Serviciile secrete germano-americane au descoperit o distorsiune spațio-temporală (2005)

Distribuie!by “Dimineaţă m-am trezit devreme şi am hotărât să rezerv acea zi odihnei şi relaxării, ca o necesară pregătire, căci ziua următoare era fixată pentru prima vizionare cu cei din Apellos. Mi-am pus ordine în idei şi m-am pregătit psihic şi mental pentru expediţia ce urma. Cu toate acestea, spre […]
Distribuie!
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

“Dimineaţă m-am trezit devreme şi am hotărât să rezerv acea zi odihnei şi relaxării, ca o necesară pregătire, căci ziua următoare era fixată pentru prima vizionare cu cei din Apellos. Mi-am pus ordine în idei şi m-am pregătit psihic şi mental pentru expediţia ce urma. Cu toate acestea, spre ora prânzului „ceva” nu-mi dădea pace, căci nu puteam uita ceea ce îmi spusese bărbatul din Apellos despre aşa-numitele „case conspirative”.

Am venit birou şi am început să cercetez, sperând să găsesc unele informaţii în baza noastră de date, în legătură cu o posibilă operaţiune secretă între SUA şi Germania, desfăşurată în ultimii ani. Nu am avut succes, astfel încât am fost nevoit să apelez la unele relaţii pe care le aveam în BND. Ştiam deja că Serviciul Secret german nu a fost niciodată prea generos cu schimbul de informaţii, dar mă bazam colaborarea care există uneori între Agenţii, pentru a obţine unele date de interes reciproc.


Relaţiile şi-au spus cuvântul şi în cursul aceleiaşi zile am primit pe un canal securizat o copie a raportului preliminar pentru acel eveniment. Mi-am dat seama imediat că era doar un rezumat de două pagini al raportului complet, din care lipseau multe detalii.

Operaţiunea avusese loc în anul 2005 şi fusese imediat clasificată la categoria cea mai înaltă. Eu doream să citesc tot raportul, dar sursa mea din BND mi-a spus că nu are acces la acel nivel. I-am mulţumit şi m-am hotărât să-mi încerc şansa la americani, căci în conformitate cu datele raportului rezumativ, precum şi cu ceea ce văzusem pe ecranul holografic, ambele ţări fuseseră implicate în acea acţiune.


L-am căutat pe Cezar – care era în sala de antrenament – şi i-am expus pe scurt problema. El auzise tangenţial de o divizie secretă a Armatei SUA, care se ocupa doar de studiul distorsiunilor spaţio-temporale şi a sasurilor pe teritoriul SUA şi pe cel al Antarcticii. Ştia aceasta din unele discuţii cu maiorul Samuel Cross, care la rândul lui s-a „intersectat” cu unele informaţii de această natură, cu mai mulţi ani în urmă.

– Divizia era condusă de un colonel, un anume Finnegan, mi-a spus Cezar. Cross s-a întâlnit de câteva ori cu el, dar nu mi-a dat alte amănunte. Nu ştiu dacă acel colonel se mai află la conducerea diviziei. O să verific.
Spre seară, Cezar m-a căutat, dându-mi veşti bune. Mi-a spus că a vorbit cu maiorul Cross, care i-a confirmat că Finnegan este în continuare şeful acelei secţii secrete; de-a lungul timpului, aceasta devenise foarte importantă. Cross ştia despre incidentul din 2005, cu germanii, astfel încât fost uşor să-l întrebe despre asta, mai ales că avea nivelul de securitate necesar. Deoarece între partea română şi cea americană exista deja un cord de colaborare bazat pe schimburi reciproce de informaţii sensibile, legate de fenomene neobişnuite, colonelul a acceptat în cele din urmă să dezvăluie detaliile operaţiunii, chiar dacă divizia lui nu fusese menţionată în acordul din 2007.

A contat însă mult relaţia de prietenie pe care o avea cu maiorul Cross şi faptul că ştia despre complexul din Bucegi. De mirare, însă, este că Finnegan nu a cerut nimic „la schimb”. Am observat astfel cu surprindere că uneori Serviciile Secrete pot avea chiar şi ele o „faţă umană”.

Am primit dosarul cu câteva zeci de pagini în aceeaşi seară, pe care l-am citit imediat cu mare interes. În el se făcea o analiză coroborată a raportului BND cu cel al FBI. Într-adevăr, pot spune că a fost una dintre cele mai neobişnuite operaţiuni, care a bulversat suficient de mult ambele părţi, încât să determine mai apoi înfiinţarea acelei divizii speciale sub conducerea lui Finnegan.

Lucrurile s-au „potrivit” de aşa natură, încât atât germanii, cât şi americanii să fie cumva „pe aceeaşi lungime de undă”, fără să ştie însă unii de alţii. Cumva, lucrurile au mers în paralel, atât în oraşul din landul Bavariei, cât şi în Detroit. În Germania, trupele speciale au fost alertate doar atunci când simpla curiozitate şi rutina s-au transformat în nedumerire şi suspiciuni reale.

În acel oraş din Germania exista o casă foarte veche, construită în urmă cu aproape 300 de ani. Fusese consolidată de mai multe ori, dar şi-a păstrat oarecum aspectul medieval târziu. Problema era că ea se afla într-o zonă de demolare, în care se plănuia amenajarea unui mare parc. Clădirile din jur, şi ele destul de vechi, începuseră deja să fie demolate, însă acea casă era foarte bine apărată juridic prin actele de proprietate. Pe lângă aceasta, ea avea şi un statut de protejare istorică.

Discuţiile, propunerile şi, la un moment dat, chiar procesul juridic trenau de mai mulţi ani, însă nimeni nu văzuse până atunci proprietarul, despre care avocaţii afirmau că se afla mereu în străinătate, fiind un om de afaceri important, care nu dorea să vândă sau să renunţe la acea clădire veche. În acte, ea apărea într-adevăr ca moştenire pe numele său, cu toate celelalte hârtii ale „descendenţei”. Problema părea că nu are rezolvare. La un moment dat, Primăria oraşului sesizat Poliţia, pentru a face unele cercetări discrete, pentru că în ciuda sistemelor, oficialii statului nu au putut să ia legătura cu proprietarul casei pentru a purta discuţii şi negocieri directe. Acestea se făceau, din ordinul proprietarului, doar prin intermediul firmei de avocatură.

De la un timp, însă, lucrurile au început să devină nefireşti. Profitând de camerele de luat vederi montate deja pentru amenajarea viitorului parc s-a început ţinerea sub observaţie discretă a acelei case. Rapoartele indicau faptul că în primele 4 luni din anul 2005, ea nu a fost locuită. Apoi, la sfârşitul lunii aprilie a fost înregistrată prima persoană – posibil proprietarul – care a intrat în interior şi a ieşit abia după patru zile. În nota rezumativă pe care o primisem de la colegul meu din BND, în raportul Poliţiei se specifica faptul că, la intrare, bărbatul nu avea niciun bagaj, ci purta doar un trenci lejer peste haine. În mod evident, în casă nu existau provizii, deoarece casa a rămas nelocuită timp de mai multe luni; cu toate acestea, bărbatul nu a ieşit afară decât peste patru zile.

Poliţia a devenit bănuitoare şi a informat BND-ul, considerând că situaţia prezenta un anumit risc de terorism sau de alte acţiuni periculoase. Observarea casei a fost reluată, de data asta cu o tehnică superioară şi cu personal dedicat acelei operaţiuni, operaţiunea fiind preluată de Servicii. Casa a rămas din nou pustie. Abia peste două luni, o altă persoană, un bărbat înalt, brunet, având un mic rucsac, a fost văzut intrând în ea.
Echipa a monitorizat cu atenţie casa în următoarele şapte zile, fără să vadă lumini aprinse, mişcare sau alte persoane intrând sau ieşind. Intrigi de acea situaţie neobişnuită, şeful echipei a luat decizia să se pătrundă cu forţa în interior. Au fost chemate ajutoare; cu cei postaţi afară, pentru observare, echipa germană număra zece membri.

De cealaltă parte a oceanului, situaţia a fost puţin diferită. Dacă germanii au pornit de la observarea unui
imobil, FBI-ul a urmărit o persoană „suspectă”. Era un bărbat înalt, brunet, cu pielea nefiresc de albă, care nu figura în evidenţele populaţiei şi nici în cele ale vizelor de intrare pe teritoriul SUA dar fusese implicat într-un anumit accident. El fusese observat sporadic din 2003 până în 2005, în diverse oraşe de pe coasta de est a Americii, dar de fiecare dată i s-a pierdut urma. Cazul întrunea datele de alertă, astfel încât s-a dispus arestarea acelei persoane, atunci când ea a fost brusc semnalată în Detroit, în iunie 2005.

Totuşi, echipa FBI a dorit să urmărească îndeaproape subiectul, pentru a vedea dacă acesta are „complici”. Au fost mobilizate forţe suplimentare pentru urmărire, astfel încât personajul să nu mai „dispară”, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată până atunci. Bărbatul a fost urmărit până la o casa dintr-un cartier situat aproape de marginea oraşului, în care el a intrat singur. Atunci a sosit o echipă de intervenţie specială a FBI, formată din şapte membri, care s-au plasat strategic în jurul imobilului.

De aici înainte, lucrurile s-au precipitat şi chiar au devenit confuze. Citind dosarul şi raportul principal al americanilor, am avut viziunea globală a ceea ce s-a întâmplat acolo, dar niciuna dintre părţile implicate, cea germană şi cea americană, nu ştia de cealaltă. Atunci când şase membri din echipa germană au intrat în casa veche din centrul oraşului bavarez, ei nu au găsit pe nimeni acolo. Camerele erau destul de mari, măsurând cam trei metri înălţime, dar mobilate modest.

Patru dintre cei şase agenţi au ajuns în mijlocul casei, pe un hol care i-a condus într-o cameră mai mare decât celelalte, dispusă perpendicular pe direcţia din care ei au intrat. Pe peretele opus au văzut o uşă obişnuită, situată exact în centrul acestuia. Singurul aspect ciudat era că de o parte şi de alta a acelei uşi, în perete erau încrustate pietre mari, ca cele de râu sau ca cele de la baza unei case. Agenţii germani erau încordaţi, deoarece auzeau mai multe voci de partea cealaltă a uşii, care se adresau în limba engleză şi pe un ton de comandă.

Raportul american menţionează „partea fierbinte” a operaţiunii în felul următor: „Echipa germană a spart violent uşa de lemn dintre cele două camere, fiind pregătită de ripostă cu armele automate. Echipa noastră, mai precis trei din cei patru agenţi care am intrat în casă (sergenţii #1, #2, #3) aveam de asemenea armele aţintite spre uşă, deoarece am auzit voci dând comenzi în limba germană. Ei erau patru agenţi, iar noi, trei. La început urlam unii la alţii pentru a lăsa jos armele, dar în tensiunea şi agitaţia respectivă nu se mai putea înţelege nimic. Apoi am tăcut brusc, deoarece toţi am rămas stupefiaţi”.

Agenţii operativi germani şi americani se uitau uluiţi unii la alţii, după ce s-au găsit reciproc într-o cameră mare, dar complet goală. Redau aici un fragment din rezumatul raportului german, conform cu ceea ce a declarat comandantul echipei: „Am privit năucit în camera din spatele meu, pe unul dintre geamuri: era seară şi afară ploua destul de tare, iar hainele şi echipamentul nostru era ud. Am întors apoi capul spre geamul din camera goală, în care se aflau agenţii americani şi am văzut că era ziua la amiază, cu Soarele strălucind pe cerul albastru. Niciunul dintre noi nu putea să mai articuleze vreun cuvânt. Ştiam că imaginile erau transmise în timp real, dar toată lumea a tăcut în acele momente. Surpriza a fost colosală”.

În raport era menţionat că atunci când agenţii se aflau în dreptul uşii sparte, adică atunci când
interacţionau cu sasul spaţial, imaginea era cuprinsă de paraziţi, dar totuşi se putea distinge ce se petrecea înjur. După ce zona sasului era depăşită, imaginea revenea la normal.

Evident, acea casă adăpostea de fapt o distorsiune, adică un sas spaţial, iar uşa dintre cele două camere era chiar „pelicula” de discontinuitate a acelui sas. Atunci când au spart uşa, agenţii germani au pătruns instantaneu în „partea cealaltă”, întâlnindu-se cu echipa americană, care deja intrase în camera respectivă, dar prin uşa opusă. Pentru americani, acea uşă se afla în Detroit; pentru germani, uşa cu sasul spaţial – pe care au spart-o – se afla în oraşul din Bavaria centrală.

Chiar dacă rezumatul raportului german se întindea doar pe două pagini, el surprindea totuşi aspecte importante. Mi-a plăcut în special atitudinea şefului echipei germane, care se pare că a dat dovadă de o mare stăpânire de sine şi s-a orientat cel mai repede în noua situaţie. El a redat foarte bine, în raport, starea pe care a avut-o atunci când a pătruns prin uşa sparta în camera goală: „Am simţit furnicături atunci când am trecut prin sas”. Tot el a dat dovadă de spirit de observaţie şi de prezenţă de spirit, făcând anumite observaţii despre armamentul din dotare, după ce au trecut prin sas: „Armele se electrizau şi făceau scântei atunci când erau atinse cu mâna”.

Dintre cei patru agenţi germani care au intrat în cameră, unul – chiar comandantul echipei – a manifestat curiozitate faţă de acel fenomen de discontinuitate a realităţii, fără a se pierde cu firea; dintre americani, doi agenţi au dat dovadă de prezenţă de spirit şi de interes faţă de situaţia creată, iar unul dintre ei – se menţionează în raport – chiar a transmis comandamentului, prin microfonul ataşat costumului de luptă şi protecţie: „Ar trebui să vedeţi asta!”

Ceilalţi agenţi au luat parte la câteva şedinţe de terapie psihologică în perioada ce a urmat, pentru a atenua şocul emoţional şi mental pe care l-au avut datorită lipsei de înţelegere a ceea ce s-a petrecut acolo. La unii oameni structura minţii este aşa de rigidă, încât ea nu poate suporta schimbări bruşte ale realităţii, fără a da naştere la efecte secundare neplăcute.

În dosarul american al incidentului, aproape jumătate din volumul lui se referea la analiza operaţiunii, la concluzii şi propuneri. Au fost demarate imediat cercetări şi în arhive s-a descoperit că, de fapt, acea casă din Detroit a fost construită în urmă cu mai mult de 200 de ani, peste un loc în care se ştia că există un astfel de sas spaţial, „care te aruncă nu se ştie unde, pentru că nimeni nu se mai întoarce de acolo”.
Despre cel sau cei care au construit casa peste distorsiunea spaţială, nu există însă nicio referinţă. Într-adevăr, oamenii erau „aruncaţi” undeva, pe un deal din Bavaria, fiind complet dezorientaţi sau chiar pierzându-şi de tot minţile. Pentru cei care totuşi reuşeau să treacă de acel şoc, probabil că era foarte dificil să mai revină în America de atunci, şi astfel s-a creat legenda.

O iniţiativă bună din partea americanilor a fost că, după acel incident în 2005, ei au înfiinţat divizia secretă de cercetare a unor astfel de fenomene, al cărei şef până în ziua de azi este colonelul Finnegan. Se pare că a condus cu mână de fier acest departament şi a reuşit să-l impună în faţa superiorilor de la Pentagon prin rezultatele – unele remarcabile, după cum ne-a destăinuit maiorul Cross – pe care le-a obţinut. El a fost cel care a prezentat, de pildă, o clasificare a sasurilor spaţiale, bazată pe munca şi activitatea diviziei în toţi aceşti ani de la înfiinţarea ei.
Sintetizând radical materialul lui Finnegan, se poate spune că sasurile spaţiale pot fi împărţite în trei mari categorii:

1. sasuri fixe – acestea sunt foarte rare şi destul de puţin cunoscute această categorie intră, de pildă, distorsiunea din Germania);
2. sasuri multidirecţionale – trecând prin astfel de distorsiuni spaţiale se poate ajunge în locuri diferite, aceasta depinzând de caracteristicile individuale, de momentul de timp ales pentru trecere, de starea vremii sau de alte elemente;
3. sasuri dinamice – numite şi „găuri de vierme pământene”; acestea sunt distorsiuni spaţio-temporale în continuă mişcare, în sensul că apar şi dispar foarte repede, schimbându-şi poziţia, mărimea şi chiar caracteristicile energetice subtile.

Maiorul Cross ne-a spus că divizia lui Finnegan şi-a dobândit o notorietate şi mai mare în urmă cu un an, atunci când a reuşit să implementeze un program special – după o lungă colaborare cu mai multe genii în IT – care permite să se „prevadă” într-un anume fel locul şi momentul în care sasurile din categoria a treia se vor deschide.

Studiul lui Finnegan se bazează pe o serie întreagă de evocări ale unor întâmplări misterioase care s-au petrecut de-a lungul timpului, începând chiar din Evul Mediu târziu şi până în perioada contemporană. Una dintre specificaţii, indicată cu referinţa incertă a unui anticar obscur din Paris, prezintă cazul marelui fizician Isaac Newton, care se pare că a trăit el însuşi experienţa trecerii printr-un sas spaţial, ce se afla la marginea unei păduri. Newton a fost proiectat aproximativ 30 de kilometri mai departe de acel loc; el a revenit acolo, dar sasul dispăruse, fiind deci vorba despre o „gaură de vierme pământeană”.

Divizia condusă de Finnegan oferă apoi harta distribuţiei sasurilor descoperite, clasificate în conformitate cu împărţirea de mai sus. Multe dintre ele se găsesc în Islanda şi Irlanda de Nord; apoi, în Canada; în zona de trecere spre Alaska şi, de asemenea, pe o parte însemnată din suprafaţa Alaskăi, chiar printre gheţuri şi în peninsula Kamceatka.

Am terminat de citit dosarul târziu în noapte, dar eram mulţumit ca am reuşit sa mă documentez şi am înţeles cum funcţionează „casele conspirative“. Noţiunile nu erau noi pentru mine, deoarece experimentasem deja astfel de „treceri” până în acel moment. De altfel, ele erau ceva obişnuit în cadrul complexului secret din Bucegi şi a tunelurilor sale. Dar impactul unei astfel de situaţii pentru fiinţele umane care nu sunt obişnuite cu acest en de situaţii este de multe ori bulversam.

Citind cele două rapoarte, am constatat că se poate vorbi de două categorii principale de persoane: cele care sunt deschise către astfel de experienţe, iar nivelul de conştiinţă le permite să se adapteze repede la ele; cele care nu suportă „saltul de vibraţie” sau modificarea paradigmei de gândire. Pentru ele, „pragul” este prea sus. Mi-am adus aminte atunci despre fenomenul segregării populaţiei, pe care Cezar l-a scos în evidenţă cu puţin timp înainte, care se va accentua dramatic în anii ce vor urma. A fost un motiv în plus pentru a înţelege şi mai bine faptul că transformarea radicală a omenirii nu poate veni decât în urma elevării nivelului de conştiinţă individual.”[1]

SURSE

  1. Radu Cinamar – Geneza uitata, editura Daksha.
  2. Foto: Internet

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Vă invităm să vă înscrieți în grupul Departamentul de Informații România (DIR)!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro