschişi pentru ca operatorii să toarne rapid căni întregi de apă cu gheaţă pentru răcirea organelor şi apoi să aspire apa respectivă. Sângele trebuie de asemenea aspirat cât se poate de complet la această procedură.
• Abia prin recoltarea organelor, la pacientul aflat în „moarte cerebrală” se instalează decesul.
• Echipele de prelevatori recoltează unul câte unul toate organele, verificând calitatea acestora pe mesele de preparare, după care părăsesc sala de operaţie cu recipientul frigorific în care se află organele respective. Adesea, în final rămân doar asistenţii în sala de operaţie, cu sarcina de a umple cu vată sau cu tifon cadavrul măcelărit şi de a coase la loc tăieturile imense.
• O moarte paşnică şi decentă alături de aparţinători sau prieteni nu este posibilă în cazul recoltării de organe. Cine îşi dă acordul pentru donare de organe trebuie să ştie că va muri în atmosfera sterilă a unei săli de operaţii, printre medici şi asistenţi, cu anestezie sau fără (şi nimeni nu ştie până în ziua de azi ce simte donatorul când i se recoltează organele!).
• Putem oare să înlocuim aşa uşor imaginea omului ca „trup, suflet şi spirit” cu modelul mecanicist al medicinei de transplantare? Conştiinţa omului, subconştientul nu pot fi măsurate ştiinţific, de aceea nu se poate cunoaşte clipa când sufletul părăseşte trupul!

Pentru credincioşi

Poziţia BOR în această controversă este de o ambivalenţă atroce! BOR este în principiu de acord cu ciopârţirea celor care se află în nou definita „moarte”, dar… „Moartea, ca despărţire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării trupului ca un obiect, care să poată fi folosit după bunul plac al unor terţe persoane.”
Sau: [Transplantul] „să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane” – păi CUM, când persoana nu este moartă nici după criterii biologice şi nici după criterii bisericeşti??????
Apoi se mai precizează: „Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, ramâne o taină. Nimeni nu va putea spune cu precizie că separarea aceasta coincide cu moartea cerebrală; poate să coincidă, poate să preceadă sau poate să urmeze morţii cerebrale.” – se poate mai ambivalent decât atât?
Dar mai târziu avem… „Biserica binecuvântează orice practică medicală în vederea reducerii suferinţei din lume, prin urmare şi transplantul efectuat cu respect faţă de primitor şi de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neînsufleţit trebuie să aibă parte de tot respectul nostru.” – din nou abureală fără niciun fel de substanţă!

În schimb, Papa loan Paul al II-lea a declarat într-o scrisoare din februarie 2005 adresată Academiei Ştiinţifice Papale: „Există confirmări medicale şi ştiinţifice copleşitoare pentru faptul că încheierea totală şi ireversibilă a oricărei activităţi a creierului nu reprezintă o dovadă a morţii. Dispariţia totală a oricărei activităţi cerebrale este imposibil de constatat. Ireversibilitatea este o prognoză şi nu un fapt constatabil medical. În ziua de astăzi, mulţi pacienţi care cu ani în urmă ar fi fost consideraţi cazuri fără speranţă pot fi trataţi cu succes.[…] Un diagnostic al morţii pus exclusiv pe baza criteriilor neurologice este teorie, nu este un fapt ştiinţific. Nicio lege nu ar trebui să încerce să legalizeze un act care este prin el însusi o fărădelege.[…] Repet: o prevedere legală care aduce prejudicii dreptului natural la viaţă al unui om nevinovat este nedreaptă şi ca atare nu poate avea nicio valoare de lege. De aceea apelez din nou cu toată puterea la toţi politicienii, să nu emită legi care să ameninţe din rădăcină viaţa cetăţenilor prin ignorarea demnităţii persoanei.[…] A pune capăt unei vieţi nevinovate în încercarea de a salva altă viaţă, cum se petrece în cazul transplantării de organe vitale, nu atenuează cu nimic fărădelegea prin care i se ia viaţa unui om nevinovat. Nu se poate face un rău pentru ca din el să iasă ceva bun.”

Asociaţia Profesională a Cadrelor Sanitare din Germania: „Demnitatea omului şi respectul faţă de moarte trece pe planul al doilea în faţa intereselor transplanturilor medicale şi a intereselor economice.” (Roberto Rotondo, broşura Donarea de organe, 2002)

Turistul ca depozit de piese de schimb

Aveţi mare grijă, România se află pe primele locuri la numărul de „donatori” de organe (benevoli sau nu!). Un alt aspect pe care sigur nu-l cunoaşteti este că în fiecare ţară se aplică alte criterii pe baza cărora puteţi fi definiţi ca morţi. Iar dacă vă prinde „moartea cerebrală” în vacanţă într-o ţară străină, se aplică criteriile valabile în acea ţară (cu excepţia cazului când aveţi la voi o declaraţie internaţională, semnată la notar, că vă opuneţi 100% donării de organe).
În Bulgaria, de exemplu, se merge în mod agresiv pe ideea de consimţământ implicit, deci dacă se apucă băieţii să vă lipească eticheta cu moartea cerebrală şi nu aveţi declaraţie oficială şi nu sunteţi înregistraţi în registrul oficial împotriva donării de organe, riscaţi să deveniţi automat donatori de organe, chiar dacă aparţinătorii voştri se opun, deoarece este mare nevoie de organe!!!
Din literatura găsită de mine, reiese că în 1990 Danemarca era singura ţară din Europa al cărei Consiliu de Etică nu a acceptat moartea cerebrală ca şi criteriu al morţii. Nu am găsit date mai noi.

Iată un tabel despre cum se efectuează testele pentru constatarea morţii cerebrale în diverse ţări din Europa, ca să vedeţi cam care sunt criteriile „ştiinţifice” de obţinere a paşaportului spre moarte.

Ministerul Social şi al Sănătăţii din Spania are un aşa-numit Ghid practic pentru procesul donării de organe (Good Practice Guidelines in the Process of Organ Donation). Am să vă comentez câteva pasaje şi vă las să judecaţi singuri despre ce este vorba. „Moderatorii [în discuţiile cu aparţinătorii muribunzilor] trebuie să procedeze în mod deschis faţă de orice rezultat al discuţiilor şi să facă eforturi pentru a obţine întotdeauna permisiunea de donare de organe [ăsta e deja un paradox care arată adevăratele intenţii!]. Foarte importantă este crearea unei relaţii profesionale, de susţinere, pentru ca aparţinătorii să poată câştiga încrederea necesară pentru acceptarea unei donări de organe [lupul în piele de oaie!]. Astfel, moderatorul trebuie să cunoască şi să utilizeze strategiile de comunicare necesare [deci manipulare profesionistă]. Discuţia cu aparţinătorii este structurată şi decurge în mai multe faze: deschiderea discuţiei, comunicarea morţii, rugămintea de a dona organe şi încheierea discuţiei. Această ordine trebuie întotdeauna respectată, este extrem de important ca aparţinătorii să înţeleagă mai înainte de orice că persoana dragă este moartă, înainte de a fi exprimată rugămintea de a dona organele [evident, aparţinătorii nu au voie să fie informaţi că „mort cerebral” nu este acelaşi lucru ca şi „mort”]. Rugămintea de a dona organele trebuie exprimată direct, clar şi în cuvinte simple. Coordonatorul de transplant poate menţiona că donarea de organe este o posibilitate, un drept, un privilegiu sau o şansă de a ajuta alţi oameni. Rugămintea poate fi formulată numai după ce membrii familiei au înţeles că persoana respectivă este moartă [adică cineva trebuie să le explice aparţinătorilor că acea persoană este moartă, lucru care altfel nu corespunde cu ceea ce văd aceştia!!]. Dacă aparţinătorii refuză să doneze organele, se pot face încercări de a determina schimbarea părerii [deci a se insista!!]. Coordonatorii trebuie să ia parte la cursuri speciale pentru a modera discuţiile cu aparţinătorii[deci toată treaba se face sistematic!!].”

În aceste condiţii, nu ne mai miră că Spania este fruntaşă în Europa la numărul de organe „donate”!!

În Austria se aplică „regula dezacordului”, adică dacă vrei să eviţi spintecarea de viu trebuie să te înscrii în registrul central naţional de refuz al donării de organe. Având în vedere că petrecem aproape în fiecare an o perioadă din vacanţă în Austria, noi deja am completat şi am trimis prin poştă formularele! [n.a.]

Ce e de făcut dacă nu vrem să donăm organe

În România, din fericire, încă se aplică „regula consimţământului”. Dacă până la acest punct al articolului aţi realizat că NU doriţi să vi se extragă organele (pe baza unor criterii controversate) în timp ce inima vă bate, atunci puteţi să vă înscrieţi în Registrul naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, completând următoarea declaraţie pe care apoi o legalizaţi la notar:

DECLARAŢIE

Subsemnatul […], domiciliat în localitatea […], ţara […], născut la data de […], în localitatea […], judeţul […], ţara […], cu CNP […], fiul lui […] şi al […], informat(ă) şi conştient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane, în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, declar că NU sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru organe, ţesuturi şi celule. De asemenea, NU sunt de acord ca în cazul unei traume cerebrale să se facă asupra mea teste de diagnosticare a morţii cerebrale!

Potrivit legii, asupra hotărârii mele pot reveni oricând, cu condiţia ca actul scris de revenire să fie semnat şi de doi martori.

Data …………………………….

Semnătura …………………….

Notar …………………………..

Recoltarea de organe împiedică o moarte demnă

Moartea este mult mai mult decât încetarea funcţionării unui organ. Oamenii nu sunt compuşi din bucăţi. Natura nu funcţionează aşa. Omul este o unitate biologică, alcătuită din trup, spirit şi suflet. Chiar dacă tagma medicală implicată în industria transplantării ne vede altfel, suntem mult mai mult decât suma „componentelor” noastre… La diagnosticul (de multe ori pripit) de „moarte cerebrală”, întregul organism este încă în viaţă, vital, şi doar creierul este vătămat uneori ireversibil. Este adevărat că aproape toţi cei ale căror funcţii cerebrale încetează cu adevărat ireversibil sunt sortiţi morţii şi este de înţeles că unii oameni nu sunt dispuşi să rămână ani în şir într-o stare vegetativă, atârnaţi de aparate. Dar acest lucru se poate evita şi altfel, anume completând încă în timpul vieţii o declaraţie (în Germania se numeşte Patientenverfügung) prin care se explică limpede că nu se doreşte prelungirea artificială a vieţii.

După cum arată experimentele făcute la Institutul HeartMath, inima comunică nu numai cu creierul, ci şi într-un mod biofizic – prin undele de presiune ale sângelui – cu toate celulele, glandele şi organele corpului. De asemenea, inima posedă cel mai puternic câmp electromagnetic al organismului, se consideră că este cam de 5000 de ori mai puternic decât cel al creierului. Când vorbim despre energia tainică a iubirii şi despre sentimente de iubire care ne definesc, întotdeauna facem referire la inimă („inimioara mea”, „mi-a frânt inima”, „mi-a furat inima”, „te port în inimă mereu”). Ca atare, DE CE să acceptăm să fim declaraţi morţi şi spintecaţi de vii doar fiindcă creierul nu mai functionează după criteriile stabilite arbitrar de cartelul medico-farmaceutic?

Am discutat cu o colegă care are în foarte multe privinţe o perspectivă ceva mai egoistă. Când i-am prezentat o scurtă parte din informaţiile de mai sus, mi-a replicat „Da, se poate ca unele chestii să nu fie în ordine cu donarea de organe, dar dacă eu sau copiii mei am avea vreodată nevoie, e bine de ştiut că există aşa ceva”. I-am trimis şi mai multe informaţii şi apoi i-am scris „Când e vorba doar de luat, sigur că este de înţeles poziţia ta. Dar ca să-ţi dai seama dacă eşti total de acord cu conceptul de donare de organe vitale, trebuie să-ţi imaginezi că soţul tău ar fi diagnosticat cu moarte cerebrală şi tu ai fi pusă în situaţia să-ţi dai acordul ca să i se recolteze organele, ştiind tot ce ştii acum despre asta”. A urmat tăcere…

În lumina tuturor acestor informaţii, eu şi soţul meu declarăm în mod definitiv şi irevocabil că NU suntem de acord să donăm organe. Acelaşi lucru îl declarăm şi pentru copilul nostru. De asemenea, declarăm că NU suntem de acord ca datele noastre de pacienţi să fie transmise la DSO sau Eurotransplant. Declarăm şi că ne opunem oricărei forme şi oricărui test de constatare a morţii cerebrale. În acelaşi mod declarăm că NU suntem nici primitori de organe şi refuzăm orice transplant de organe. Acelaşi lucru îl declarăm şi pentru copilul nostru.

Ştiu că a fost un articol lung şi nici măcar nu am cuprins toate aspectele care trebuie luate în considerare (am să-l mai completez pe parcurs), dar am speranţa că acum ştiţi exact la ce să vă aşteptaţi când auziţi cuvintele „donare de organe”. Vă doresc să nu ajungeţi niciodată în situaţia scumpei mele prietene sau a soţului ei! Gândiţi-vă şi cântăriţi bine toţi factorii implicaţi, înainte de a lua decizia de a vă pune eventual la dispoziţia acestei maşinării frauduloase. Dacă vă decideţi în favoarea donării de organe, nu uitaţi să precizaţi pe declaraţia respectivă că doriţi să primiţi anestezie generală când vi se vor scoate organele cu inima încă bătând! Dacă luaţi decizia că nu doriţi să ajungeţi vreodată în situaţia de a fi măcelăriţi de vii, vă rog mult răspândiţi acest articol la toţi cunoscuţii, să se informeze cât mai mulţi oameni!

În final, urmăriţi să realizaţi că trebuie să vă trăiţi viaţa din plin, conştient, autentic, frumos, în aşa fel încât să nu aveţi nimic de regretat. Astfel, atunci când vă va veni timpul, sufletul vostru se va putea desprinde în mod firesc şi natural de ciclul prezent al vieţii materiale.”[1]

SURSE

  1. http://feli-popescu.blogspot.com/2014/01/minciunile-profitabile-ale-stiintei.html
  2. Foto: Internet

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro