Pelasgia – leagănul civilizației românești

by

Cât de bine cunoaștem trecutul îndepărtat al țării noastre? Nu atât de bine pe cât am fi tentați să credem. Rădăcinile noastre pe aceste meleaguri par să fie mult mai adânci decât am învățat la școală. Nenumărate dovezi arheologice atestă existența unei civilizații foarte vechi – în urmă cu aproximativ 10.000 de ani înaintea erei noastre – care își avea zona de origine pe pământurile actualei Românii. Patrimoniul românesc abundă de monumente, opere de artă, artefacte, documente vechi ce sunt mărturii ale unei epoci pline de glorie, cu o civilizație foarte înaintată față de cea a altor populații ce existau pe pământ în acele vremuri.
Majoritatea istoricilor consideră că primele civilizații de pe glob s-au născut în Mesopotamia, Egipt, valea Indusului, Shang (Valea fluviului Galben) și Mezoamerica și Anzii sud-americani. Însă civilizația pelasgă, care s-a format în jurul bazinului Dunării, pare să fie cu mult anterioară tuturor civilizațiilor care au înflorit în aceste cinci zone geografice.

Vechea Civilizație Europeană

Una dintre cele mai vechi civilizaţii ale lumii, dacă nu chiar cea mai veche – după unii cercetători – este civilizaţia pelasgă, sau dacogetică. Ea ar fi apărut între anii 10.000 – 8.000 î.e.n., și s-a întins de-a lungul mai multor milenii, până în anul 106 e.n., transformându-se ulterior în civilizaţia daco-românească.

Templele din această perioadă erau închinate unor divinități feminine, centrate în jurul Zeiței Mamă. Divinitățile erau venerate ca fiind creatoare ale vieții, și nu în ipostaza de contrapărți ale zeităților masculine. Din această cauză, întreaga organizare a vieții era direcționată spre bunăstare, atât materială, cât și spirituală, spre dezvoltarea agriculturii, a olăritului și a prelucrării metalelor, dacogeții ducând o viață liniștită, în comuniune cu natura. Civilizația era paşnică, ţărănească, democratică. Pelasgii dispuneau de bogate zăcăminte minerale, păduri, peșteri și câmpuri agricole.
În Dacogeția s-a dezvoltat de timpuriu o civilizație autohtonă, care a iradiat, influențând populațiile din jur.

Invaziile și migrațiile

Începând cu anul 4400 î.e.n., Vechea Europă a început să fie invadată de populația kurgan (cunoscută și sub denumirea de populația indo-europeană), în trei valuri succesive. Poporul kurgan era un popor de războinici violenți, ce venerau zei ai cerului și ai războiului.

Prima invazie indo-europeană a avut un impact foarte puternic asupra locuitorilor așezărilor civilizate pelasge. O parte din populație a migrat în Peninsula Italică și dincolo de Alpi, în Europa Occidentală. Cu toate acestea, civilizația dacogetică a supraviețuit datorită caracterului compact al comunităților din care era constituită, primul val de kurganieni fiind asimilați în poporul dacogetic. Populația kurganiană avea o ideologie de castă, unde rolul predominant în societate îl avea bărbatul. Această influență s-a răsfrânt și asupra populației dacogetice, producându-se o amalgamare treptată a celor două componente ideologice, cea autohtonă și cea indo-europeană, ducând progresiv la cristalizarea civilizației europene. Această nouă civilizație a dat naștere unui nou popor, gata să-și apere ținuturile în fața unor eventuale invazii.

Sfârșitul civilizației Vechii Europe

Dezintegrarea Vechii Europe a început după anul 3.500 î.e.n, exceptând zona de munte și de coastă, a insulelor din Marea Egee și Marea Adriatică. Apogeul acestei dezagregări a avut loc în jurul anului 2.200 î.e.n. În toată această perioadă au apărut foarte multe modificări în structura religioasă, socială și culturală a civilizației nou create. Dacă Vechea Civilizație Europeană era mai degrabă sedentară, bazată pe agricultură și horticultură, fiind egalitari și pașnici, având o ideologie axată pe aspectele creației, ale morții și regenerării, centrate în jurul Zeiței Mamă (Mater Creatrix), simbolizând principiul feminin, civilizația kurganiană era mobilă, având o structură războinică, cuceritoare. Ei erau patriarhali, iar ideologia culturală era axată pe forța virilă, pe zei războinici, eroi ai cerului senin și ai tunetului. Dacă populația dacogetică folosea calul și căruța pentru îndeplinirea îndeletnicirilor lor, odată cu venirea kurganienilor, calul și carul devin elemente esențiale în organizarea militară și, de asemenea, se inițiază ritualurile de sacrificiu animal și uman. „Calul, carul, jugul, pumnalul şi lancea, patriarhatul, precum şi noi zei şi imagini mitice – tipice mitologiilor indo-europene – au fost introduse ori s-au impus. Vechea Europă a fost transformată, dar nu exterminată.” (Marija Gimbutas)

Poporul dacogetic

Herodot descrie în lucrarea sa Istoriile că poporul dacoget era „cel mai mare dintre toate popoarele” Europei și că vorbea o limbă unică în toată aria sa, dacogetica sau tracogetica, purtând „multe nume, fiecare după ţinutul în care locuieşte, dar toţi au, în toate, obiceiuri asemănătoare”, de la cele religioase până la cele războinice.

Ion Pachia Tatomirescu scrie în cartea sa Mihai Eminescu și mitul etnogenezei dacoromânești despre organizarea administrativ-teritorială a imensului popor daco-getic, ce era împărțit în provincii, fiecare având un conducător de arme. Aceste provincii împreună cu conducătorii lor erau subordonate centrului administrativ-religios aflat la Sarmizegetusa sau, după vechea denumire, Cogaion. Acolo își avea reședința regele-zeu și tămăduitor Zalmoxis, cunoscut și sub numele de Salumos, Salmos sau Zalmos, Zalmoxe. Acest rege-zeu era considerat ca fiind Mesagerul Celest, care se afla în legătură tainică cu Tatăl-Cer și avea cele mai mari puteri de pe pământ și care era nemuritor. Tot el, Zalmoxis, „dirija puternicele confrerii războinic-religioase ale lupachilor – din aria cucuteniană (moldoveană), ale gaeţilor – din Câmpia Nord-Dunăreană de Jos, ale moesilor (moşilor) – din Câmpia Sud-Dunăreană, de la nord de Balcani, ale ursinilor – din Ardeal, din cel mai important şi dezvoltat centru metalurgic al Europei Antice, ale daoilor (dacilor) – din Panonia (Hercinia), ale sighinilor – din Dalmaţia (Illyricum), ale maramarisienilor, ale masagaeților etc., bineînţeles, în acţiuni de apărare a teritoriilor cu sanctuarele supremului zeu Salumos”.

Fundamentul doctrinei zalmoxianismului rezidă „în armonizarea Părţii în Întregul Sacru”, așa cum afirmă Ion Pachia Tatomirescu în Mihai Eminescu și mitul etnogenezei dacoromânești. Această nouă religie s-a impus în întregul bazin al Dunării, de la Alpi la Marea Neagră şi la Nipru; de la nordul Carpaţilor, de la izvoarele Vistulei, până la sudul lanţului muntos Balcanic-Dinaric. Un aspect foarte important în cadrul acestei renașteri culturale l-a constituit evoluția scrierii arhaice spre alfabetul dacogetic de 23 de litere, dar numai în cadru inițiatic, așa cum se arată în Cosmografia lui Aethicus Dunăreanu (aprox. 370 – 435 e.n).

În cartea Dacia preistorică, Nicolae Densușianu vorbește despre străvechea civilizație pelasgă care, în viziunea sa, a dat naștere întregii civilizații europene.

„Înainte de civilizaţiunea gracă şi egipteană, o civilizaţiune mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast câmp de activitate a genului omenesc. (…) Influenţele acestor trei culturi pelasge au fost decisive, pentru soarta muritorilor de pe acest pământ. (…) Pelasgii au fost adevăraţii fondatori ai stării noastre actuale (…) Pelasgii ne apar după vechile tradiţiuni istorice ca una şi aceeaşi populaţie cu neoliticii, cari introduc în Europa cele dintâi elemente ale civilizaţiunii, animale domestice, cultura cerealelor şi o artă industrială mai progresată.”

„Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice, nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile din nordul Dunării și ale Mării Negre, în Asia Mică, în Asyria și în Egipet. Ei reprezintă tipul originar al popoarelor așa numite arice, care a introdus în Europa cele dintâi beneficii ale civilizațiunii.

Pentru poporul grecesc, pelasgii erau cei mai vechi oameni de pe Pământ. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepțiuni, puternică în voință și în fapte, atât de nobilă în moravuri încât tradițiunile și poemele grecești atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de «divini», dioi, adecă oameni cu calități supranaturale, asemenea zeilor, un nume, ce ei întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice și morale. Grecii își perduse de mult tradițiunea, când, cum, și de unde au venit ei în ținuturile Eladei; însă, ei aveau o tradițiune ca înainte de dânșii, a domnit peste pământul ocupat de ei un alt popor, care a desecat mlaștinile, a scurs lacurile, a dat cursuri noi râurilor, a tăiat munții, a împreunat mările, a arat șesurile, a întemeiat orașe, sate și cetăți, a avut o religiune înălțătoare, a ridicat altare și temple zeilor și că aceștia au fost pelasgii.

Arcazii, popor pastoral și viteaz, cei mai vechi locuitori în Elada, povesteau, după cum ne spune Pausania, că cel dintâi om născut pe Pământ a fost Pelasg, un bărbat care se distingea prin mărimea, prin puterea și frumusețea figurei sale și care întrecea pe toți ceilalți muritori prin facultățile spiritului său.”

Înafara istoricilor și cerecetătorilor menționați mai sus, și alți autori au făcut referiri în scrierile lor la vechea civilizație pelasgă, care s-a dezvoltat pe teritoriul țării noastre.

„Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.” – W. Schiller, arheolog american

„Eu sunt Pelasg, fiul lui Palaechtin (Marte), născut din Terra (Gaea), domnul acestei țări, și după mine regele său s-a numit cu drept cuvânt, gintea pelasgilor ce stăpânește acest pământ.” – Eschil, Supplices

„Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia, nu se află, în toţi câţi sunt istorici.” – M. Costin, De neamul Moldovenilor

Nenumărate dovezi arheologice atestă existența unei civilizații foarte vechi – în urmă cu aproximativ 10.000 de ani înaintea erei noastre – care își avea zona de origine pe pământurile actualei Românii. Patrimoniul românesc abundă de monumente, opere de artă, artefacte, documente vechi ce sunt mărturii ale unei epoci pline de glorie, cu o civilizație foarte înaintată față de cea a altor populații ce existau pe Pământ în acele vremuri.

Citiți prima parte a articolului

Un aspect foarte important în cadrul renașterii culturale a Vechii Europe l-a constituit evoluția scrierii arhaice spre alfabetul dacogetic de 23 de litere, dar numai în cadru inițiatic, așa cum se arată în Cosmografia lui Aethicus Dunăreanu (aprox. 370 – 435 e.n).
Dar să vedem cum s-a făcut această trecere de la scrierea arhaică la alfabetul dacogetic.

Scrisul în Vechea Europă

Scrierea veche europeană datează din perioada 5500 – 4000 î.e.n. și este cu mult mai veche decât cea sumeriană – considerată până nu demult ca fiind cea mai veche – care datează din anul 3300 î.e.n. Ea a fost răspândită în întregul spațiu ocupat de civilizația Vechii Europe. La ora actuală se cunosc aproape o sută de așezări unde au fost descoperite diferite obiecte prezentând inscripții din acea perioadă. Majoritatea acestor obiecte au fost descoperite în zonele din bazinul Dunării, Moravei și Tisei, în teritoriile de azi din România, Serbia, Ungaria și Bulgaria.

Pe vasele și figurinele de la Vinca, de lângă Belgrad, descoperite de M. Vasic în anul 1908, s-au observat o serie de semne ce aduceau cu unele litere din inscripțiile de pe vasele grecești arhaice. Una dintre cele mai interesante descoperiri provenind din cultura „veche europeană” a fost făcută în anul 1969 la  Gradesnica, lângă Vraca, în nord-vestul Bulgariei. Marija Ghimbutas o descrie astfel: „un castron aproape plat, cu scriere pe ambele părţi. Faţa este împărţită de patru linii orizontale în patru registre, fiecare conţinând de la patru la opt semne. Pe spate este incizată o figură umană schematizată, alcătuită din v-uri sau triunghiuri înconjurate de semne liniare”.

– I.H.Crişan afirmă în cartea sa Spiritualitatea geto–dacilor:  „Limbile indo-europene evidenţiază numeroase apropieri, în primul rând gramatical, care nu se pot explica decât printr-o unitate lingvistică genuină, o limbă comună, ce presupune o patrie comună şi un popor iniţial”.

– Sextus Rufus vorbește despre împăratul Traian ce a cucerit Dacia, care era situată pe pământul barbariei și a prefăcut-o în provincie. Aceleași referințe la limba barbară și ținutul barbar le găsim și la Herodot: „De ce limbă s-au folosit pelasgii, eu cu siguranță nu pot să afirm; dar dacă ne este permis să facem o concluziune după pelasgii ce mai există și astăzi în orașul Crestonia deasupra tursenilor (în partea orientală a Macedoniei, lângă mare) și cari locuiau odatî în regiunea numită astăzi Thessaliotis … de asemenea, dacă vom avea în vederea limba pelasgilor, cari au întemeiat orașele Placvia și Scylace din Hellespont și care locuise mai înainte laolaltă cu athenienii, atunci vom putea face concluziunea că pelasgii s-au folosit de o limbă barbară. (…) În ce privește însă neamul hellenilor, aceștia încă de la începuturile lor s-au folosit întotdeauna de aceeași limbă, însă diferită de a neamului pelasg. (…) Pelasgii înșiși erau un popor de neam barbar”.

– „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceleia în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.” (D`Hauterive, Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)

– Marcus Tullius Cicero (03.01. 106 î.e.n. – 07.12.43 î.e.n.)  afirmă că limba poporului său este o limbă barbară coruptă (Barbaries domestica). O limbă barbară înseamnă o limbă rustică, vulgară. Și Isidor din Sevilla spune că cea mai veche limbă latină a fost numită lingua prisca, adică limba bătrână.

– Marele poet roman Horațiu face următoarea afirmație în opera sa Odele: „Colhii și dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină”.

– „De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinești, adeca acei corecte, totuşi dacă vom avea a grăi oblu, limba românească e muma limbii cei latineşti.” – Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, 1812

– „Limba lor [a românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă.” – Antonio Bonfini, istoriograf italian la curtea lui Matei Corvin

– Miceal Ledwith, fostul consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj afirmă următoarele: „Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească.” Această declarație șocantă pentru marea majoritate a oamenilor a fost făcută în 16 decembrie 2012.

În concluzie, putem afirma că deși romanii au cucerit doar 14% din Dacia, ei nu au reușit să învețe limba dacilor și nici nu au reușit să-i cunoască teritoriile pe tot parcursul celor 165 de ani de domnie, așa cum nu au reușit să-i romanizeze pe egipteni timp de 425 de ani, pe greci în cei 640 de ani, pe evrei în 325 de ani sau pe britanici în cei 400 de ani de domnie.

SURSE

1. http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=8282
2. http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=8298

by