O platformă antigravitațională antică a fost descoperită într-o încăpere aflată sub Marea Piramidă din Egipt

by In cartea “Misterul din Egipt – primul tunel”, Radu Cinamar descrie expeditia romano-americana prin tunelul din Muntii Bucegi catre Camera Oculta aflata la 260 m adancime sub Marea Piramida din Egipt. Expeditia a avut loc in anul 2005. In acea Camera Oculta se afla mii de tablite care contin […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

In cartea “Misterul din Egipt – primul tunel”, Radu Cinamar descrie expeditia romano-americana prin tunelul din Muntii Bucegi catre Camera Oculta aflata la 260 m adancime sub Marea Piramida din Egipt. Expeditia a avut loc in anul 2005. In acea Camera Oculta se afla mii de tablite care contin informatii din istoria omenirii, o masina de calatorit in timp, dar si o platforma antigravitationala.

Camera Oculta (Camera Inregistrarilor) sub Marea Piramida la 260 m adancime, fara sa aiba legatura cu exteriorul !


Ultimul punct stationar - capatul

Tunelul secret de la Piramida lui Keops spre Camera Oculta

„—    Pregăteşte-te, pentru că acest punct coincide cu destinaţia noastră finală, mi-a spus Cezar. Aici am lăsat mai multă aparatură complexă şi de asemenea, provizii. Ajungem în câteva minute.
Într-adevăr, peste mai puţin de două minute am început să remarc faptul că lumina din tunel îşi modi¬fica treptat culoarea, trecând de la indigo prin mai multe nuanţe, la culoarea verde deschis fosforescent, pe care o văzusem şi la capătul celălalt, legat de Sala Proiecţiilor. Tunelul era perfect drept, iar în depărtare puteam să observ deja o luminozitate mult mai mare. Mă cuprinse o emoţie puternică la gândul că peste foarte puţin timp voi afla un mister colosal, care dăinuie de mii de ani, legat de enigmatica viaţă a vechilor faraoni egipteni şi a faimoaselor piramide. I-am împărtăşit aceste gânduri şi lui Cezar, dar el m-a corectat imediat:
—    Ceea ce vei vedea acolo nu are nicio legătură cu vechea civilizaţie egipteană. Nici cu piramidele şi nici măcar cu Sfinxul. E poate cel mai mare mister cu care ne-am confruntat până acum, pentru că nu înţelegem motivul pentru care a fost creat acest spaţiu de la capă¬tul tunelului la care vom ajunge imediat. Este extrem de vechi, precede cu mai mult de treizeci de mii de ani civilizaţia egipteană, dar totuşi este o realizare ulterioară celei a Sălii Proiecţiilor. De ce tocmai aici şi de ce tocmai din acele timpuri, nu ştim.
Aici Cezar s-a oprit din explicaţii, părând că se gândeşte dacă să-mi ofere sau nu mai multe detalii. Preluase manual controlul vehiculului şi încetinise mult viteza. Culoarea pereţilor tunelului devenise verde deschis, fosforescent, iar lumina era mai intensă. Computerul ne anunţă că mai erau opt sute de metri până la destinaţia finală.

Cezar a încetinit şi mai mult viteza vehiculului; vedeam la aproximativ 200 de metri în faţa mea un fel de zid uriaş care obtura complet tunelul, părând a fi alcătuit din piatră. Vedeam de asemenea, de o parte şi de alta a căii de acces, multe lăzi mari suprapuse şi echipament militar. în cele din urmă, vehiculul s-a oprit şi am coborât din el. Ceilalţi au staţionat şi ei puţin în urma noastră şi au început să descarce din echipamentul nou care a fost adus. Şovăitor, m-am îndreptat cu paşi mici către uriaşul perete din piatră care bloca tunelul, semnificând punctul lui terminus. Am văzut de o parte şi de alta lăcaşurile pentru cele douăsprezece cristale, care erau identice cu cele de la capătul de început al tunelului. Bănuiam că trebuia să existe o anumită simetrie a distorsiunii spaţio-tempo-rale, astfel încât ea să rămână stabilă.


Apoi ne-am îndreptat spre gigantica poartă din pia¬tră, cu excepţia lui Aiden care a rămas profund absorbit să lucreze la computer, pe care îl racordase la nişte senzori speciali, montaţi în expediţia precedentă. Am ajuns în faţa porţii şi Cezar a atins triunghiul; ime¬diat, poarta a început să culiseze spre stânga, aproape fără zgomot.
Am rămas înmărmurit. în faţa mea se afla o încăpere cam de două ori mai mare decât cea pe care o văzusem în proiecţia holografică a computerului! Nu înţelegeam absolut deloc cum era posibil aşa ceva şi m-am uitat stupefiat la Cezar, rugându-1 din priviri să-mi ofere o explicaţie.
— Din păcate, nimeni nu are încă un răspuns la această enigmă. Senzorii din exterior înregistrează o încăpere nu prea mare, cu latura de aproximativ cinci metri şi înălţimea de trei metri, dar iată că atunci când poarta se deschide, spaţiul pe care ni-1 oferă este mai mult decât dublu. Echipa cercetătorilor americani a ajuns la concluzia că aceasta se datorează unei ciudate întrepătrunderi a două realităţi distincte: cea fizică, specifică nouă, şi una subtilă, aproape sigur de origine astrală. Măsurătorile şi calculele incipiente au arătat că între acest fenomen straniu şi natura ambiguă a tunelului există o strânsă legătură. De altfel, acesta este motivul principal al prezenţei lui Aiden în echipa noastră; el ne poate lămuri din punct de vedere ştiinţi¬fic asupra unor enigme cu care ne confruntăm aici.
În timp ce primeam aceste explicaţii am pătruns cu toţii în acea încăpere subterană, care datorită mărimii ei îmi părea acum aproape ca o sală. Am apre¬ciat geometria suprafeţei ca fiind un pătrat cu latura de zece metri, poate chiar mai mult, şi înălţimea de aproximativ şapte metri.

Am observat că atât pereţii, cât şi podeaua şi tavanul erau alcătuite exclusiv din dale enorme de piatră, perfect şlefuite şi îmbinate între ele. Nu se vedea nicio spărtură, nicio deschidere, niciun culoar sau spaţiu gol în aceşti pereţi. Pe lângă faptul că eram uluit de modalitatea în care a putut fi realizată acea construcţie subterană, care părea a fi pur şi simplu „plantată” în pământ, două aspecte m-au intrigat imediat: în primul rând am constatat că încăperea era luminată prin ea însăşi, fără să existe o sursă vizibilă pentru aceasta. Lumina era foarte plă¬cută, caldă, învăluitoare, făcând vizibil orice detaliu al camerei, până în cel mai mic amănunt. Dacă în legă¬tură cu ansamblul din Munţii Bucegi ştiam că lumina provine, cumva, din materialul semiorganic în care erau îmbrăcaţi pereţii, aici nu am observat prezenţa acelui material, deoarece pereţii erau sculptaţi în rocă.

Al doilea aspect care m-a intrigat foarte mult era aerul din încăpere. In mod normal, ţinând cont de faptul că acel loc data de aproximativ patruzeci de mii de ani şi că nu avea absolut nicio legătură cu suprafaţa, nici o gură de aerisire, nicio variantă de primenire a atmos¬ferei interioare, era de aşteptat ca în cel mai bun caz abia să mai putem respira odată cu deschiderea porţii. Surpriza era însă totală, deoarece aerul era foarte curat, fiind chiar uşor ionizat. Singura observaţie pe care puteam să o fac era că el mi se părea a fi puţin cam uscat.
Semnele mele de întrebare au fost însă rapid înlă¬turate de Cezar, care mi-a explicat faptul că acestea au fost chiar primele elemente analizate atunci când au pătruns prima dată în acest loc, în expediţia anterioară. Iniţial au avut măşti protectoare. Au fost prele¬vate mostre de aer şi din roca pereţilor şi s-au realizat analizele preliminare cu ajutorul unei instalaţii com¬plexe, în întregime computerizată, pe care o aduseseră cu ei; la plecare, aceasta a fost lăsată în afara porţii, în tunel, în punctul final de staţionare. Presupunând că va fi necesară o asemenea operaţiune, au venit pre¬gătiţi. Era o instalaţie de analiză a probelor biologice, dar şi a unor surse de materiale amorfe, pe care Marina Statelor Unite o folosea în anumite misiuni speciale.

— Nu trebuie să fii surprins. Fiind unul dintre agenţii importanţi USAP, a avut acces integral la dosarul expediţiei noastre, care a inclus sute de fotografii şi schiţe, descrieri şi probe despre această cameră. Le-a învăţat atât de bine, încât acum se comportă ca şi cum ar umbla prin propria lui casă. Ţie însă îţi voi explica personal ceea ce se găseşte aici, cu toate că nici acum nu cunoaştem semnificaţia unor obiecte şi, la drept vorbind, nu prea înţelegem care a fost ros¬tul şi menirea acestei încăperi.
Ne aflam lângă peretele din dreapta al Camerei Oculte.
—    Vino mai aproape, m-a îndemnat Cezar. Abia acum poţi să observi pelicula ce acoperă piatra. Este foarte specială şi are, de asemenea, o natură organică, dar este o formă de viaţă total necunoscută nouă. Uşor radioactivă, dar într-o limită perfect rezonabilă, are la bază ytriul. Celelalte patru elemente componente nu se află pe planeta noastră şi de aceea nu putem înţelege nici legăturile atomice ce există între ele.
M-am apropiat de perete şi am pipăit uşor piatra cu degetele. La atingerea ei am simţit un gen de fur¬nicături fine în piele, care însă îmi păreau foarte agre¬abile. Lipind întreaga palmă pe perete, am simţit că acele furnicături se manifestau oarecum diferit pe suprafaţa ei, ca şi cum ar fi acţionat în valuri. Aproape că puteam spune că era o comuniune vie, un fel de legătură organică ce se crea spontan, fără dificultăţi.
—    Pelicula este cumva inserată în stratul superfi¬cial al rocii, dar e uimitor că ea există astfel şi se mani¬festă după o perioadă enormă de timp de la construcţia Camerei Oculte. Tehnologia lor este uluitoare.
În acel moment Cezar a fost chemat de locotenen¬tul Nicoară pentru a fi consultat într-o problemă. în ceea ce mă privea, mă lămurisem oarecum în legătură cu acele aspecte care mă intrigaseră încă de la început, astfel încât mi-am îndreptat atenţia către toată încăperea, în ansamblul ei. Am avut nevoie de multă stăpânire de sine şi control, deoarece surprizele erau mari. Chiar dacă nu avea măreţia impozantă a Sălii Proiecţiilor şi chiar dacă în interiorul ei se aflau mai puţine obiecte ca puncte de reper, totuşi Camera Ocultă emana un mister aparte, o enigmă aproape de nepătruns. N-aş putea să precizez prea bine ce anume mă determina să am acel sentiment; poate faptul că era mai mică şi, prin comparaţie cu Sala Proiecţiilor care „respira” mult mai amplu, aceasta era mai „con¬densată”; poate datorită câmpului specific emanat de obiectele care se găseau acolo; poate datorită apropierii de marea Piramidă şi de Sfinx, cam la aceeaşi distanţă de ambele, aşa după cum am văzut în proiecţia holografică a computerului lui Aiden. Chiar dacă eram deja oarecum obişnuit cu misterele dezvăluite şi cu surprizele de proporţii, care contravin celor cunoscute de societatea noastră şi chiar logicii exprimate de ştiinţa modernă, totuşi în Camera Ocultă mă simţeam „presat” de ceva indefinibil, iar această enigmatică presiune îmi crea o nostalgie profundă şi de neînţeles în suflet. Starea era asemănătoare cu aceea pe care o experimentasem în timpul călătoriei prin tunel şi de aici am tras concluzia că există proba¬bil o strânsă legătură energetică, o amprentă subtilă foarte asemănătoare între Tunel şi Camera Ocultă.

Am atins acel obiect uimitor, despre care puteam să bănuiesc că se afla în sustentaţie de zeci de mii de ani, în aceeaşi poziţie. S-a înclinat foarte puţin, opunând în mod evident o rezistenţă la apăsarea mea. încurajat de rezultat, m-am aşezat pe acel obiect ca pe un scaun mai înalt, deoarece platforma levita la apro¬ximativ un metru de podeaua din piatră. Chiar şi cu toată greutatea mea, ea rămânea exact în aceeaşi po¬ziţie, dar am simţit imediat o vibraţie surdă, foarte fină, care a apărut în interiorul ei.

Eram aşa de încân¬tat de noua mea descoperire, încât am început să mă apăs mai tare pe platformă şi să mă las când pe spate, când în faţă, pentru a vedea cum reacţionează. Am remarcat că atunci când eram prezent cu toată greu¬tatea pe ea, platforma antigravitaţională devenea foarte rigidă şi nu se mai înclina deloc. Dacă însă forţa de apăsare era mică, placa metalică putea să aibă un foarte mic tangaj. În cele din urmă, m-am urcat în picioare pe ea, privind triumfător în sală. Cezar tocmai încheiase discuţia cu cei doi locotenenţi şi se îndrepta râzând spre mine.
—    Să vedem, ştii la ce foloseşte? mă întrebă el.
—    Cred că e un mijloc de deplasare, i-am răspuns. Altfel, nu prea văd ce scop ar avea.
—    Exact. E un vehicul simplu, antigravitaţional. în loc să te deplasezi cu bicicleta sau pe jos, foloseşti această placă din aur. De fapt, din analizele noastre a rezultat că doar o porţiune cu grosimea de aproape patru milimetri este dintr-un aliaj special din aur; apoi mai este un strat dintr-un metal pe care nu-1 cunoaştem, cam de un milimetru grosime. Restul pare a fi gol în interior. Şi, desigur, mai este şi acest cristal care reprezintă piesa principală a ansamblului.
În principiu, vedeam că lucrurile nu sunt prea complicate.
—    Bine, şi cum funcţionează? am întrebat eu nerăb¬dător.
Amuzat, Cezar mi-a explicat că, deşi piesa era rela¬tiv simplă din punct de vedere constructiv, totuşi pen¬tru omul modern era destul de complicat să o folosească.

Priveam gânditor ansamblul întregii săli. Deşi nu existau multe obiecte în ea, totuşi încăperea îmi părea cumva „plină”. Chiar în mijloc am remarcat o copie fidelă, la scară, a cilindrului aflat pe piedestalul din Sala Proiecţiilor. Acelaşi tip de trepte, aceeaşi cons¬trucţie a cilindrului pe jumătate, aproximativ aceeaşi instalaţie interioară, cu o bandă metalică pe care erau aplicaţi ceea ce semăna cu nişte senzori speciali, cel mai probabil realizaţi din cristale, după câte mi-am putut da seama de la distantă.

Am urcat cele cinci trepte ale piedestalului şi am privit cu atenţie înăun¬trul semicilindrului; avea o porţiune de sprijin cam la şaptezeci de centimetri de bază, în mod evident pentru a te aşeza pe ea. Întregul dispozitiv era conceput pen¬tru a putea fi folosit cu uşurinţă de o fiinţă umană de înălţime medie, dar utilitatea lui rămânea încă o necunoscută pentru mine.”

Descoperirea unei platforme antigravitationale stravechi !

platforma antigravitationala antica

„Am coborât apoi de pe piedestal şi m-am oprit în dreptul a ceea ce m-a şocat încă de când am pătruns în cameră, dar faţă de care am evitat să mă. raportez ime¬diat, tocmai pentru a-mi oferi un răgaz de acomodare. La aproximativ doi metri de cilindrul din centrul Camerei Oculte, puţin în dreapta lui, se afla, plutind în aer, o platformă dintr-un metal galben, care am presu¬pus că era aur.

Platforma nu era prea mare; am apre¬ciat că suprafaţa ei era de aproximativ doi metri pătraţi, fiind mai mult lungă decât lată. Semăna foarte bine cu o placă de surf. Grosimea ei era destul de mică; nu cred că depăşea trei centimetri. Era atât de bine lustruită, încât din anumite unghiuri strălucea foarte tare. Pe partea superioară avea gravată o suprafaţă în formă de dreptunghi, care lăsa un spaţiu de vreo zece centimetri până la marginile laterale şi cam cincizeci de centimetri până la cea pe care eu am interpretat-o ca fiind „faţa” platformei.

În partea din „spate”, marginea dreptunghiului lăsa, de asemenea, o distanţă de aproximativ zece centimetri. Singurul accesoriu al platformei era un cristal de culoare albastru închis, în formă de piramidă, încastrat simetric faţă de laturile platformei în porţiunea liberă de aproape jumătate de metru, de la suprafaţa delimitată de dreptunghi şi marginea din faţă.
Aceasta a fost o problemă la care ne-am chinu¬it mai multe ore în expediţia trecută.

Iniţial, am crezut că lipseşte ceva, că trebuie să existe un element ajută¬tor. După un timp mi-am pus întrebarea dacă nu cumva trebuie să existe o legătură mult mai subtilă între cel ce foloseşte platforma şi frecvenţa ei de vibraţie, mo¬dulată de cristal. Mi-am adus aminte că remarcabilii constructori care au realizat toate acestea obişnuiau să includă în tehnologia lor extraordinară elementul pur uman, conştiinţa fiinţei, care în acest plan este în mare parte exprimată de condiţia şi activitatea minţii.

De aceea, am urmărit să mă acordez cumva, să intru în legătură cu vibraţia specifică a cristalului. A fost nece¬sar doar să-mi focalizez puţin gândul asupra lui, că platforma a reacţionat prompt; atunci ea a căpătat o vibraţie aparte. Deplasarea a fost apoi direcţionată fără probleme de puterea gândului, care totuşi trebuie să fie focalizat.
—    Dar altfel ce se întâmplă? am întrebat eu şovăiel¬nic. Platforma se prăbuşeşte la sol?
—Nu, nu se prăbuşeşte, dar încetineşte şi apoi se opreşte în aer. Este semnalul cel mai bun că trebuie să-ţi redirecţionezi gândul pentru a continua depla¬sarea. Tot astfel obţii şi viteza pe care o doreşti. Se pare că acest cristal a fost reconfigurat şi setat ener¬getic pe anumite benzi de frecvenţe, astfel încât să uşureze foarte mult procesul interacţiunii cu mintea fiinţei umane, iar deplasarea să se efectueze cât mai uşor. Oricum, el nu provine de pe această planetă.”[1]

SURSE

  1. Radu Cinamar – „Misterul din Egipt – Primul Tunel”, Editura Daksha.
  2. Foto: Radu Cinamar – „Misterul din Egipt – Primul Tunel”, Editura Daksha.
  3. Foto: Internet

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro