Teotihuacan, orașul zeilor

Distribuie!by “Teotihuacan, o citadelă precolumbiană imensă, construită cândva, în negura timpului. Un nume ciudat care, tradus în limba noastră, înseamnă „Oraşul în care se fac zeii”. America precolumbiană: o lume fabuloasă, plină de legende, dar şi de enigme rămase încă nerezolvate. Lumea unor civilizaţii spectaculoase din care n-au mai rămas […]
Distribuie!
Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

“Teotihuacan, o citadelă precolumbiană imensă, construită cândva, în negura timpului. Un nume ciudat care, tradus în limba noastră, înseamnă „Oraşul în care se fac zeii”.

America precolumbiană: o lume fabuloasă, plină de legende, dar şi de enigme rămase încă nerezolvate. Lumea unor civilizaţii spectaculoase din care n-au mai rămas decât nişte urme stranii, ce ne aprind şi acum imaginaţia.


Dar şi spaţiul magic din care provine calendarul Maya, cel care ne aduce fiori reci pe şira spinării cu ameninţarea fatidicului an 2012. Tot acolo a existat şi un oraş superb despre care, cândva, se spunea că este singurul pe care zeii l-au considerat îndeajuns de confortabil încât să locuiască în el. Aztecii îl numeau Teotihuacan.

METROPOLA DIN LEGENDĂ


În secolele XV-XVl, pe vremea când teritoriul actual al Mexicului era stăpânit de azteci, Teotihuacanul ieşise, de foarte mult timp, din istorie. Iar din el rămăseseră doar nişte ruine imense. Dar gloria lui trăia încă în legendele aztecilor, cei care i-au şi dat numele. Pătrunşi în Tenochtitlan, inima regatului aztec, conchistadorii spanioli conduşi de Hernando Cortez au fost de-a dreptul uluiţi de frumuseţea, bogăţia şi complexitatea unui oraş nemaivăzut, care beneficia de un lux la care Lumea Veche nici nu visa.

Dar, la rândul lor, aztecii priveau cu un respect imens vestigiile Teotihuacanului despre care legendele lor afirmau că ar fi fost construit de uriaşii care au trăit cândva, la facerea lumii noastre. Şi tot ei erau convinşi că, odată, demult, zeii înşişi ar fi locuit în acel loc extraordinar. Iar dacă veneraţia aztecilor dura de câteva secole, uimirea spaniolilor a ţinut mult mai puţin. Adică până când, ajutaţi de cai şi de armele de foc, au distrus definitiv regatul aztecilor. Dar asta nu înseamnă că nu ignorau total tradiţiile locale.

Călugărul Bernardino de Sahagun, unul dintre clericii veniţi în Lumea Nouă cu crucea într-o mână şi sabia în cealaltă, a consemnat câteva dintre legendele privitoare la Teotihuacan. Printre altele, el menţionează că aztecii numeau acele vestigii străvechi „Oraşul zeilor, pentru că erau convinşi că stăpânii înmormântaţi acolo nu piereau după moarte, ci se preschimbau în zei”.

De asemenea i se mai spunea şi „Locul unde oamenii deveneau zei”. Sau „Locul celor care umblau pe calea zeilor”. Ori, şi mai straniu, „Locul unde se făceau zeii”.

ORAŞUL ZEILOR

Conform propriilor tradiţii, aztecii s-au întâlnit pentru prima dată cu vestigiile Teotihuacanului cândva, prin sec. al XII-lea d.Chr. pe când ei nu erau decât un mic trib de războinici care se luptau cu vecinii lor pentru a-şi câştiga un loc sub soare. Încă de la început, au considerat acel loc deosebit de sacru şi apropiat de zei. Deşi acoperite deja cu pământ şi vegetaţie, ruinele scoteau totuşi la vedere două piramide unite printr-un bulevard pardosit cu lespezi de piatră atent fasonate.

Lateral faţă de „bulevard”, se înalţă o a treia piramidă, de dimensiuni cu adevărat uriaşe. Preluând denumirile din limba Nahuatl, vorbită de azteci, spaniolii le-au numit Piramida Lunii, Piramida lui Quetzalcoatl, respectiv Piramida Soarelui. Iar drumului care unea primele două piramide i-au spus „Calle de los Muertos” – Bulevardul morţilor. Nume dat probabil în ideea, infirmată de cercetările ulterioare, că movilele de pe marginea lui ar fi nişte morminte tumulare. Întregul complex se află la 50 de kilometri nord-est faţă de Mexico City, în valea San Juan.

MAI MARE DECÂT ROMA ANTICĂ

În epoca modernă, savanţii noştri au depăşit fascinaţia mitologică specială care-i subjugase atât pe azteci, cât şi pe spanioli. Iar cei care au obţinut cele mai spectaculoase informaţii privitoare la „Oraşul Zeilor” au fost arheologii. Iar în lipsa unor izvoare scrise, singurele date certe au fost oferite de vestigiile aduse la lumină în cursul unor vaste campanii de săpături, la capătul cărora s-a reuşit întocmirea unei cronologii aproape complete a acestei civilizaţii.

Cronologie care arată că, deşi s-a dezvoltat la celălalt capăt al lumii, ea a fost contemporană şi a evoluat în paralel cu Roma antică. Începuturile Teotihuacanului se situează în jurul anilor 600 î.Chr. Iar finalul, dispariţia sa definitivă s-a petrecut în sec. al VII-lea d.Chr.

În perioada sa de maximă înflorire, în primele secole ale erei noastre, Teotihuacan era un adevărat „magapolis” care avea o suprafaţă de 40 de kilometri pătraţi şi o populaţie de peste 200.000 de locuitori. Un spaţiu imens, din care arheologii au cercetat mai puţin de doi la sută.

În acea perioadă, nici un alt oraş, cunoscut sau necunoscut europenilor, nu era atât de vast. De fapt, Teotihuacan a fost cea mai mare aglomerare urbană din lumea acelor vremuri.

OBSEDAŢI DE ASTRONOMIE

Bazat pe analiza unor vestigii arheologice dar şi pe informaţiile oferite de scrierile antice, Graham Hancock susţine, în cartea „Amprentele zeilor”, că toate marile civilizaţii din vechime au fost obsedate de astronomie, matematică şi, mai ales, de măsurarea cât mai precisă a timpului. În cadrul lucrării, autorul dedică un spaţiu vast tuturor acestor aspecte, care erau prezente şi în civilizaţiile precolumbiene.

În lipsa unor documente scrise, nu ştim mare lucru despre stăpânii de la Teotihuacan. Şi nici despre religia lor. Motiv pentru care nu avem o explicaţie cât de cât clară a legendelor ce spuneau că această metropolă uriaşă era locul unde „se făceau” zeii.

O idee oarecum similară se mai întâlneşte doar în Egiptul antic. Acolo, scrierile sacre spun că Marile Piramide de pe valea Nilului erau nişte „vehicule” spirituale cu ajutorul cărora, după moarte, sufletul faraonului urca la cer, preschimbat în zeu.

Unde se fabricau „zeii” la Teotihuacan?
Poate că în cele trei piramide, celebre acum în toată lumea?Multe popoare precolumbiene au construit piramide. Dar cele din Teotihuacan sunt cele mai mari.

Piramida Lunii, înaltă de 46 de metri, are o bază dreptunghiulară cu laturile de 150 x 130 m. Iar Piramida Soarelui, înaltă de 63 de metri, avea baza pătrată cu latura de 225 de metri. La fel ca piramidele egiptene, şi acestea erau ghidate precis după punctele cardinale. Mai mult decât atât, întregul complex pare a fi orientat după nişte repere astronomice deosebit de complexe.

Asta nu ar trebui să ne mire prea mult pentru că, de fapt, toate civilizaţiile precolumbiene par a fi fost obsedate de astronomie şi de matematică, ambele folosite la întocmirea unor calendare extrem de precise. O ştiinţă deosebit de complexă pe care, la fel ca şi egiptenii, au încifrat-o în detaliile arhitectonice ale celor mai importante dintre construcţiilor lor.

În ultimele câteva decenii savanţii au început să cerceteze din ce în ce mai atent informaţiile astronomice „criptate” în edificiile antice. Relaţiile matematice şi informaţiile astronomice „ascunse” în Piramida lui Keops, sunt deja binecunoscute. Mai puţin popularizate, studiile efectuate asupra piramidelor de la Teotihuacan au adus şi ele date deosebit de interesante.

O serie de savanţi consideră că „Bulevardul Morţilor” ar fi fost construit exact pe direcţia din care, cândva, răsărea constelaţia Pleiadelor, pe care toate vechile civilizaţii o considerau deosebit de importantă. Iar Gerald Hawkins a afirmat că „Bulevardul” ar copia pe suprafaţa pământului, axa Pleiade-Sirius.

Luând în calcul ceva mai multe date astronomice, Stansbury Hagan, secretarul ştiinţific al Facultăţii de Etnologie de la Institutul de Arte şi Ştiinţe din Broklyn, crede că întreagul ansamblu ar fi o reprezentare arhitecturală a Căii Lactee. În încheierea studiului său, Hagan face o afirmaţie cu totul surprinzătoare:

„Încă nu suntem conştienţi de rafinamentul şi nici de larga răspândire, în toată America antică, a cultului astronomic din care făcea parte acest plan ceresc şi care îşi avea unul dintre principalele centre în Teotihuacan”.

BULEVARDUL-SEISMOGRAF

Una dintre cele mai îndrăzneţe ipoteze legate de Teotihuacan este cea pe care inginerul american Alfred E. Schlemmar a lansat-o la un congres internaţional, desfăşurat în octombrie 1971, la Mexico City. Acolo, el a afirmat că, în realitate, „Calle de los Muertos” nu a fost doar o stradă obişnuită. Conform opiniei inginerului, „Bulevardul Morţilor” era, de fapt, un şir de bazine care puteau fi umplute cu apă.

Apă care se întindea de la Piramida Lunii, aflată în zona de nord a „Bulevardului”, până în faţa „Citadelei”. Ipoteza lui pare a fi confirmată de faptul că „Bulevardul” este, într-adevăr, traversat din loc în loc de ziduri despărţitoare, prevăzute, la baza lor, cu tot soiul de jgheaburi din piatră.

Schlemmer afirmă că atunci când bazinele erau pline, se realiza o succesiune de oglinzi întinse de apă care făcea parte dintr-o amenajare hidraulică deosebit de complexă. El mai susţine că, dincolo de spectacolul pur estetic pe care-l oferea, această succesiune de bazine ar fi avut şi un alt rol: cel de „monitor seismic cu rază lungă de acţiune”.

Iar asta ar însemna că inginerii din Teotihuacan cunoşteau ceea ce specialiştii noştri au aflat abia de curând: cutremurele provoacă unde staţionare, care se propagă la suprafaţa unor oglinzi de apă aflate la mare distanţă de epicentrul mişcării seismice.

Americanul este convins că acest „seismograf acvatic” le dădea localnicilor posibilitatea să afle, analizând dimensiunile şi direcţia de propagare a acelor unde staţionare, locul şi intensitatea unor mişcări seismice produse în orce regiune a lumii. Informaţii preţioase care le-ar fi permis să prezică apariţia unor cutremure devastatoare chiar pe teritoriul locuit de ei înşişi.

Iar, după cum se ştie, Mexicul a fost dintotdeauna o zonă seismică deosebit de activă.

TEMPLUL CU IZOLAŢIE ELECTRICĂ

Iar dacă toate acestea nu sunt decât nişte ipoteze greu de admis, dar şi la fel de greu de respins, mai există o descoperire, cu adevărat uluitoare, care aruncă o altă lumină asupra straniului Teotihuacan. În anul 1906, autorităţile mexicane l-au însărcinat pe Leopold Bartres să studieze şi să restaureze Piramida Soarelui. Sarcină de care el s-a achitat după cum l-a tăiat capul: adică a provocat nişte distrugeri iremediabile.

Dar, înaintea reconstrucţiei propriu-zise, a efectuat o serie de sondaje în învelişul exterior al piramidei. Acolo, între două dintre nivelurile superioare ale construcţiei, a dat peste un strat gros de mică. Un mineral care, folosit fiind pe atunci în industria electrotehnică, era foarte scump. Fără să se întrebe nici o clipă ce nevoie or fi avut vechii constructori să-şi izoleze electric învelişul templului, Bartres s-a mulţumit doar să extragă plăcile de mică şi, pur şi simplu, să le vândă pe bani grei. Din fericire, această descoperire ciudată, nu a fost singura.

Mult mai aproape de zilele nostre, pe la mijlocul anilor ’70, o echipă de arheologi a găsit o „amenajare tehnică” asemănătoare, amplasată într-un templu, aflat la aproximativ 300 de metri distanţă de Piramida Soarelui. Acolo, sub pardoseala din dale de piatră cioplită s-au descoperit două foi groase de mică, fiecare având o suprafaţă de aproximativ zece metri pătraţi.

Analizele chimico-fizice au demonstrat că ambele plăci au fost aduse tocmai din Brazilia, de la trei mii de kilometri distanţă. De ce tocmai de acolo, din moment ce şi în Mexic există zăcăminte de mica? Nu o să ştim niciodată pentru că, din păcate, în afara acestor prime determinări, nici un specialist nu s-a mai interesat de ele. Şi nimeni nu s-a întrebat de ce or fi fost amplasate acele plăci de izolator electric sub podeaua încăperii.

Până de curând, mica era folosită şi la fabricarea condensatorilor electrici. Dar, oficial, în secolele IV-V d.Chr, în toată lumea nu exista nici un popor care să cunoască energia electrică. În plus mica nu reacţionează cu neotronii rapizi şi, la un moment dat, ea a fost utilizată ca moderator în reactoarele nucleare.

La ce le-or fi trebuit „zeilor” din Teotihuacan aceste încăperi izolate atât electric, cât şi nuclear? Cu ce fel de energii or fi ştiut a ei să lucreze?Cu siguranţă că savanţii noştri nu vor afla niciodată. Dar toate aceste vestigii stranii menţin în viaţă ipotezele privitoare la o ştiinţă străveche, acum pierdută, pe care vechile civilizaţii ar fi stăpânit-o cu mult timp înaintea noastră. În ciuda studiilor intense, încă se ştiu foarte puţine lucruri certe.

Savanţii nu ştiu încă precis, când şi de unde de unde au apărut ei în America precolumbiană. Şi nici cum au dispărut, cândva, pe la mijlocul sec. al VII-lea d. Chr. Când se pare că au fost înfrânţi şi scoşi din istorie de regatul Toltec, un regat de războinici care, cam în aceeiaşi perioadă, au lovit şi primele regate ale superbei civilizaţii Maya.”[1]

SURSE

  1. https://jurnalul.ro/it/stiinta/teotihuacan-fabrica-de-zei-506589.html
  2. Foto: Internet

Vă invităm să urmăriți pagina noastră de Facebook DIR – Departamentul de Informații România!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

Despre Departamentul de Informații România (DIR)

Departamentul de Informații România (DIR): Conspirații, Mistere, Paranormal, Extratereștri, Istoria Omenirii, Energie Liberă, Spiritualitate și Știință. Contact: office@dir.org.ro