Poarta Stelară din Munții Apuseni

by In cartea “12 zile: o initiere secreta in taramul tainic al zeilor”, Radu Cinamar scrie despre o poarta spatio-temporala din Muntii Apuseni, care a fost creata de catre regele Rama, cel din epopeea Ramayana, care a domnit pe teritoriul Romaniei de astazi, cu scopul de a se teleporta in […]
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

In cartea “12 zile: o initiere secreta in taramul tainic al zeilor”, Radu Cinamar scrie despre o poarta spatio-temporala din Muntii Apuseni, care a fost creata de catre regele Rama, cel din epopeea Ramayana, care a domnit pe teritoriul Romaniei de astazi, cu scopul de a se teleporta in diverse locuri de pe Pamant. In carte, Radu Cinamar descrie teleportarea din Muntii Apuseni catre Tibet.

“Translaţia


Toate povestirile fantastice şi teoriile oamenilor de ştiinţă despre planurile paralele nu valorează aproape nimic prin comparaţie cu experimentarea directă a aces­tui adevăr. În cazul meu, uluirea a fost şi mai mare întrucât am avut posibilitatea să observ în detaliu chiar întrepătrunderea a două niveluri ale realităţii, fără ca prin aceasta simţurile mele să fie perturbate în vreun fel.

Pe măsură ce ne deplasam prin acea vale, am sesizat cum marginile orizontului din stânga şi din dreapta mea se întunecau tot mai mult, „îngustând” viziunea pe care o aveam. În acelaşi timp însă, ca într-un efect de compen­saţie, orizontul din faţă părea că se depărtează şi mai mult, „trăgând” astfel după el toate formele de relief. Estomparea luminii în părţile laterale se asemăna mai mult cu un crepuscul care înceţoşa detaliile acelor zone, deşi până atunci acestea erau foarte clare în lumina zilei. Această manifestare foarte stranie crea senzaţia că ne aflam într-o cuvă uriaşă; dimensiunile reliefului, care până atunci erau interpretate în mod logic de creier, deveniseră disproporţionate şi aveau chiar tendinţa să îşi inverseze proiecţia optică: ceea ce se afla în depărtare era mare, iar ceea ce vedeam aproape era foarte mic. Am remarcat imediat că aceasta a creat o evidentă stare de confuzie în creierul meu, care a generat un sentiment de teamă în fiinţă. Totuşi, modificarea şocantă pe care o percepeam în mediul înconjurător nu s-a realizat brusc, ci în mod gradat, ceea ce a oferit un oarecare „spaţiu de manevră” pentru capacitatea mea de înţelegere.


Este foarte straniu să mergi printr-o zonă şi să ai sen­zaţia că realitatea care te înconjoară începe să se mo­deleze precum un desen animat. Am constatat că prima impresie care este generată atunci în minte este aceea a nesiguranţei şi a incertitudinii. Creierul analizează foarte repede toate posibilităţile de interpretare, dar cu toate acestea nu identifică în experienţele sale anterioare nimic asemănător. Atunci el încearcă să construiască singur un model nou a ceea ce percepe, dar extrapolarea nu are suc­ces deoarece nu sunt respectate legile de bază ale logicii şi ale fizicii spaţiului tridimensional care reprezintă însăşi baza lui de interpretare. Astfel, într-un timp foarte scurt creierul „depune armele” pentru că a epuizat deja toate posibilităţile. Noua stare este însă improprie condiţiei mentale obişnuite, deoarece mintea trebuie să fie mereu ocupată cu ceva, trebuie să aibă totdeauna un subiect de analizat. De aceea, în situaţia neobişnuită în care am fost pus, ea a generat în mod automat un acut sentiment de frică interioară, care nu reprezenta altceva decât reacţia de panică a ego-ului meu prin raport la noua realitate pe care o percepeam. În mare parte această reacţie se datora instinctului de conservare a vieţii, care este ancestral în orice fiinţă, dar care în acelaşi timp o leagă pe aceasta de condiţia manifestării, obligând-o într-un fel să se „agate” de viaţă, de experienţă, de exterior.

În acelaşi timp, remarcam faptul că eram totuşi capa­bil să observ cu luciditate în acele momente sentimentul fricii care mă cuprindea şi chiar să-i analizez rapid cauzele şi provenienţa. Aceasta a provocat o zguduire a întregii mele fiinţe, forţând clarificarea unei situaţii pe care până în acel moment nu o sesizasem. Mi-am pus atunci următoarea întrebare: dacă, pe de o parte, eu sunt cel care trăieşte frica şi angoasa de care eram cuprins, atunci cine era cel care observa acea emoţie şi contracţie a întregii mele fiinţe? Am fost nevoit să recunosc că nu era cineva străin de mine, întrucât eu însumi trăiam frica şi puteam afirma cu certitudine că tot eu eram cel care o observa cu detaşare. Dar dacă primul sentiment îmi crea o stare acută de contracţie şi disconfort în întreaga fiinţă, cel de-al doilea mă liniştea şi mă înălţa, conferindu-mi o mare încredere şi siguranţă.

În timp ce eram profund absorbit în aceste reflecţii, Repa Sundhi mi se adresă fără nici o introducere, ca şi cum am fi continuat o discuţie mai veche:

Observaţiile tale lăuntrice sunt corecte, însă confuzia nu a dispărut complet. Te afli foarte aproape de a realiza un salt semnificativ în conştiinţă şi în înţelegerea raporturilor complexe dintre ceea ce este real şi ceea ce este fals. Acum este un moment foarte bun pentru a-ţi da seama de faptul că lumea fenomenală este astfel structurată, încât să absoarbă toată atenţia omului într-o direcţie greşită de interpretare. Este o acţiune magică, un excelent număr de iluzionism cosmic. Aparent, nimeni şi nimic nu ar putea convinge fiinţa umană că realitatea în care trăieşte nu este chiar aşa cum o percepe. Dar, după cum ai ocazia să constaţi singur chiar acum, această convingere este eronată. Toate credinţele şi prejudecăţile omului în ceea ce priveşte materia şi legile fizicii clasice se dovedesc false şi inoperante. Problema este că de-a lungul nenumăratelor sale existenţe, fiinţa umană şi-a întărit gradat aceste convingeri şi prejudecăţi false într-un nod central, despre care crede că îi reprezintă individualitatea.

Nu înţeleg prea bine, am spus. Eu cred că sunt ceea ce, de fapt, nu sunt?

Exact. Dar nu doar tu faci asta, ci orice fiinţă din Creaţie, în diferite proporţii de intensitate. Cu cât ignoranţa este mai mare, cu atât omul este mai prins în mrejele acestei iluzii, de care îi vine foarte greu să scape. Analizează cu atenţie percepţia interioară pe care tocmai ai avut-o; este un bun început. Îmi poţi spune de care din­tre cele două „identităţi” ai fost mai apropiat până acum? Nu-mi era prea greu să-mi dau seama, aşa că i-am răspuns imediat:

— Fireşte, de aceea care m-a determinat să simt teama. Mi se pare mult mai puternică, mai apropiată de mine.

— Care „mine”? Defineşte-l, mi-a cerut lama. Brusc mi-am dat seama că nu aveam o idee foarte clară despre cine sau ce sunt cu adevărat. Prima tendinţă a fost aceea de a mă asocia cu trupul, însă chiar şi eu, care mă aflam abia la început de drum în ceea ce priveşte înţelegerea unor aspecte iniţiatice, realizam că o aseme­nea idee este, de fapt, o aberaţie. Cum aş putea să fiu, în esenţa mea, acest trup când eu nu pot să fiu conştient de el în fiecare clipă? Nu mai departe de în urmă cu câteva zile am constatat faptul că, deşi eram perfect lucid, nu aveam totuşi nici o percepţie a trupului şi nici nu îmi doream aceasta. Starea de profundă relaxare şi de dilatare care mi-a fost atunci indusă de lama şi de yidam mă determinase să transcend senzaţia corporală, care este foarte limitată. Cu toate acestea, eu continuam să ştiu prea bine că exist, dar în nici un caz ca formă şi consis­tenţă fizică, materială.

— Caută răspunsul, m-a îndemnat Repa Sundhi. În asta constă esenţa existenţei. Ori de câte ori apar situaţii contradictorii, analizează cu atenţie cauzele care au condus la ele. Nu pot exista două adevăruri într-unui singur; de aceea trebuie să înţelegi corect în ce anume constă aspectul fals. Principalul avantaj care decurge de aici este că nu vei mai fi păcălit de acel aspect şi el nu va mai putea să-ţi afecteze existenţa aşa cum a făcut-o până atunci. Dacă, de pildă, ai înţeles în profunzime că identitatea ta reală nu este acest trup, ci o realitatea mult mai subtilă, atunci poţi să fii sigur că nu te vei mai confrunta cu o serie întreagă de atitudini şi percepţii false, fără rost. În primul rând va dispărea gradat frica de moarte, apoi nu vei mai acorda atenţie excesivă formei exterioare a corpu­lui, se vor estompa foarte mult şi chiar vor dispărea anu­mite atitudini orgolioase şi vei deveni mai puţin egoist. Dar fii atent totuşi, pentru că aceasta este doar o etapă a devenirii şi tu nu trebuie să te opreşti doar la acest stadiu al analizei. Profunzimile ei sunt nebănuite.

În timp ce Repa Sundhi rostea ultimele cuvinte, am remarcat faptul că peste formele de relief ale zonei prin care treceam începea să apară un alt peisaj, care la început era doar ca o proiecţie de film suprapusă peste realitatea fizică în care existam. Deşi imaginea acelei proiecţii era neclară, totuşi mi-am dat seama că era vorba tot despre un peisaj de munte, însă mult mai stâncos. Puteam să văd că pe solul pe care călcam era iarba şi ve­getaţia din Apuseni, dar în acelaşi timp peste ea era suprapusă, într-o aparenţă străvezie, şi imaginea unui drum arid cu pietre de munte, care şerpuia printre doi versanţi din rocă.

M-am oprit şi am avut tendinţa să mă şterg la ochi pentru a îndepărta mirajul. Cei trei s-au oprit şi ei, uitându-se la mine. Nimeni nu spunea nimic, iar timpul parcă se oprise şi el. Am privit în jurul meu; crepusculul din părţi se accentuase, urcând mult către zenit, iar în faţa mea piscurile gigantice ale unui munte din piatră se con­turau din ce în ce mai clar peste coamele mult mai joase ale munţilor împăduriţi din Apuseni, spre care noi ne îndreptam atunci. Întrepătrunderea celor două realităţi crea o stare ambiguă şi chiar un sentiment de nesiguranţă în ceea ce priveşte solul pe care călcam.

Imaginea cerului se modifica şi ea cu fiece clipă care trecea; culoarea lui albastră şi soarele strălucitor pe care îl puteam vedea până atunci erau invadate din ce în ce mai mult de o pătură groasă de nori vineţii, întunecaţi, însă aceştia încă nu reuşiseră să acopere în întregime imaginea soarelui din realitatea mea. Perspectiva era cu adevărat uluitoare şi totodată magnifică: razele soarelui din lumea în care mă aflam străpungeau în unele locuri pătura de nori ameninţători din realitatea care se supra­punea peste ea şi difuza apoi în superbe forme tronconice pe panta munţilor din depărtare. Măreţia acelui spectacol unic poate fi cu greu descrisă în cuvinte. Eram copleşit’, dar cu toate acestea nu-mi pierdusem stăpânirea de sine. În loc să fac eforturi disperate pentru a înţelege ce se petrece de fapt, am decis să observ cât mai calm şi plin de interes acea uluitoare transformare a reliefului sau, mai bine zis. a realităţii în care mă aflam atunci.

„înlocuirea” vechiului peisaj cu noua proiecţie spaţială, cea a văii aride şi stâncoase, era aproape com­pletă. Puteam să mai observ doar slabe influenţe lumi­noase ale soarelui şi, pe ici pe colo, zone de culoare verde-pastel ale vegetaţiei din Apuseni. Acestea deveneau însă tot mai estompate, făcând loc în totalitate noului cadru spaţial, mult mai dur şi mai sălbatic în care mă aflam.

La început nu a fost decât o impresie neclară, dar după ce translaţia s-a încheiat în totalitate am rămas şocat de uimire: zona muntoasă în care ne aflam acum era chiar aceea care îmi apăruse obsedant în minte înainte de ple­carea în călătorie!

— Acesta este un moment important al existenţei tale, care te va ajuta să înţelegi că fenomenele sunt relative în manifestare; totodată te vei convinge că, meditând profund asupra naturii lor efemere, vei putea să dobândeşti controlul aproape magic al realităţii în care trăieşti. Atunci vei putea chiar tu să determini, la voinţă, modi­ficări sau translaţii paralele ale unor lumi din Creaţie, dacă aceasta va fi necesar la un anumit moment.

— Repa Sundhi vorbea rar, pe un ton grav, uitându-se în ochii mei. Am văzut acest loc în noaptea trecută; îmi apărea în minte, imediat ce închideam ochii, am spus eu puţin dezorientat. Nu ştiam ce înseamnă şi nici acum nu înţeleg mai multe.

Ai fost susţinut în felul acesta pentru ca şocul din prezent să nu fie prea mare, mi-a explicat lama. Este o zonă situată la mare înălţime, în unul din munţii Tibetului.

Rămăsesem cu privirea în gol.

Acum suntem în Tibet? m-am bâlbâit eu.

Da, translaţia este completă. Însă nu te îngrijora, procesul este reversibil, m-a liniştit lama.

Dar totuşi nu înţeleg. De ce toate acestea? De ce a fost nevoie să fim proiectaţi aici?

Pentru că aici ne aflăm aproape de scopul călătoriei noastre şi pentru că aşa mi s-a sugerat să acţionez.

Priveam în jurul meu relieful dur, pietros, uscat. După aprecierea mea, ne aflam la mai mult de patru mii de metri altitudine. Vântul şuiera în rafale de-a lungul văii, iar aerul era foarte rece, aproape înţepător. Nu se vedea nici o potecă şi nici o urmă de viaţă, cu excepţia unor licheni în ceea ce ar fi putut fi mai demult albia unui râu; acum era complet secată şi plină de pietriş colţuros. Din loc în loc se puteau observa fragmente de gheaţă, iar pe versanţii văii în care ne aflam, zăpada era aprig visco­lită. Relieful zonei se asemăna cu o şa, iar în faţa noastră se aflau două piscuri grandioase, acoperite la vârf cu zăpadă. Fără îndoială că peisajul era impresionant, chiar dacă atmosfera era cam ceţoasă.

În mod ciudat, am simţit atunci că prezenţa mea în acel loc era într-un fel aşteptată şi m-am simţit brusc cuprins de o forţă lăuntrică pe care nu o înţelegeam. Am corelat apoi intuitiv acea formidabilă senzaţie de hotărâre şi voinţă pe care o simţeam în mine cu austeritatea şi forţa subtilă care se degajau din locul în care mă aflam. Chiar dacă la o primă impresie condiţiile erau foarte vitrege şi neprimitoare, totuşi am remarcat mai apoi că acel peisaj avea calitatea de a „curăţa” atât mintea, cât şi inima, iar această subită purificare făcea loc unui pregnant senti­ment interior de masculinitate, de forţă şi de virilitate. Acea zonă muntoasă pustie, pe care iniţial am avut ten­dinţa să o consider ca fiind neprimitoare, mă atrăgea acum ca un magnet şi provoca în mine o nostalgie sfâşietoare a cărei sursă nu o cunoşteam.

— Trebuie să mergem.

Glasul lui Repa Sundhi suna ciudat de aproape şi dis­tinct, chiar dacă valea era destul de largă. Am tresărit şi, fără să vreau, mi-am strâns puloverul pe trup. Totuşi, temperatura aerului era mult mai puţin rece decât ar fi fost normal la acea înălţime şi pe o vreme ca aceea. L-am întrebat pe lama cum era posibil aşa ceva.

— Aceasta este una din „contribuţiile” yidam-ului. El personal nu ar avea nevoie de o astfel de facilitate, dar s-a gândit că în felul acesta noi am putea rezista mai bine.

L-am privit cu recunoştinţă pe yidam. Trupul lui uriaş se integra perfect în acel peisaj şi nu mi-a fost deloc greu să realizez faptul că un zeu poate să depăşească destul de uşor chiar şi cele mai vitrege condiţii terestre.

Unele locuri din munţii Tibetului sunt foarte speciale, deoarece au o încărcătură subtilă deosebită, a continuat Repa Sundhi să-mi vorbească. Sunt misterioase deoarece  pot  facilita  manifestarea  unor  fenomene deosebite, care uneori sunt chiar spontane. În cazul nostru, translaţia spaţială a fost actul voinţei mele, însă am dirijat în aşa fel fenomenul, încât tu să ai timp să observi cu atenţie caracteristicile lui şi să te obişnuieşti măcar în parte cu noile condiţii.

Am translatat şi în timp? am întrebat eu cu o urmă de îngrijorare în glas gândindu-mă că, dacă în urma unei translaţii spaţiale mai aveam şansa să ajung acasă, o deplasare în timp care nu ar fi decurs prea bine ar fi fost fatală din acest punct de vedere.

Nu, nu a fost necesar, a răspuns Repa Sundhi. Asta nu înseamnă că nu este posibil, adăugă el imediat. Deşi sunt aparent distincte, energiile subtile ale spaţiului şi timpului se întrepătrund şi determină caracteristicile principale ale realităţii înconjurătoare. La un anumit nivel al progresului spiritual va fi posibil să controlezi tu însuţi, la voinţă, aceste energii. Aceasta nu se face însă deloc la întâmplare, ci numai într-un deplin acord cu armonia şi echilibrul energetic din zona respectivă a universului.

Totuşi, din câte cunosc eu, ştiinţa actuală nu este de acord cu aceste idei, cel puţin din punct de vedere practic.

Aceasta este drama omului de ştiinţă contemporan, rosti lama. Chiar dacă a făcut anumite progrese teoretice, el are totuşi tendinţa de a-şi supraaprecia eforturile şi aceasta este o trăsătură periculoasă, deoarece îi limitează libertatea conştiinţei. Rezultatele teoretice şi ipotezele pot fi stimulative, dar şi frustrante. Aici, ca şi în alte ocazii, cel care se opune este orgoliul ideii de supremaţie. Omul crede că a atins apogeul când, de fapt, el se află abia la început de drum.

Mergeam cu grijă printre pietrele ascuţite, atent să nu-mi tai încălţămintea în ele. Ne îndreptam prin vale către cele două piscuri muntoase din faţa noastră.

— Este o zonă prin care oamenii trec des? am întrebat, dornic să ştiu dacă ne vom întâlni cu cineva pe traseu.

Repa Sundhi a clătinat din cap în semn că nu.

Acest munte este protejat în mod subtil. Foarte puţini pelerini au acces aici şi aceasta doar prin graţia şi bunăvoinţa anumitor zeităţi înalte. Iar piscurile din faţa noastră nu pot fi escaladate. Trecerea dincolo de ele se face printr-un loc secret, pe care doar câţiva oameni îl cunosc. Te afli la graniţa dintre două lumi foarte diferite.

Şi noi mergem către acel loc secret? am întrebat plin de speranţă şi de emoţie.

— Da,  dar  nu   vei   trece  dincolo.   Nu   acum. Evenimentele trebuie să se petreacă într-o succesiune dată, pentru a asigura cursivitatea istorică a unei fiinţe şi, prin extrapolare, a întregii umanităţi. Există un timp pentru toate, iar tu probabil vei ajunge să cunoşti şi celălalt tărâm într-un viitor nu prea îndepărtat.

Eram puţin dezamăgit, dar în acelaşi timp şi derutat. Am întrebat totuşi cu un licăr de speranţă:

— Ce se află dincolo de aceste piscuri? Ce fel de tărâm este acela şi de cine este locuit?

Repa Sundhi nu mi-a răspuns, ci a continuat să meargă înainte, fără să mă privească. După puţin timp, l-am chestionat din nou:

— Dacă nu trecem dincolo, atunci măcar spune-mi unde mergem acum?

Solicitarea mea era îndreptăţită, deoarece ajunse­serăm deja la poalele celor două piscuri semeţe. Înălţimea lor era ameţitoare, însă impresia covârşitoare provenea mai ales de la faptul că peretele de rocă era practic verti­cal şi aproape neted, fără nici o fisură. Atunci am înţeles de ce spusese Repa Sundhi că vârfurile nu puteau fi esca­ladate. Aceasta pe bună dreptate, căci ele formau o bari­eră practic de netrecut.

Lama veni în fruntea grupului şi ne ghidă către dreapta. Am început să urcăm oblic panta relativ uşoară care se întindea până la baza imensului perete stâncos. În spatele nostru valea parcursă aproape că nu se mai vedea, fiind acoperită de o ceaţă deasă şi de umbrele înserării. Brusc, după o stâncă apăru o nişă în peretele din rocă masivă al muntelui. M-am oprit ca electrocutat. O teamă nelămurită dar destul de intensă pusese stăpânire pe mine, fără să-i pot determina cauza reală. Am crezut că se datora deschiderii enigmatice din munte. Nişa era foarte îngustă, cu puţin mai lată decât o lăţime de umeri şi de afară apărea complet întunecată. Înălţimea ei era însă remarcabilă, depăşind opt metri. Apărea ca o fantă în trupul masiv al muntelui şi sugera existenţa unor mistere nebănuite în spatele ei.

M-am oprit la câţiva metri înaintea deschiderii întunecate din munte şi l-am întrebat pe Repa Sundhi dacă acela era locul de trecere dincolo. El ajunsese chiar lângă intrare; s-a întors cu faţa la mine şi mi-a răspuns:

— Da, acesta este pasajul secret de trecere, dar ţi-am spus că nu aceasta va fi experienţa pe care o vei trăi astăzi. Trebuie să ai răbdare şi discernământ.

Yidam-ul se apropie de nişa din munte, aşteptând în spatele lui Repa Sundhi. Chiar şi el, cu statura lui impozantă, părea minuscul pe lângă măreţia acelui gigan­tic perete stâncos.

— Acum vom intra doar eu şi yidam-ul prin nişă, în timp ce voi ne veţi aştepta aici. Nu va dura mult.

Zicând acestea, dispăru în interiorul deschizăturii, urmat îndeaproape de yidam. Pentru a încăpea cu umerii săi laţi, acesta fusese nevoit să intre puţin într-o parte. Dintr-o dată, peisajul din jur îmi păru foarte pustiu şi chiar ameninţător. Se făcuse brusc liniştite şi nici chiar vântul nu mai sufla.”[1]

“În zona din Munţii Apuseni în care s-a efectuat translaţia a fost creată încă din acele timpuri o falie spaţio-temporală pe care Rama o folosea adeseori pentru a se proiecta în diferite puncte de pe glob.”[1]

Astfel de porti stelare se afla si in alte zone din Romania. Poarta Stelara din Masivul Piatra a fost descoperita in 1990 de catre un pasionat al drumetiilor montane. Poarta Stelara din Muntii Sureanu a fost descoperita in 1994, in timpul unui proiect arheologic.

“Forme precum aceea vazuta de mine ar fi aparut din timpuri imemoriale , ele fiind prezente , sub diferite descrieri, in nenumarate texte vechi.

In anul 1962, Barry Roscott, un inginer englez, a vazut o Poarta in timpul plimbarilor sale prin imprejurimile orasului Manchester. Poarta a ramas deschisa timp de 2 luni, iar Roscott a apucat sa faca mai multe observatii si experimente.

In urma acestei experiente s-a infiintat grupul ODRG, care si-a facut membri in toate colturile lumii . Din 1963 pana astazi .ODRG a inregistrat nu mai putin de 238 de Porti Deschise pe Terra.Cele mai multe par a fi fost in SUA, iar cele mai recente provin din Rusia (18 Porti observate intre anii 1988 si 1995) , Polonia (3 porti) si Romania ( Poarta observata de mine in masivul Piatra Mare).

In medie, o Poarta ramane deschisa intre 2 luni si un an. S-a observat o legatura intre durata ei si marime. Cu cat o Poarta este mai mare, cu atat are sanse sa existe mai mult timp.

Portile de 1 an au cel putin 1 metru latime. Majoritatea au forma eliptica observata de mine (verticala sau orizontala),dar au fost consemnate si porti circulare.

O poarta trece prin 4 faze distincte : deschidere, stare de acces, stare de sursa si inchidere. Fazele 2 si 3 nu apar neaparat in aceasta ordine. Nimeni nu a asistat pana astazi la deschiderea unei Porti sau la inchiderea ei.

Tot ce se stie , gratie unor observatii facute pe teren , este faptul ca la deschidere este prezenta o radiatie extrem de intensa , care poate fi daunatoare organismelor biologice.

Starea de acces este cea in care am observat-o eu : Poarta este deschisa pentru lumea noastra, noi putem introduce in ea orice obiect sau fiinta, dar nimic nu vine din partea cealalta.”[2]

SURSE

  1. Radu Cinamar – 12 zile: o initiere secreta in taramul tainic al zeilor, editura Daksha.
  2. https://www.esoterism.ro/ro/poartacarpati.php
  3. Foto: Internet
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul Intelligence România (DIR)

Departamentul Intelligence România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro